Nașterea atunci a poeziei
În talpa casei timpul dormea în steag de aprilie
cu pieptul său lung. Și-n palme-i cântai
mugurii zilei și ai nopții nenumărate
(mergi în sus de noapte dus stai la vale
și-n trei zale mai domoale mai agale
ziua stă să se prăvale
nu e cale nu e cale)
calea era însă sub noapte și zi (calea adevărul
și viața) zale fragede călărite de tălpi. Prinse
apoi în dinți mirosind a iarbă și a iezi albi –
tata cosind câmpul odată cu zarea culcată sub el
în crucea vieții. Scuipând în palme
și netezind viața –
atunci lumea prindea chip ochi mari
și mâini lungi cârlionți negri înfășurați de vânt
pielea întoarsă în ea însăși și gura mușcând
cuvintele
mirosind a cer și pământ
*
Cât timpul de mari ochii și mâinile –
și forma lor. În somnul peștilor și în apa
tălpilor în ziua crucii și în luna nopții. Cât lumea
la un loc în poarta soarelui și-n burta lunii
(corpul nu o să-și modifice forma prea plină
întoarsă-n lumină? N-o să-și modifice
mnu mnu!)
un gând apoi cât atâtea trăiri. Odată cu altul
aruncându-și
dinții în zgrumțuri. Jocul continuu cu a și c
și cu o, până
la w și x,y (wyx) până la cerul lăptos încă. Litere în
albie arsă în creier tânăr de zeu-copil în ou
de linii albe și-n wyx jocul până la capăt
dus-întors –
atunci și atunci până la capătul lucrurilor
(dum-dum! pulbere peste câmp
fără drum
hohot ce geme peste unde
clipe se scaldă sub vreme)
*
Atunci timpul rodea în talpa casei. Îi luai mâna
în mâna ta și se făcea forma ta corpul și inima
povestea sprijinită în grindă înălbăstrind-o. Poți
să-l vezi încă (poți?)
uite-ți râsul și hohotul – bucăți de soare întors
luminând. Băbaia și câmpul ei cu sânzîienele
umede
tăind calea. Lumea curgând și abia
ieșită în noapte și zi – pași încălecând vântul
zborul în nări
peste zări –
ha! culcă-se-n somnul alene sub gene.
Ochii își prind
pleoapele hăt în departe cuvintele încap toate
sub șoapte
*
Atunci câmpul în trup de copil
întrebând iarba de ce crește și de ce lasă păsări
de noapte
s-o scurme și de ce curge cerul de-a latul
intrând în el în carnea lui verde. Și-n spatele lui
tata preaînaltul îmi arăta noaptea –
în cornul lunii scormonind viața
în firul ierbii și al copilăriei
în măduva ei scânteind
atunci arborii în frunzele cu nesomn
adormind și trezindu-se cu cuiburi în creștet
pui de zi crescând. Îngeri de lapte
crestând în pielea lor străvezie
interjecții de iarbă și verbele-ntoarse
în limba vieții adulmecând-o –
intrarea în poezie
tăind sub piele iarba trupului și
câmpul ei. Puii din arbori și verbele cu îngerii
lor. Noaptea cu strigătu-n păsări. Dumnezeul
cel mare
coborând și lungindu-se-n lucruri
și devenind mic mic –
cât să încapă în pumnul zilei strâns sub
el. Cât să poată sta alături de picurii
realului lăptos mirosind a viață crescând
*
Realul
și puii din arbori apoi înălțându-se.
Luna plecând albastră
în alte zări – tata chemând-o înapoi sub deal
gălbuie în oul oval
tata încălzind însă acum pământul singur
cum singur era
cerul lunii de atunci. Cum singur jocul de-a viața
apele lungi în ciocuri de timp albit
în oasele lui preaînalte
Oh! și câtă liniște ar trebui să asculți totul acum
cât desfrâu al gândului să arzi
piei de vieți toate întinse și roșii
precum ai arde în tine
cerul tău singurul
Uimește-te și mergi! Câmpul e tot acolo
luna-nvăluie
trupul întors în el însuși. Iubirea de-acum adună
semnele-aceleași – sub zile sub timp
cum altfel?
*
Cum altfel vremea curge la vale
valea se lasă în noapte. Și pleacă în zări
fără capăt. Tata fiind acum copilul meu
cu palmele în cuvinte-de-a-dura înfipte. Gura
strigând lucrurile uitate. Verbe
albind și interjecții înroșind –
ha! cerul fuge sub tălpi
jos jos și alungit. Vântul bate-n afundul lumii
agurind zarea. Și iarăși ziua se spală pe față
cu colțul ei umed. Iarăși dă-n muguri –
intrarea în poezie
săltând și strigând viața. Frumusețe risipită
cât viața –
cât măcar să stai în tine întins cu corpul tău strâmt
atârnând pielea nopții
întoarsă și arămie –
cât să nu plece chipul oval și ochii
ubroși. Iubiți acum sub toamnă lungă
și-n noapte. Iubirea înaltă a inimii –
ha! uimește-te cât să-i poți asculta bătăile
aproape și-albastre. Cât să stea vremea
uitată acum ne-ncepută
*
Poate începe din nou nașterea de atunci
poți vedea
chipul ei prăvălindu-se. Timpul înghite întunericul
regatul tău ireparabilul. Viața ce o ia înainte
hăul ei rânduit umilința ei sfântă –
cum pragul lichid
ce dă-n muguri –
păscuți de iezii tăi mestecând iarba și primăvara
pe care i-ai plâns dezlipându-și de tine
blana lor albă și viața –
nașterea atunci a poeziei negustorul de vieți
și înmulțitorul de puncte alături.
Tata micindu-se în el
cioplind arinii apei cum propria-i
viață
Înfrigurat gândul tace în cornul lunii
(Să taci sub hău
și să te rogi!) Pustiul poate înnoda în el
punctele ochiul și limba lor. Poate înainta
odată cu tine