Citind un număr recent (nr. 5, a.c.) din revista ieșeană „Expres cultural“ am avut o surpriză deosebită – una plăcută, recunosc. Am descoperit acolo, reconstituită, o întâmplare literară al cărei personaj central am fost eu sau, mai degrabă, a fost una dintre poeziile mele intitulată Elegie pentru o farmacistă. Îi mulțumesc pe această cale domnului Ionel Bostan (nu-l cunosc!), cel care, prin cercetarea sa, a adus în atenție episodul petrecut în comunismul românesc târziu, un anotimp atroce, așa cum își amintesc prea bine cei care au trăit acele vremuri.
În numărul 7 din 1989 al revistei sibiene „Transilvania“, am publicat o pagină de versuri, între care și poezia amintită, care a produs un mic cutremur local: considerată ostilă regimului, poezia a declanșat o anchetă a Securității, cu căutarea și pedepsirea vinovaților din rândul redacției (Ion Mircea, Mircea Ivănescu, Mircea Tomuș), redacție care (deși, după cum aflu acum din textul apărut în „Expres Cultural“, 25% din membrii săi erau informatori/ colaboratori ai sinistrei instituții de forță!) n-a avut vigilența să împiedice publicarea versurilor. Ancheta s-a extins chiar la înșiși angajații Securității, ofițerul care supraveghea revista „Transilvania“ fiind sancționat.
Documentarea domnului Ionel Bostan, bazată pe arhivele CNSAS și pe alte surse publice, se ocupă de ecourile sibiene ale poveștii. Mi se pare firesc să completez tabloul cu două capitole care lipsesc din relatare.
Întâi, ce anume a alertat într-atât Securitatea? Securiștii au descoperit cumva ei singuri mesajul „dușmănos“ al poeziei, dar, din păcate pentru ei, l-au descoperit prea târziu, după tipărirea publicației? Nu, nici vorbă. Furtuna s-a pornit după ce poemul a fost citit la Radio Europa Liberă. Într-o seară de vineri, pe când ascultam cu sfințenie, ca de obicei, emisiunea literară cu urechea lipită de radioul vechi al familiei și abia reușeam să disting transmisia cu osârdie bruiată de autoritățile comuniste, am auzit deodată vocea inimitabilă a lui Virgil Ierunca pomenindu-mi numele. A urmat un portret amănunțit al meu făcut de admirabilul scriitor, o personalitate exemplară moral și civic, cu merite uriașe, alături de Monica Lovinescu, în apărarea adevăratelor valori românești. Apoi, tot el a citit poezia. La sfârșitul emisiunii, eram extrem de tulburat. Tot felul de întrebări mi se învârteau prin cap, tot felul de stări mă încercau: cum de știau totul despre ce realizasem eu în literatură până atunci, parcă știau despre mine chiar mai mult decât știam eu însumi?! Eram mândru, dar mi s-a făcut și teamă, o teamă nelămurită, care creștea copleșitor, paralizant. Acum ce se va întâmpla cu mine?, mi-am zis, eram convins că Securitatea veghează și că, și așa, mă aflam în vizorul ei.
Istoria nu s-a oprit aici. În serile următoare, la „Actualitatea Românească“, principala emisiune cu subiecte politice, Neculai Constantin Munteanu a reluat poezia: deschidea cu ea repetat transmisia, și versurile, rostite de el, sunau înfiorător, parcă prevestind sfârșitul regimului. Așadar, această neașteptată reverberație a poeziei „Elegie pentru o farmacistă“ prin intermediul Europei Libere este cea care stă la originea scandalului, a anchetei Securității, care voia să demonstreze totuși, chiar tardiv, zel în „apărarea cuceririlor comunismului în patria noastră“.
În al doilea rând: dacă am aflat, iată, din „Expres cultural“, ce s-a întâmplat cu colegii sibieni care au găzduit poezia, ar fi de adăugat câte ceva și despre ce urmări a avut asupra mea povestea aceasta amară, una, în fond, despre noi toți ca locuitori ai unei țări devenite, pe atunci, o „colonie penitenciară“.
De ani și ani aveam semne evidente, unele brutale, altele doar avertizări discrete, că sunt pus și eu sub lupa organelor represive. De data aceasta simțeam neîndoios că în jurul meu se strânge plasa și că nu mai am scăpare. Dar n-am pățit răul cel mare, inevitabilul la care mă așteptam. A venit ziua de 22 decembrie, cu acea de necrezut răsturnare de situație. Imediat după aceea, un ofițer de Securitate, apropiat de cercurile literare, să-l numim XY, a venit la mine și, într-un moment poate de căință, poate de sinceritate eliberatoare, ca într-o scenă din romanele lui Dostoievski, mi-a mărturisit ceva care m-a răvășit: pentru mine revoluția venise, în chip fericit, cu două săptămâni înainte ca superiorul său, un colonel care răspundea de zona culturală din Craiova (eram redactor la revista „Ramuri“ pe atunci), să obțină toate aprobările pentru a fi, să zicem așa, băgat în malaxor (anchetat, poate arestat). Iar pentru el, cel care îmi destăinuia toate astea, Revoluția venise tot cu două săptămâni prea devreme, în chip nefericit însă!: urma să fie transferat în Diplomație, angajarea ca ofițer de Securitate fiind un stagiu necesar pentru încadrarea la Ministerul de Externe al acelei epoci. Tot acel om XY mi-a mai împărtășit un amănunt de care, evident, n-aveam cunoștință, privind propria mea biografie. Colonelul de Securitate, personaj sinistru căruia prefer să nu-i dau numele, căci nu doresc răzbunare, revanșă, reușise să mă treacă într-un fel de registru al respectivei instituții cu persoane periculoase, „dușmani ai poporului“; iar el, mărturisitorul, ofițerul XY, în noiembrie 1989, a intervenit și mi-a clasat dosarul sau a izbutit să mă scoată din acel registru, nu știu ce terminologie e potrivit să folosesc, limbajul respectiv îmi este cu totul străin. Ce constat? Că viețile noastre au, iată, coridoare ascunse de care noi înșine n-avem nicio știință și că alții ne-au administrat (ne mai administrează și acum?) existențele, trăgând de diferite fire nevăzute.
în fine, o precizare care mi se pare strict necesară: nu am făcut niciodată caz de această întâmplare și nici de altele asemănătoare, care să mă pună, eventual, într-o postură „eroică“, cu care să mă laud și care să-mi asigure un piedestal, fie el și mititel!, și să mă ajute în carieră, în ierarhia socială. Tot ce am făcut am făcut fiindcă ținea de normalitatea așa cum o înțelegeam eu și fiindcă exprima crezurile mele. Nu consider că a fost vreun act de bravură. Am fost mai degrabă fricos decât curajos. Și nu consider că se cuvine să fie cineva răsplătit pentru că se comportă normal și nu-și trădează convingerile.
Apoi: n-am cerut niciodată să-mi văd dosarul de la Securitate, prefer să rămână acolo, în întuneric, numele celor care, eventual, m-au turnat și mi-au făcut rău. Repet, nu sunt deloc interesat de vendetă. Viața e scurtă și nu se cade să ne-o umplem cu astfel de fapte și cu astfel de personaje.
Și, în încheiere, aș vrea să amintesc câteva cuvinte ale lui I. L. Caragiale, care ar putea sluji drept motto pentru aceste însemnări și care, de altfel, au fost motto-ul ales de mine pentru unul dintre romane: „Credem că reproducerea acestor documente astăzi va interesa pe iubitorii de istorii, care sunt prea mărunte ca să poată-ncăpea în istorie.“ Totuși, dacă stăm și ne gândim bine: nu cumva istoria e alcătuită tocmai din suma acestor mărunte istorii personale ale noastre, ale tuturor, care ne amestecă, buni și răi, și care sfârșesc prin a ne mistui pe toți, aruncându-ne în uitare?