Alcibiade este nu doar hiper strategic, în sensurile pe care le-am atribuit acestui termen, dar este și cel care împinge politica spre limitele sale ultime, aproape ca un scop în sine, inclusiv din punctul de vedere al justiției: un auto-justițiar și un strateg complet, înclinat spre absolut. La el, totul, adică politica în semnificația cea mai pură, înseamnă în mod esențial nevoia de a conduce și de a controla totul, iar ambițiile sale nu au niciun punct final: politica nu trebuie „să cunoască gravitația“, dacă e să-și îndeplinească misiunea de a transforma permanent lumea și ordinea, de a le mișca în direcția dorită de conducător.(1) Iar conducătorul nu poate fi altul decât el însuși, posesorul tuturor calităților: Alcibiade, cel mai capabil, cel mai abil, cel mai inteligent și cel mai bun orator, strategul perfect, generalul cutezător, diplomatul rafinat și manipulator, singurul care poate înțelege complexitatea intereselor și pasiunilor care compun țesutul ordinii interne și externe a statului. Până și opulența sa, etalată cu nonșalanță public, este considerată de el o virtute, căci cine reușește să acumuleze bogăție este performant nu doar sieși, ci și statului, care trebuie să se bucure că beneficiază de un asemenea personaj ce proiectează forță și este văzut astfel inclusiv de dușmanii și rivalii săi externi. Alcibiade este destinat să facă doar hiperpolitică; nici măcar nu contează unde, în care oraș, stat, alianță sau imperiu, fie că e vorba de Atena, fie că e vorba despre inamicul său existențial, Sparta, fie că ne referim la vechiul lor dușman comun, teribilul imperiu persan, care, nu de mult, îi unise, fără să vrea, pe greci, prin agresiunea asupra lor. El trebuie să facă doar politică și numai politică și, evident, să conducă, indiferent de beneficiar. Trădarea este o noțiune relativă la Alcibiade, care consideră că statul are datoria de a înțelege viziunea magnifică a unui conducător ca el însuși. Dacă nu o face, înseamnă că pur și simplu nu îl merită. Astfel, el, Alcibiade, este liber să meargă mai departe pe drumul său!(2) Și nu trebuie să facă politică oricum, ci în stil mare, pentru că politica absolută este despre ambiții infinite și proiecte grandioase, realizate prin acțiuni mărețe și îndrăznețe. Imperiul, ca ultimă expresie a politicii, nu poate fi decât universal și total. Într-o asemenea viziune, extinderea ordinii fizice și spirituale este o necesitate care ține nu doar de imperativul auto-prezervării sau al profitului, ci, mai ales, de gloria și strălucirea unei asemenea întreprinderi, ca triumf al utilizării puterii. Orice altceva este mediocritate și slăbiciune, modestie sterilă, generatoarele unui echilibru anost care atrofiază în timp statul și societatea, care limitează posibilitățile creatoare și de dezvoltare continuă ale individului și ale demosului. În concepția unică „alcibiadă“, diplomație și război, retorică și manipulare sau sabotaj, strategie, și chiar justiție sunt, toate, fețe ale aceluiași tot unitar, întruchipat în arta politică supremă a conducerii, instrumente utilizabile secvențial sau integrat, pentru atingerea țelului suprem.
La o primă vedere, s-ar spune că o asemenea viziune extremă (și, până la urmă, extremistă, asupra puterii, politicii și asupra ordinii lumii, în general), alături de o asemenea autoapreciere a propriilor calități nu pot fi decât expresia unui caz patologic de narcisism sau chiar a unei și mai grave defecțiuni psihiatrice. Sunt unii cercetători care au mers în această direcție în evaluarea lui Alcibiade. Sau, cel puțin, o asemenea atitudine denotă un populism demagogic deșănțat. Totuși, acțiunile politice și diplomatice ale lui Alcibiade, faptele sale militare concrete – așa cum sunt redate de marele Tucidide, cel care, în ciuda unei ambivalențe în judecarea personajului, nu-și poate ascunde o notă admirativă față de el – demonstrează adesea abilitățile sale reale, uneori de geniu politic și strategic, și, bineînțeles, elocință și persuasiune în argumentare, comparabile cu ale lui Pericle, dacă nu chiar peste. Astfel, din punct de vedere militar, oriunde are comanda, are și succes. Totodată, diplomatic – prin pârghii diplomatice sau prin metode subversive –, Alcibiade reușește performanța dislocării unor elemente ale puternicei alianțe peloponesiace a Spartei, în favoarea Atenei. Performanța este remarcabilă pentru că mediul strategic și politic erau polarizate la maximum, pe fondul războiului total. Iar, atunci când, prin forța împrejurărilor, dezertează și trece de partea Spartei, face același lucru și pentru spartani, în Ionia, provocând revolte în Chios și Milet, aliați importanți ai imperiului atenian.(3) În ce privește oratoria, așa cum spuneam, Alcibiade fascinează întotdeauna audiența, prin elocvență și argumentație ajungând la un nivel de persuasiune nemaiîntâlnit decât la Pericle. Prin discursurile sale publice și prin răspunsurile inteligente oferite în acest context de deliberare specific marii politici grecești(4) și-a impus viziunea strategică și politică, atât în fața pretențioșilor atenieni, cât și a austerilor spartani (pe aceștia din urmă, stimulându-i chiar să reflecteze la propriile ambiții, considerate de el prea modeste și astfel la posibilitatea unei „hegemonii pașnice“ – de ce nu un imperiu? – în pofida prudenței lor tradiționale și a conservatorismului lor știut)(5). De exemplu, îl copleșește oratoric și politic pe moderatul Nicias în pledoaria pentru celebra expediție ateniană în Sicilia, ca imperativ strategic (în opinia sa) pentru extinderea ordinii imperiale ateniene. O asemenea extindere, la rândul ei, reprezenta o viziune amplă a sensului final al politicii, acela de a crea o ordine într-adevăr impunătoare. Chiar dacă, în cele din urmă, această decizie s-a transformat într-un eșec lamentabil și de proporții pentru Atena (și, probabil, într-o cauză decisivă a decăderii puterii sale), sunt mulți, inclusiv Tucidide, care consideră că, dacă Alcibiade însuși ar fi condus această operațiune de amploare, cum trebuia, de altfel, să o facă, și nu mediocrul Nicias, cu totul altele ar fi fost rezultatul, consecințele strategice și evoluția generală a războiului.
Alcibiade nu a condus incursiunea din Sicilia pentru că ambițiile sale nemăsurate și dorința de putere, expusă public, până la ostentație, au început să nască, firesc, suspiciuni și temeri tot mai profunde în sânul comunității ateniene: oare nu e vorba de o inclinație spre tiranie? Alcibiade a trezit suspiciuni mai mari decât puterea sa de convingere. Sub un pretext legat de profanarea unor simboluri ale zeităților ateniene, a fost condamnat la moarte în contumacie, dar toată această evoluție este clar legată de anxietatea produsă în demos de efervescența politicii sale și de modul său unic de a vedea autoritatea. La fel se întâmplă și în Sparta, unde se refugiase și începuse deja să acceadă rapid la nivelurile cele mai înalte ale puterii. La început, sfaturile sale au avut rezultate spectaculoase pentru strategia spartană. Am menționat mai sus cum a reușit să destructureze, în parte, alianțele Atenei. Merită reliefate și ideile sale tactice, transmise fără ezitare spartanilor, privind contracararea atenienilor în expediția din Sicilia, propusă de el însuși. Dar toate acestea nu au fost de ajuns să elimine bănuielile regelui spartan că ar putea avea de-a face cu un concurent serios la puterea în stat. În fond, prin simpla sa prezență, prin ideile și discursul său, reușise natural să creeze imediat o fracțiune politică într-o comunitate spartană de altfel tradițional compactă politic și supusă rigid în sens ierarhic autorității legitime( lucru pe care poate nici nu l-a intenționat formal)(6). Până la urmă, Alcibiade a fost exclus și din orbita politicii spartane(7). Nicio problemă însă, el revine rapid în sfera marii politici, trecând de partea perșilor, puterea cea mai semnificativă exterioară orașelor grecești. Alături de aceștia, reușește, în mod ingenios să interfereze semnificativ atât în politica ateniană, cât și în cea spartană. Și, pentru ca lucrurile să capete o turnură chiar neașteptată, atât de mare era fascinația pentru abilitățile sale, încât, în cele din urmă, a fost rechemat de atenieni pentru a conduce din nou, fiind singurul capabil să salveze situația politică și strategică ce se deteriorase rapid în imperiul maritim al Atenei. Un adevărat „miraj colectiv“ – întreținut și de componenta militară din statul atenian –, o fascinație pe care s-a construit speranța că Alcibiade va avea și de această dată capacitatea de a inventa soluții de redresare într-un timp al decadenței și al incertitudinii. Vechiul „trădător“ redevenea așadar conducător, dar prea târziu pentru a împiedica degenerarea iremediabilă a ordinii imperiale a Atenei(8).
Căderile și ridicările spectaculoase ale lui Alcibiade pun, desigur, în cel mai serios mod, problema rolului pe care legitimitatea îl are în structura ordinii politice, mai ales în relația sa complexă cu elementul strategic, o chestiune recurentă în istorie, așa cum am mai arătat. Era improbabil ca hiperactivitatea politică și strategică a neobositului Alcibiade să nu reverbereze periculos în câmpul legitimității și al justiției, să nu creeze o tensiune puternică la nivelul stabilității și să nu determine percepția unei evoluții ineluctabile spre tiranie și dominație unipersonală. Iar Alcibiade era în mod natural dominator. Cum subtil scria Aristofan în piesa sa satirică Broaștele, referindu-se chiar la Alcibiade: „să nu hrănim în stat un pui de leu, căci vom juca-ntr-o zi pe placul lui“.
Oricum, alcibiadismul conduce inexorabil spre o debalansare semnificativă a relației dintre elementul strategic și cel de legitimitate (justiție). De aici ambiguitatea propriilor gesturi, dar și suspiciunea cu care a fost receptat în stat și în societate și care i-a cauzat atâtea neplăceri, până la repudiere și condamnări la moarte, în ciuda succeselor sale strategice și politice. Pe de altă parte, Alcibiade era mult prea inteligent pentru a desconsidera implicațiile legitimității în conexiune cu exercițiul puterii crude și al autorității. El chiar credea că nimic solid nu se poate construi, atât strategic, cât și politic, dacă nu există un cuplaj cu ideea de justiție, iar această convingere a sa, până la urmă, îl deosebește fundamental de un (Fragment din cartea SUPERPOLITIK/ Superpolitica – triumf și eșec strategic. Conducători, mari ambiții de putere și logica legitimității în ordinea statelor și în relațiile internaționale, în curs de apariție la Editura RAO.)tiran, spune Steven Forde. Mai mult – iar acest lucru reiese clar din superba evaluarea a lui Forde – Alcibiade pune un preț special pe conceptul de justiție, de „onoare“(9) (bineînțeles, cu specificul orgoliu al viziunii lui extreme) în realizarea obiectivelor politice și strategice: vrea să convingă, să determine, să persuadeze, mai mult decât să impună; acțiunea politică nu vizează doar „interese“ și „profit“, ci și, ca element esențial, justiția. Numai că, și în acest domeniu, atât de ambiguu și de sensibil, Alcibiade nu se poate abține să nu maximizeze, crezând, într-un fel, că interesul (definit de el și numai de el, ca individ superior, cu o gândire strategică), sau, mai grav, interesul său personal „poate conține și interesul public“, legat de o anumită realizare a justiției(10). Avem, astfel, de-a face cu o subordonare intrinsecă a justiției față de acțiunea strategică și cu ruperea oricăror posibilități de echilibru în alcibiadism(11). El devine astfel, din punct de vedere istoric, o formulă arhetipală a hiperpoliticii complete, de la care se pot revendica mai târziu cezarismul, bonapartismul și atâtea alte curente glorificatoare ale marilor ambiții strategice, de putere și justiție, toate amestecate în exercițiul nelimitat, dar fascinant, al ambiției pentru o conducere totală a statului și a societății și pentru o realizare totală a scopului ultim al politicii.
(Fragment din cartea SUPERPOLITIK/ Superpolitica – triumf și eșec strategic. Conducători, mari ambiții de putere și logica legitimității în ordinea statelor și în relațiile internaționale, în curs de apariție la Editura RAO.)
___________________________________________________
1 Sfidarea de către Alcibiade a gravitației în legătură cu exercițiul politicii e o metaforă inspirată care apare la Forde. Astfel, în studiul său exemplar asupra lui Alcibiades, Steven Forde folosește expresia care poate caracteriza cel mai bine înțelegerea politicii de către acest personaj unic, atunci când arată că acesta preferă mai mult „levitația decât gravitația“. Vezi Steven Forde, The ambition to rule. Alcibiade and the politics of imperialism in Tucidide, Cornell University Press, 1989, p. 103
2 Conform lui Forde, la Alcibiade, statul, comunitatea și conducătorul lor sunt cumva la paritate, pe același plan, Forde, op. cit., p. 7. Este expresia unei înțelegeri particulare a conducerii ca având un sens politic absolut și maximal.
3 Steven Forde, op. cit., p. 127 și următoarele
4 Forde reamintește ceea ce e bine cunoscut: faptul că discursul public și oratoria sunt „forme supreme“ ale politicului în viața comunităților din Grecia antică. Vezi Forde, op. cit. p. 120. Oricum, Alcibiade duce acest discurs public la un alt nivel, eclipsând adversarii și scepticii și stimulând cursul deliberărilor în favoarea ideilor sale.
5 Plutarh a scris că atâta vreme cât era prezent, Alcibiade avea o „dominanță perfectă„ („măiastră“) asupra adversarilor politici.
6 Forde, op. cit. p. 124
7 Richard Lebow menționează că Alcibiade ar fi avut o relație cu soția regelui spartan Agis al II-lea, iar acesta ar fi fost motivul pentru care, în pofida „excelentelor sfaturi strategice“ oferite conducerii spartane, a fost totuși nevoit să dispară în Persia. Vezi Richard Ned Lebow, A Cultural Theory of International Relations, Cambridge University Press, 2008, pp.195-196
8 Revenirea lui Alcibiade este un spectacol în sine. Deși părea că vechile acuze „au dispărut din conștiința publică“, din proprie inițiativă, el a ținut să se apere formal în fața consiliului care, oricum, îl alesese cu entuziasm „strategos autokrator“ – general și comandant al forțelor navale și terestre. Reprezentație retorică pe care a dat-o a fost, din nou, strălucitoare. A negat că ar fi comis vreodată vreun sacrilegiu și a susținut că a fost tratat injust, „dar fără să facă acuzații nici individuale, nici colective“. A pus, astfel, pe seama ghinionului și a neșansei toată tevatura care l-a costat o condamnare la moarte și opt ani de exil. Cât despre vechile trădări…, nimeni nu i-a reproșat ceva, pentru că „întreaga adunare era deja captivată“ de ideile sale grandioase privind posibilitățile strategice ale Atenei de a ieși victorioasă din marea confruntare cu Sparta. Vezi Donald Kagan, The Fall of the Athenian Empire, Cornell University Press, 1987, p. 289
9 Pentru conceptul de „onoare“ –„time“ – în gândirea și practica politică greacă și pentru interferențele sale cu o anumită idee de justiție, vezi Lebow, op. cit., p. 64 și următoarele. Lebow spune că „time (onoarea)“ este „un dar, care este acordat de anumiți actori altora“ și descrie „recunoașterea care se primește de la alții pentru excelență“. Incumbă astfel„ responsabilități“ și „drepturi politice“, ibidem.
10 Forde, op. cit., p. 157.
11 Probabil că, datorită acestor contradicții puternice existente în opera și acțiunea politică a lui Alcibiade, dar care se regăsesc într-un concept unitar în gândirea sa asupra naturii politicului, un autor ca Forde apreciază că „ singura posibilitate de a descrie politica alcibiadă este prin oximoron“. Forde, op. cit. p. 114
25/2024