În bibliografia, deja impresionantă, a lui Daniel Cristea-Enache, Cinematograful gol este un titlu special. Critic din generația pop-ului optzecist, cum spune, atras de „componenta nostalgică“ a acestuia, cu melodii care „joacă pe muchia schimbării timpurilor“, Daniel Cristea-Enache tipărește o ediție nouă care „poate fi considerată definitivă“ dintr-o carte ce adună în sumar fragmente, în majorita tea lor, datate între 2003 și 2011. Postfațată, în septembrie 2011, de Radu Cosașu: Cinematograful gol nu e un volum de publicistică, nici unul de memorii, amintiri, confesiuni, jurnal intim sau „de formație“, dar, luînd „distanță și totodată distanțare critică“ față de trecutul recent al copilăriei, adolescenței și anilor de școală ai autorului, confirmă o nouă „specie literară“, aceea a ziarului autobiografic, inaugurată de Radu Cosașu însuși („Eu cred că jurnalul intim și persoana întîi/ nu mai sunt suficiente în artă,/ trebuie să ajungem la ziarul autobiografic/ avînd pe frontispiciu cuvintele lui Scott: «Vinde-ți zilnic sufletul»“, notează autorul cunoscutelor Supraviețuiri în colțul unei pagini din volumul Alți doi ani pe un bloc de gheață) și restituie profilul interior al unui critic literar care, instalat pe fotoliul „prietenos“ al lui T’udor Arghezi, rămas în redacția „României literare“ „din timpurile imemoriale ale Gazetei literare“, pentru a primi, iată, la propriu și la figurat, o posteritate critică, trăiește intens, aproape cu lăcomie, libertatea de opinie și expresie și asumă tot felul de bu nuri simbolice, cu o voluptate fermecătoare, de la decorul oniric al Bucureștilor sub caniculă, în „siajul“ unei schițe caragialiene foarte cunoscute, traficul sinucigaș prin viermuiala marelui oraș și școala resentimentelor a condeierilor văicăreți într-o cotidiană apocalipsă ori profeți ai dezastrului național, pînă la figuri din diaspora, care „au perpetuat codul comportamental al românului inadaptat în lumea largă“ și de la profilul memorabil al lui Ilie Balaci, „un mare fotbalist fără noroc“, într-o serie de texte ale microbistului, Olimpiada de la Beijing, cu gustul amar al „propagandei deșănțate făcute de China cu această ocazie“, concertul Rolling Stones de pe Stadionul „Lia Manoliu“, jocurile pe calculator (Age of Empire și Age of Kings), comentariile la filme (Ratatouille) spec tacole de teatru (Livada de vișini, Faust al lui Purcărete), un CD al lui Beligan, tîrgurile de carte de la Frankfurt, Iași, Gaudeamus și, mai ales, călătoriile în SUA, la Copacabana, în bazarul din Tur cia, urmărind „condițiile de a fi fericit“ sau cu taxiul în București, pentru cunoașterea unor „naturi taximetristice complexe“ și cu metroul, „sadicul monstru urban“: peste tot, Daniel Cristea-Enache caută întîmplări, personaje, tipologii, ca un prozator realist: „E un lucru pe care îl fac în chip obișnuit, de fiecare dată cînd ajung într-un alt oraș decît Bucureștiul și într-o altă țară decît România. Mă uit, pur și simplu, cu atenție la ce se întâmplă în centrul urbei, la felul cum sunt îmbrăcați oamenii, la mișcările și gesturile lor. Ca un romancier realist, poți vedea categoriile sociale și profesionale, tipologiile ilustrate aproape didactic“.
În pofida unor așteptări ale citito rului lui Daniel Cristea-Enache, în Cinematograful gol, criticul literar nu evocă atît personalități ale lumii literaturii (cu excepția lui Mircea Martin și, bineînțeles, a lui Valeriu Cristea, model de „proletar intelectual“, cum îi spunea G.Ibrăileanu), pe care, fără îndoială, le-a cunoscut. Îl interesează, mai cu seamă, structura, temele, formele de organizare ale lumii literaturii, cu un accent apă sat pe relația dintre scriitor și critic, ideile prețioase pentru o radiografie a epocii, marcînd ce se pierde în fluxul vieții de zi cu zi și ce se găsește, din belșug, pe bloguri, cu geniul improviza ției și caracteristicile românului și românității, în seria intitulată Românești, cu decalogul criticului literar din textul antologic Tsunami și cu fantasmele scriitorului român, în iluzia puternică a „autorlîcului“, în Iluziile scriitorului român, eseu care se poate citi și ca o replică la cartea lui Eugen Negrici despre iluziile literaturii române, în sfîrșit, portretele în ironie fină din Rogozanii, Rogozanu, Un „patriot“ și cele ale unor personaje colective (tinerii comuniști de la noi, în Îndepărtarea, generațiile „copiilor de asfalt“, a celor „cu cheia de gît“, în Copii de asfalt). Foarte interesant, acroșant este Daniel Cristea-Enache atunci cînd, condus de copiii Matei și Iulia – Mateiulia –, pătrunde în „apele teritoriale ale amintirii“, prin albumul cu fotografii din copilărie, într-o curgere firească spre origini, într-un spațiu identitar ce se cuprinde între pierderea tatălui, căutarea unui job – situație reprezentativă pentru soarta tînărului scriitor de azi –, anii ceaușismului tîrziu, cu vremea formării sub veghea unui dream team profesoral, în care domină amintirea lui Anton Chevorchian și Theodor Hristea. Această lume este sursa unor inepuizabile tristeți: „Într-un cinematograf vechi, clasic, ai nevoie de restul spectatorilor. Fără ei, simți și mai pregnant cît de tare și de incomod e scaunul, cît de sărăcăcioase și vetuste sunt acoperămintele vișinii ale pereților, cît de chioare sunt luminile. Fără o mare de capete mișca te în jurul tău, te simți stînjenit și nesigur, participant la un act ratat, un simulacru încropit cu personajele de pe ecran. Degea ba se zbat ele acolo, degeaba rîd eu singur-singurel aici, în ulti mele rînduri. Totul e fals, putrezit, destrămat. Lumea aceea, a co pilăriei mele, a sălilor de cinematograf pline și empatice, s-a dus“.
Cinematograful gol este o metaforă a ființei interioare și a trecerii vremii sale.