Poetul Liviu Capșa a avut o frumoasă și merituoasă ascensiune în literatura contemporană. Poetul din Oltenița a început să publice texte lirice și parodii sprințare la unele texte ale poeților cunoscuți pe la mijlocul anilor 1990. Volumul de debut, Hipodromul cailor de mare (Editura Calende, 1993), cuprindea versuri hître ale unui autor care se lua în serios doar pe jumătate. Dexteritatea evidentă de a mînui versificația și sintaxa promiteau totuși un viitor prin care autorul nu se recomanda ca un debutant întîrziat, la aproape 40 de ani, ci ca un serios candidat la un destin literar apreciabil. Într-adevăr, spre meritul său, Liviu Capșa a urcat, și nu nepărat în fugă, treptele unei consacrări pe care peste 20 de volume o atestă indiscutabil. Poezia lui s-a adîncit, a crescut în anvergură ca și în interesul și stima exegeților. Semnătura sa apare adesea nu doar sub grupaje de versuri, lucru desigur meritoriu în sine, ci mărturisind că scriitorul este și un eseist (texte în „România literară“, „Luceafărul de dimineață“, „Viața Românească“, „Neuma“), adesea cu accente de polemist și pamfletar, de care trebuie să se țină seama.
Maturizarea poetului a urmat un curs firesc, așa cum o atestă volumele Sinucidere cu crini (2002) și Raiul ascuns (2010), pentru care a primit Premiul Filialei Pitești a Uniunii Scriitorilor, dar și cronicile unor critici ca Alex Ștefănescu, Dan Cristea, Radu Voinescu, Tudorel Urian. Dar spiritul său vivace și glumeț nu l-a îndepărtat de poezia ludică astfel că, în plină pandemie, cartea sa, frumos ilustrată de Dan Căsuță, Animale fantezii adunate-n poezii (Editura Neuma, 2020) a primit Premiul Uniunii Scriitorilor. A urmat un Premiu al Filialei București-Poezie a Uniunii Scriitorilor din a cărei echipă Liviu Capșa a făcut parte cu succes la mai multe ediții ale Turnirului de Poezie „Cununa de lauri“, aducînd puncte prețioase formației învingătoare.
Am schițat succint parcursul unei cariere literare apreciabile, nu doar pentru a sublinia meritele indiscutabile ale lui Liviu Capșa, ci pentru a consemna faptul că inspirația, talentul, elanul momentan ale unui autor se cuvin susținute, pentru a conta cu adevărat, de o mare tenacitate, de încrederea în forța talentului propriu și de dorința stăruitoare de a accede în cercul celor aleși. Liviu Capșa a crezut cu frenezie că porțile Parnasului se vor deschide pentru el. Este vădit că nu a fost întotdeauna fericit cu adierea reconfortantă a succesului. Dar a stăruit, a lucrat cu acribie ca s-o aducă de partea sa.
Poate am ajuns prea tîrziu la subiectul acestor consemnări, volumul curent, La marginea cerului al lui Liviu Capșa, apărut la Editura Junimea? Nu neg asemenea aserțiune. Dar era cuvenit să parcurg, cît de rapid, etapele unui itinerariu liric care nu este mai puțin semnificativ decît cartea la care mă refer. În adevăr, Liviu Capșa, cel de azi, autor al unui volum reușit, este edificiul construit cu atenție și concentrare vreme de mai bine de 25 de ani.
La marginea cerului este o carte edificată cu seriozitate, de reflexie și de luare aminte. Lirismul ei este ascuns „dedesubt“, cum ar zice Arghezi, cu care, pe o latură de atitudine, Liviu Capșa are destule în comun. Poetul nu se sfiește să polemizeze, să atace teme actuale, să scruteze istoria și chiar politica. Reflecțiile sale sînt destul de tranșante, „istoria își accelerează mersul“ sau „o veac tînăr/ cum îți mai atîrnă zdrențele“ ori, și mai apăsat, „în balanța istoriei/ năruirea marelui templu/ atîrnă mai greu decît/ spulberarea unei odăi“. Liviu Capșa nu ezită să se ipostazieze într-un critic al prezentului și un militant – fără emfază din fericire – al unor cauze generice. Vorba lui: „noi sudiștii avem sîngele iute/ și privirea de șoim“.
Indiscutabil, poetul vede acut și simte profund chiar și cînd nu o declară atît de limpede. Filonul inspirației sale este unul arghezian, admitem, al acelui poet al îndoielii și al tăgadei, chiar mai ofensiv uneori decît modelul.
Spre norocul său, Liviu Capșa are un anumit simț al rezervei, nu împinge poezia chiar în șarjă, imprecație și injurie, rămîne mai curînd reflexiv decît adept al imprecației și „blestemelor“ magistrului său, ori invocînd un „Țepeș, Doamne“ care, vădit, nu va fi să vină.
Calitatea celui mai recent volum al său stă în dubiul pe care îl induc textele, retragerea care stă alături de ofensiva condusă cu elan. Întotdeauna, în versurile lui Livu Capșa stăruie un dubiu, în principiu fertil: „niciun semn de la steaua/ ce licăre în ceruri“.
Semnalez cu simpatie volumul de seriozitate indiscutabilă, de înalt scrupul artistic al unui poet, acum la o frumoasă aniversare, cu o cunună de 14 luștri, care și-a dobîndit maturitatea cu pași mărunți și stăruitori, cucerind piscurile pe rînd și sigur.