Trei semne
eu m-am gândit să potrivesc câteva cuvinte despre Aurel Gurghianu, poetul din gruparea de poeți de la „Steaua“, compactă printr-un deceniu, 1950-1960, și lărgită în altul, următor, prin aderări de idee și simpatii, cu condeie mai tinere din București, din țară și din Cluj, având în vedere sufletul lui, pe care și l-a pus în versuri ca să nu rătăcească printr-un nicăieri, versuri care îl fac astăzi prezent printre noi. Dintre care unii, scriind, ne agățăm, ca el, de trenul cuvântului salvator, ca să fim prezenți la evenimente similare din viitor, și în ceea ce ne-ar privi.
Spun asta pentru că, deși au trecut 35 de ani de când el nu mai este printre noi, parcă: „Vreme câtă curs-a parcă n-a trecut“, ca să parafrazez un vers dintr-un autor de rondeluri, mod poetic cultivat într-un timp și în redacția și în paginile Stelei, în care se încercau evadări pe diverse căi dintr-un „timp de urgie“– cum s-a spus printr-un alt poet și mai mare, Hölderlin. Un timp de la începuturile, în plin proletcultism, ale revistei, aceasta ca „Almanahul Literar“, căreia îi este și el redactor, din finele anului 1950, și care are împlinită și ea o vârstă, 75 de ani, în această lună care e și a lui (mai), de existență, pe un teren de continuități. Spun continuității, pentru că unii dintre noi, ca și toți din gruparea revistei, i-am avut colegi în paginile ei, prin colaborări, fiecare cerute, cu versuri, proză, articole, traduceri de poezie, pe un Emil Isac și un Ion Agârbiceanu, pe un Lucian Blaga și doi traducători din antici, Ștefan Bezdechi și Teodor Naum, pe doi interbelici târzii, un Mihai Beniuc din tinerețe și un Miron Radu Paraschivescu, pe un Ioanichie Olteanu, din rândul poeților de la „Cercul literar“ și în parte și pe un A. E. Baconski, venind dinspre un început modernist, și alții, din alte generații, și ei amintiri.
Deci Aurel Gurghianu, un fapt literar, o sensibilitate și o evoluție în poezie, care își croise drum, printre Scyle și Caribde, ale unui interval de asprimi și îngheț, dar și unul, categorial, de noi deschideri spre un flux vital, de un general-uman, cum ar fi spus un poet interbelic (poetul Al. Philippide): „al vremurilor toate“, deziderat din păcate deviat prin interpunerea într-un câmp de forțe din istorie, a politicului. Își croiește și el un drum, cum o întreagă echipă a unei publicații, printr-un, să-i spun, descântec al său pentru un mai-bine, al anilor 1953-1954, efectuat printre proprii prestări într-o salahorie cu poezie tematică, dar și cu mijloace de exprimare de sine, străine de clișeele vremii. Evoluție căreia un prim semn îi este un volum (al doilea după debut) intitulat Zilele care cântă, din 1957, unde face figură aparte un pastel antologic amintindu-i pe Alecsandri, dar și pe Ion Pillat, Iarna în Câmpie; un al doilea semn, după un volum Liniștea creației, din 1962 – în care se mai bate, însă, pasul pe loc, tematic, cu titluri ca Străzi în construcție, Furnale, Combinatul de lemn, și un mănunchi de poezii de călătorie, la Leningrad, Peisajele nordului – fiind, în 1965, volumul Biografii sentimentale, cu un ciclu bogat, însemnând o treaptă, de poezii, evocând lumea satului: unul de mal al Mureșului, din care poetul, omul, provine, și de unde o îndreptare spre alte zări se desprinde, poezii evocări și meditații pe seama unui timp dat, în care sunt cântați, cu un fior de sinceritate și o dezinvoltură, părinți, frați, surori, un nepot, un unchi, cu virtuți de etnograf și de portretist, și o dragoste; dar și un tineret, care și-a dat un tribut de sânge în luptele de pe frontul de Vest de după întoarcerea armelor în România, din cel de Al Doilea Război, din care, ca vârstă, a făcut parte, cine își mai amintește. Pentru ca un al treilea semn să fie printr-o adevărată cotitură în expresie, dinspre peisaj înspre imaginar, din materie în spirit, după alți 10 ani, cu volumele, de decantări și interiorizări, Poartă cu săgeți, în care noi îl invidiam pentru o poezie mică de dragoste, Nocturnă, despre două umbrele, una neagră și una roz, și Temperatura cuvintelor – înaintea cărora, în 1968, într-un volum Strada vântului, figurează o poezie Poem sentimental poeților de la „Steaua“, din care se desprind câteva mărturisiri, amintiri sau substituiri, prin metaforă, la eseistic, într-un imaginar colocviu despre un program literar nescris. Cel al revistei care declarase un război retoricii și își făcuse un crez din inovație și modernitate, cuvinte de ordine, și dintr-o comunicare cu poezia lumii, din peste poncife și oglindiri; un crez de modernitate, concept situat între altele două: de tradiție și inovație: poezia adevărată de totdeauna și poezia „aventurii“, de care vorbea Apollinaire, despre o veghe la frontierele nelimitatului și ale viitorului. Versurile la care m-aș referi, fiind: „Elanul, ca o peninsulă, a-naintat în apele-nțelepciunii,/ și tot mai gravi ne-ntrebam de-am fost destul de bogați,/ de-am făcut să rodească-n de-ajuns crezul nostru de artă“; „Ne-a cunoscut acest oraș patima tinereții,/ și ne-a-ncălzit cu ploaia de mai/ și din această cetate am trimis porumbei/ să umple cerul de iluzii“. Atât de la obiect! Și mai departe, ritos: „Tristețea n-are să ne-ajungă prea mult:/ în noi s-au sedimentat bucurii mai adânci/ decât succesul ieftin al focurilor bengale,/ pentru că au venit trecătoare înfrângeri/ în timp ce vedeam închegându-se – asemenea păsării lui Brâncuși – în aerul tare al veacului,/ poezia de azi și de mâine“. Poezie scrisă la un ceas aniversar, 1964, când sărbătoream 10 ani de la apariția revistei, sub numele păstrat până acum, și cu șanse de viitor.
Și, cum spuneam, o evoluție în poezie, pe mai departe, și prin alte două volume de maturitate poetică, sau – printr-o cruzime a sorții – de apogeu, căci ultimele, din vreo 12, de rezonanță deplin și în primatul verbului, ca principal spectacol, din 1982 și 1985: Numărați caii amurgului și Diagnosticul străzii. Amândouă câștigând și printr-o notă de sărbătoresc adăugată lirismului prin mai multe, și luminate interior, inspirații erotice, de o mai mare comunicabilitate umană; dar și printr-un colorit al vieții hrănind o galerie de portrete citadine aparținând pitorescului străzii și cotidianului, existențe umile, în nici o contingență cu un social de paradă sau de doctrină. Cărora le va adăuga un număr de fineți lirice volumul, publicat postum, Călărețul din somn, apărut la numai un an de la moartea autorului, în urma unei intervenții chirurgicale nefaste. Volum cu mai multe poezii de notație, sau de atmosferă sau interiorizări, să menționezi două de o discreție, scrise parcă de o despărțire, sau o reîntoarcere pe stele. Una Aici, în care poetul străzilor perseverează în a-și consolida o legendă. Cu versurile emblemă: „Privind mai mult în jos, / străbați străzile, / fiu adoptiv al acestui oraș.“ Continuând astfel: „Pietrele te cunosc după mersul încet, / arborii – după umeri, / casele – după privirile vagi / aruncate spre geam.“ Și alta, Piața pustie, localizând: fără dubiu, notată într-o plimbare de noapte într-un perimetru precis, din Cluj, din fața sediului de acum al filialei Uniunii Scriitorilor. Un triunghi între fostul sediu, al Filialei, din Piața Unirii, prin 1953, statuia „regelui Matia“, și clădirea hotelului Continental, de care e răzimată casa cu etajul în care redactorului șef adjunct de la „Steaua“ îi fusese repartizată o locuință. Poezie care se încheie cu această strofă: „Se-aprinde o lumină, se-ntunecă alta. / O frunză de ocru sosește pe vânt. / Dar eu mă plimb și-ngaim o rugă: / Trecătorule, stai, să schimbăm un cuvânt!“. Cuvântul „trecătorule“, fiind o metaforă pentru „cititorule“.
Dar cuvintele mele ar fi trebuit să fie într-un stil mai critic, vorbind despre un loc conturat într-un tabel de valori al istoriei literare, și un pofil cu mai multe componente ale unei activități scriitoricești care a unit talentul cu munca, și exigența cu spiritul și rațiunea. Ceea ce se va putea face, însă, mereu, probabil, pe firul anilor, cu o aceeași simpatie sau nepărtinire, pentru om și poet, acum la o sută de ani de la naștere, cum atâta loc mai este pentru cât a însemnat, cu trecutul ei, de bătălii pentru adevăr și frumos, împreună cu scriitorii săi, la un moment dat toți cei buni din țară, implicit o aderare la un vis, revista „Steaua“.
(20 mai 2024)
Aurel Rău
Terasa și Carnet-ul
În tot mai rarele mele plimbări pe străzile din centrul Clujului, caut cu gândul, și mi se pare că uneori o zăresc de-a binelea, silueta înaltă și puțin aplecată, a poetului Aurel Gurghianu. Cu barba și părul albe, pieptănate cu grijă, cu pasul mărunt, dar neșovăitor, înaintează ca de obicei în marginea trotuarului, printre trecătorii întotdeauna mai grăbiți decât el.Niciodată maiestatea nu mi s-a părut mai autentică și mai intim asumată decât la acest fiu de țărani din Câmpia Transilvaniei, pentru care orașul devenise un palat cu sute de încăperi și coridoare și cu misterele la vedere.
Doar că în momente comemorative, precum e acesta, când dorința de a-l întâlni e mai ascuțită decât alte dăți, nu pe poetul Aurel Gurghianu îl caut. Și asta în ciuda prețuirii sincere pe care o port poeziei sale (cu care, în treacăt fie spus, simt o înrudire subterană), și nici a faptului că am fost editorul a trei dintre cărțile sale (Poarta cu săgeți, Temperatura cuvintelor și Curenții de seară). Da, nu pe poet îl caut, în asemenea împrejurări, ci pe bărbatul singuratic ce poartă acest nume, pe omul viu, cel pe care, într-o posteritate tot mai indiferentă, îl reîntrupează poezia sa și cele două cărți intitulate Terasa (1978) și Carnet (1981).
Deși numite fără echivoc confesiuni (prima), respectiv însemnări, crochiuri, mărturisiri (a doua), nu puțini dintre cei care, comentând de-a lungul anilor scrisul său, au asimilat cele două culegeri publicisticii, gazetăriei mai mult sau mai puțin conjuncturale. Ceea ce, până la un punct era exact, având în vedere titlul generic al rubricilor din revistă și periodicitatea lor exemplară. Cum nu știu, și n-am întâlnit nicăieri pomenit faptul ca Aurel Gurghianu ar fi ținut un jurnal, în cel mai propriu sens al cuvântului, îndrăznesc să cred că textele publicate în cele două rubrici de revistă, devenite amândouă cărți, alcătuiesc ceea ce am putea numi, fără mari rețineri, jurnalul său. De altfel, el însuși le numește, într-un context oarecum neutru, „jurnalul unui solitar“. Nu știu dacă unul indirect, cum i-ar spune Mihai Zamfir, pe urmele lui Mihail Sebastian, dar, cu certitudine, e vorba de propoziții extrase dintr-un carnet cu filele nenumerotate, aflat mereu la îndemâna unui moralist pursânge, hărăzit cu abilitatea de a scrie scurt și expresiv.
„Terasa mea (mărturisește el însuși, n.n.) e o terasă imaginară, simbolică. La mesele ei mă întâlnesc cu oameni, cu pretexte, cu situații de azi , reale sau regizate de mine.(…) O fac deliberat, cu intenția de a le submina, de a le izola de momentele ‹‹înălțătoare››. E o rubrică liberă, un Carnet, care nu-mi impune nicio constrângere (în paranteză fie spus, chiar aceasta e regula de fier a jurnalului, n.n.). Scriu ca un literat, nu ca un documentarist tipicar“.
În ciuda aparentei indiferențe ce pare a înconjura chipul său de Don Quijote pedestru, Aurel Gurghianu are antenele și simțurile într-o permanentă alertă, vede și înregistrează totul cu o acuitate extraordinară. Plimbarea lui nu este niciodată deconectată, ci de un peripaptetism sui-generis, tăcut, dar nu morocănos, ci iscoditor, atașant și comprehensiv.
Cum nu o radiografie a scrisului său încerc să fac în această însemnare, ci mai degrabă să transcriu o succintă foaie de „temperatură a cuvintelor“sale, mă voi rezuma să observ că textele lui Aurel Gurghianu au aproape mereu înfățișarea unor notații spontane, irepresibile, care sfârșesc rareori în descrieri, în explicații aducătoare de detalii, ci se mulțumesc să fie concise, concentrate, revelatoare. În orice caz, perspectiva e a unui memorialist cu ocheanul îndreptat când spre sine însuși (întors, precum la Radu Petrescu), când spre exterior, asemenea fluxului memoriei sau rememberul lui A.E. Baconsky.
Unele însemnări au aerul unor mici fabule cu sau fără morală, câteva au pecetea absurdului sau a grotescului, altele sunt puneri în scenă ori portrete (precum al celui, nenumit, „ce-și poartă cu fală perna pneumatică a pântecului“), dar toate sunt „chipuri și priveliști“, „aluviuni“ dintr-o realitate, pentru noi, cei de atunci, recognoscibilă și încă sângerândă, pentru unii din cei de azi, derizorie ori chiar mistificată.
Uneori, mai rar decât ne-am fi așteptat, e vorba și de poezie propriu-zisă (precum, de pildă, splendidul poem scris în 1978 la Sângeorz-Băi), dar și de reflexii în marginea poeziei, asemenea celei în care originalitatea este considerată atributul obligatoriu al autenticității: „în poezie totul e explorare, indiferent de nucleul solicitat, iar calea aleasă elimină din capul locului drumul defrișat de alții“.
Memorabile sunt unele personaje, câteva intenționat anonimizate, dar și unele numite pe șleau, precum, de pildă, cei care „umblă-n doru’ lelii“, „îngeri ratați, precum măruntul și bondocul Lulu, cel ce e servus cu toată lumea“. De o atenție ușor de înțeles se bucură A.E.Baconsky a cărui tragică dispariție îndoliase grupul de la „Steaua“ mai mult decât pe restul comunității scriitoricești. Nu e deloc surprinzătoare evocarea cărților acestuia, Cadavre în vid și Corabia lui Sebastian, în care sunt identificate presimțirile extincției ori suflul nu foarte îndepărtat al unei apocalipse cu chipul greu de deslușit. După cum, revelatoare mi se pare, pentru starea sufletească a celor doi, o propoziție dintr-o scrisoare din martie 1971 în care, referindu-se la lectura manuscrisului ce avea să devină volumul Poartă cu săgeți, Baconsky se arăta sceptic în privința receptării lui critice: volumul „se va bucura probabil de condescendeța amabilă a unor condeie de frunzăritori profesionali, sclavi ai formulelor gata făcute și ai coteriilor lucrative, în timp ce adjectivele măgulitoare se vor prostitua lamentabil întru slava cine știe cărui masturbant verbal de mâna a treia“.
În sfârșit, remarcabile, bogate în repere biografice ori cărări ale propriului scris, sunt și cele două interviuri de la finele Carnet-ului: cel cu Nicolae Prelipceanu, din „Tribuna“ și cel cu Mihai Sin, din „Vatra“.
De n-ar fi fost decât această sumară trecere în revistă a parcursului pământesc și literar al unui remarcabil poet și al unui confrate de o mare delicatețe și generozitate sufletească, și tot ar fi fost de ajuns să-l omagiem acum, la împlinirea unui veac de la nașterea sa.
Vasile Igna