Cristian Pătrășconiu: Conversația de față ar fi, în intenția mea, ceea ce se cheamă un interviu de(spre) viziune. Un interviu care să puncteze câteva linii directoare ale relației dvs. cu poezia. Întreb mai întâi de departe: aveți sau ați avut o relație complicată cu poezia?
Constantin Abăluță: Pe cât de complicată e fiecare zi, azi și întotdeauna. Meteorologic, soare, ploaie, sufletesc, micile și imprevizibilele întâmplări care-ți ies în cale și pe care nu le poți ocoli, improvizațiile pe care le faci ca să scapi cu fața curată, să mai ai loc să dai bună ziua. Viața însăși e un slalom neîncetat. Toți oamenii și toate lucrurile te pun la încercare. E o minune că mai poți să respiri. Asta e tot ce gândesc acum. Ca să spun drept : nu știu dacă am gândit așa întotdeauna. Ba chiar cred că nu am gândit astfel. Căci îmi ofereau un spațiu protector întâi părinții, apoi învățătorii mei în ale artei, pe urmă soția. Am beneficiat de o relație specială cu Constantin Noica (era unchiul celui mai bun prieten și coleg de școală al meu), de la care am preluat liniștea interioară mai bine și mai direct decât din orice curs de yoga, ca și cu Ștefan Stoenescu, cel ce m-a școlit întru traducerea literară, și care e cumnatul aceluiași prieten-minune.
Există o zi anume, o zi specială sau un punct de cotitură în relația dvs. cu poezia? Ceea ce ar înseamna că există un „înainte“ și un „după“…
Cotitura este despărțirea de suprarealismul pe care îl practicam în tinerețe, când eram arhitect la IAL (întreprinderea ce repara casele de stat) și băteam la mașina de scris a dactilografei, făcând un zgomot înfiorător. Toată lumea era plecată “pe teren“ și îmi puteam desfășura în voie dicteul automat de care eram tare mândru. De asemeni, așa cum critica a remarcat, după debutul în volum, marcat de un semi-proletcultism (titlul de Lumina pământului spune totul despre încolonarea întru optimism) a venit dușul rece al volumului Piatra care, la rându-i, nu era lipsit de o anume încifrare. Îmi amintesc că poetul și criticul Ilie Constantin, colegul meu de generație, a remarcat într-o cronică intitulată Schimbarea la față, ciudata transformare : debutul plin de cuvinte fără acoperire poetică, iar Piatra cu prea plinul emoției poetice autentice, chiar dacă uneori o face excesiv de complicat. Și el, și Ștefan Augustin Doinaș preferă poemele scurte, lucru care mi-a dat de gândit. Sigur că până la minimalismul de azi a fost cale lungă, acest proces s-a desfășurat treptat, dar avertismentele celor doi au constituit punctul de pornire.
Dacă poezia se învață, atunci de la cine ați învățat poezie & poezia?
Cred că aici se ascunde o opoziție internă între poezie și muzică. Când eram mic priveam invidios, ca la ceva de care te miri că există pe pământ, la cei care cântă la pian. Cum e posibil așa ceva? Cum găsesc cu degetele clapele potrivite ca să iasă o melodie? La rându-mi, poeziile pe care le citisem eu erau care mai de care cu versuri rimate și ritmate. Vasăzică, se făcea ca într-un vis, cineva nevăzut atingea niște clape invizibile și ieșeau acele cuvinte care se atingeau scăpărând rima și ritmul ce sunau în ureche ciudat, tamburinând, rotunjind sunetele. Între pianist și poet s-au stabilit de la sine relații care mă făceau gelos pe amândoi. Când am putut să fac și eu prima poezioară cu rimă mi s-a părut că mi-a pus Dumnezeu mâna în cap.
Poezia: o vedeți, o auziți, o visați? Care verb dintre acestea trei (sau poate că un altul) e definitoriu pentru poezia dvs.?
Decurge din ce am spus înainte că o aud în primul rând. Însă și celelalte două verbe nu sunt deloc neavenite. Sunt greu de stabilit nuanțele între imponderabile. Frank O’Hara, poetul american pe care l-am tradus împreună cu profesorul Ștefan Stoenescu și a fost publicat la Editura Univers în 1980, își intitulează chiar așa volumul: Meditații în imponderabil.
În afară de a fi poet, când erați mic ce ați mai visat că o să vă faceți când veți crește mare?
Știu că părinții mei ar fi vrut să mă fac medic. Dar eu nu visam decât să fac versuri cu rime.
De fapt, ați visat să fiți poet? Sau e mai complicat aici…
Așa e, fără să-mi dau prea bine seama – căci în concepția generală, poeții erau niște scârța-scârța pe hârtie – visam să fiu poet. Dar iarăși ne lovim de acest cuvânt : imponderabil. E greu de stabilit o ordine anume : sus-jos, stânga- dreapta, înainte-înapoi.În cabina spațială totul e alandala. Lipsa gravitației terestre dă peste cap (la propriu!) totul. Așa este și cu artele. Ele nu sunt pământene. Ele evocă spațiul de necuprins : Cosmosul.
O întrebare de „laborator“: din ce e făcută poezia dvs. și de unde vine ea?
Întorcându-ne pe pământ, consider că poezia mea vine, în primul rând, din apropierea de poezia japoneză, din haiku, din tanka, din observația naturii, din refuzul antropomorfismului, din umanismul micilor gesturi și întâmplări zilnice.
Poezia lui Constantin Abăluță are șase decenii. Sau mai mult? Ați debutat în volum în 1964…
Aveți dreptate: are șaizeci de ani. Nici nu știu când au trecut aceste șase decenii. Le simt pe umeri atingerea. Fâlfâitul aripilor, șiruri întregi de specii din toate colțurile lumii. Îmi închipui că sunt poeții citiți, cunoscuți la întâlniri pe când călătoream în diverse țări, traduși și publicați în România, doar prin reviste literare de mine și de soția mea, sau rămași în computerele noastre (în primul rând Pessoa, dar nu numai el).
Cum a fost acea zi în care ați ținut în mână a) primul text publicat și b) prima carte publicată?
M-am simțit mulțumit. Presimțeam că am apucat pe calea cea bună. Atingerea foilor, șuieratul plăcut atunci când răsfoiești volumul, posibilitatea lansării într-un mediu adecvat, dedicațiile date, stânjeneala și bucuria împreună când îți prezinți „produsul“ artistic. Întotdeauna tot ce spuneam avea un ecou lăuntric. Mă aflam într-o stare ciudată : între veghe și vis. A fi artist o seară e o corvoadă râvnită. Paradoxul și oximoronul sunt la ele acasă.
Care sunt cele mai importante „vârste“ ale poeziei dvs.?
Vârsta la care s-a produs fuziunea cu desenul, cu grafica, cu acuarela, cu pictura. Adică prin 1967. Am simțit că am ceva de spus și în această artă. Prima mea expoziție de la Casa Scriitorilor „Mihai Sadoveanu“ din 1969 a fost și prima și ultima expoziție personală. De atunci încoace am expus numai în expozițiile colective organizate de Paula Ribariu, însă împreună cu multe nume mari ale plasticii noastre. Enumăr doar câteva : Sorin Dumitrescu, Marin Gherasim, Nicogosian și alții pe care nu mi-i mai aduc aminte acum.
La ce ați renunțat pentru poezie? Și la ce ați renunța în continuare pentru ea?
Am renunțat la o viață normală, fără constrângeri artistice (te simți obligat să fii ceea ce ai devenit!).
În oglindă: la ce NU ați renunța pentru poezie?
Nu pot să renunț să respir. Doar Gherasim Luca a făcut așa ceva. Nu-mi opresc voluntar respirația ca să las texte grafiate în aceste momente. Este ceva ce ține, cred eu, de exhibiționism. Și, de asemeni, nu am nici vocație suicidară.
Poezia e, în viziunea dvs., o biserică mică sau o catedrală?
Evident, poezia mea este o bisericuță pierdută undeva pe o colină sau la margine de râu. Nu mă închin, dar îngenunchez în mine însumi, mă minunez că fac ceea ce fac. Mă uit la mâinile mele, degete lungi de pianist. Degete pătate de culori și de litere, pipăind eterul. Toate astea într-o liniște cum numai în bisericile de țară mai găsești vara, când toți țăranii sunt plecați pe câmp și doar vreun copil se-nvârte prin altar, nebăgat de nimeni în seamă…
Cum (mai) arată micul dvs. curcubeu de apartament?
Ce ironic (și autoironic) este minimalismul acestui artefact! Cum a observat critica literară, poezia mea nu e religioasă, dar are ceva dintr-un franciscanism laic (Adrian Popescu observa, într-o cronică la volumul Drumul furnicilor, și analizând judicios poezia Pasărea, că ziua de duminică nu este pentru mine ziua când te duci la biserică, ci la cinematograf). Profitând de larga ofertă a spațiului revuistic, găsesc că este cazul să dau drept citat întreaga poezie. Mă gândesc că cititorul cere această mostră drept dovadă:
O pasăre a intrat în podul casei noastre.
O auzim noaptea zburătăcind prin toate cotloanele.
Îi presărăm firimituri de pâine de-a lungul
grinzilor,
Îi punem apă într-un jgheab vechi.
Duminica atunci când venim de la film
ne urcăm tiptil în pod și încercăm s-o surprindem.
N-am reușit până acum niciodată.
Ne-am consolat oarecum zicându-ne că
s-o știm prezentă e mai important decât s-o vedem.
I-am învățat până când și cele câteva capricii
și, satisfăcându-i-le, înjghebăm un fel de dialog:
ciugulește doar
de pe anume grinzi,
bate cu ciocul în jgheabul metalic
dacă-i punem apă în alt loc.
Și totuși duminica după film
ne strecurăm în pod cu sentimente tot mai amestecate:
ne va fi dat s-o vedem doar în unica înfățișare
căreia nimeni nu i se poate sustrage?
Există sau nu există inspirație? În care „tabără“ vă plasați?
Inspirația e ziua în care scrii mai ușor. În care mecanismul merge ca uns. Știu asta toți scriitorii. Mărturisesc în jurnalele lor. O știa până și Zaharia Stancu, prozatorul și poetul minor, dar și cel mai inspirat traducător (în formă liberă) al unei culegeri din poezia lui Esenin.
Poți să mai faci astăzi poezie – de durată – dacă nu știi (cât mai bine) istoria poeziei?
Evident că nu. Istoria poeziei cuprinde nenumărate fațete. Există, așa cum știți, multe curente, de la poezia beat la poezia suprarealistă și atâtea altele, însă, cred eu, ceea ce rămâne valabil azi din acele curente sunt doar anume poeme pe care lirismul le însuflețește. De altfel, în antologia mea POEZIA ROMÂNĂ DUPĂ PROLETCULTISM din anul 2000 (antologie premiată de Uniunea Scriitorilor din România: două volume format mare, întrunind 1000 de pagini și lansată la Palatul Cotroceni în prezența Președintelui Constantinescu, a consilierului său Sorin Alexandrescu și a lui Nicolae Manolescu) am un capitol întreg despre lirism. Și cum primul poet care, la începuturile mele, m-a influențat prin poezia lui lirică este A.E. Baconsky, îmi îngădui să-l pomenesc aici.
Baconsky… Ne cunoș team. I-am dat prima mea carte. Un anume ciclu, ca și alte poeme din volum, erau vizibil influ en țate de volutele lirismului său. (REVERIE : Să mergi pe străzi ca tăcerea, umbroase,/ în timp ce vara joacă pe culmi,/ să mergi așa, împrăștiat în toate, / atât de fără tine – ca și cum / ai fi un nor, un arbor, o lumină, / și ele-ar merge-n locul tău pe drum. // Și să te simți atât de bine-n toate…/ Sufletul tău aburind în văzduhuri / lângă aripi de pasăre, albe / și brațele-ncurcate în coroane de arbori / să nu le deosebească nici frunzele înseși, / firesc copleșindu-le cu marșul lor verde. // …Și să te simți atât de bine-n toate / încât în trupul tău, amorfă crisalidă, / să nu te vrei întoarce niciodată.) Iată și o mică întâmplare notată în caietul meu de lucru:
caiet 103 / 28 aprilie 1983
BACONSKY
Îl vedeam prin cartierul meu. Ştia să meargă, ştia să se plimbe. Se integra în peisaj cu graţie cu toate că-i recunoşteai de departe silueta însingurată. Vorbea preţios, studiat, legatto şi destul de încet, solicitându-ţi o atenţie concentrată. Te făcea curios, te incita într-un mod politicos. Avea o degajare în voce, o libertate în ton şi, desigur, temele preferate pe care le colora de fiecare dată altfel. Ştia să te aducă din depărtări către el, dăruindu-ţi momentul prezent, dar apropriindu-şi cumva şi depărtările. Într-o zi a trecut chiar prin faţa ferestrei mele. Stăteam cu coatele pe pervaz şi văzându-mă s-a oprit. Am schimbat câteva vorbe. L-am privit cum pleacă mai departe. Surpriza lucra încă în mine. Să treacă pe strada mea A. E. Baconsky, iar eu să fiu la fereastră! Ce dar neaşteptat. Sigur că îl cunoşteam, fusesem de câteva ori la el acasă, în 1964 îmi dăduse o dedicaţie pe volumul „Imn către zorii de zi” („Poetului C. Abăluță, o urare naivă și o speranță fără cuvinte în viitoarele volute ale drumului pe care a plecat. dela A.E. Baconsky / 6 V 964.”) dar să ne întâlnim de-o parte şi de alta a unei ferestre ţinea parcă de fantastic. Din acea zi fereastra odăii mele căpătase o nobleţe anume. Iar la cutremurul din 1977, acelaşi suflu care l-a proiectat în neant pe poet a surpat parţial şi fereastra mea. Zidul căzut a fost refăcut cu beton, dar fereastra mea nu mai e ca odinioară: nu-l va mai surprinde niciodată pe AE ori Tolea, cum îi spuneau prietenii, trecând prin faţa ei. Fereastra mea (ca şi Cultura Română) a rămas văduvă pe totdeauna.
Și, adâncind mai departe termenul de LIRISM să dăm câteva citate. Astfel, DEX-ul numește atitudinea lirică: mod exaltat de a exprima sentimente. LAROUSSE-ul e mai exact, căci introduce cuvântul personal. Adică : Exaltarea sentimentelor personale. Va să zică nu de sentimentele altuia e vorba, ci de propriile sentimente. Poetul Juan Ramon Jimenez (laureat Nobel1) merge încă mai departe, afirmând că poezia ”pare a fi o expresie (…) a inefabilului, a ceea ce nu se poate spune, (…) a ceva imposibil. (…) Stările de contemplație a inefabilului sunt panteismul, misticismul (nu mă refer neapărat la cel religios), iubirea; cu alte cuvinte : comunicare, descoperire, intrare în natură și în spirit, în realitatea vizibilă și invizibilă.” Și încheind, accentuează aspectul paradoxal al lirismului, subliniind ponderea reală și firească a acestuia: „Cum într-o asemenea stare de extaz dinamic total, într-o asemenea prezență absentă conștiința nu operează, urmează că poezia este în mod necesar intuitivă, și prin urmare, elementară, simplă; că obiectul creației și contemplației sunt un singur lucru, care nu are nevoie de ornamente inutile.”2 Vestitul eseist și istoric al culturii Huizinga crede că ”Poezia nu devine niciodată serioasă. Ea se află în acea parte a seriozității, în acea parte mai originară, în care își au locul copilul, animalul, sălbaticul și vizionarul, adică în domeniul visului, al extazului, al beției și al râsului.”
Scrieți instinctiv – să zicem: când vă lovește o poezie – sau există un ritual ori mai multe ale scrisului dvs.?
Reiese din tot ce am spus până acum că instinctul îmi spune când să scriu vreun vers. Am făcut asta toată viața, pe bucățele de hârtie pe care le am întotdeauna prin buzunare. Îmi notez vreun gând, vreo imagine. În tramvai, în sala de așteptare a medicului, pe peronul gării, în avion, la înmor mân tare (așa am scris bruionul ce a constituit apoi poemul dedicat unui mare cărturar român).
Arhitect mai întâi. Dacă ați fi rămas să faceți mai ales arhitectură – cum ar fi fost viața dvs.?
Am fost un arhitect mediocru, dacă nu și mai puțin. La Arhitectură am intrat din prima, cum se zice, datorită talentului la desen artistic. Comparativ cu ceilalți, vasul meu grecesc arăta bine, era rotund, lăsa umbre corecte. Ulterior am aflat de la un membru al juriului, cu care m-am împrietenit fiindcă aveam vârste foarte apropiate, cât de scălămbăiate erau multe lucrări. Așa că vedeți, ca arhitect aș fi rămas într-un birou să frec (jargon profesional) planurile apartamentelor de bloc socialist și să mă mulțumesc dacă le frecam bine și căpătam drept primă vreun bilet la o stațiune.
Ce culoare are poezia dvs.? Sau ce culori sunt cele mai pregnante în raport cu ea?
Culoarea tristeții, melancoliei, reflexele de bucurie că totuși trăiesc, că pun piciorul unde vreau, că nu-mi ascund mâinile, că pot face cu ele semne semenilor mei. Culoarea omeniei.
Bătrânețea. Ce a luat și ce a adăugat aceasta poeziei lui Constantin Abăluță?
Chiar asta a adăugat: omenia! Mă doare să văd oameni nefericiți. Aș vrea să le pot spune ceva bun, ceva care să le alunge gândurile negre. Dar mă tem că vor înțelege greșit cuvintele mele. Poate chiar că i-ar înfuria. Îmi dau seama că trebuie să tac. Tăcerea e ca mierea. Mă rog să vină mai repede ziua în care, din proprie inițiativă, vor gusta din mierea tăcerii.
Dacă ar fi posibil așa ceva: din tot ce ați scris, care e textul – poate poezia – în care v-ar plăcea să trăiți?
Sunt două volume care mă definesc poate cel mai bine: Drumul furnicilor și Poeme primitive. Amândouă au variante traduse în limba franceză. Primul titlu are două plachete: una în franceză, alta în română. Cea în franceză e tradusă de Annie Bentoïu și Carl Norac. Al doilea volum este bilingv. Traducător este poetul și pictorul Miron Kiropol. Al doilea ciclu al poemelor primitive se numește Vânătorul de foci. Tot ciclul, dar îndeosebi capitolul 4, definește poziția ultimă a acestui vânător singuratic, trist, melancolic, care-și pune întrebarea ultimativă : merită să trăiești (pentru tine ? pentru ceilalți ?) Nu e prea clar, însă pericolul de a privi în tine ori în ceilalți îl bântuie. Oare poetul e mult departe de acest vânător? Citez capitolul, foarte scurt ca toate capitolele cărții:
Vreau să privesc
în lucruri și ființe
în bărbatul
ce mi-a cumpărat atâtea piei
(spaima mea l-o fi atins ?)
în femeia de la oficiul poștal
care crește un pui de ren
în banchiza ce alunecă
cu oameni deasupra
și pești dedesubt
în câinele căruia
i-au murit trei stăpâni
îmi desfac gulerul cămășii
mi-aș tăia beregata
ca să privesc în mine
dacă nu mi-ar fi teamă de intrușii
care se vor holba ca la bâlci
când țintești în foca de tablă pictată
care nu simte nimic
„Ești ceea ce fac cuvintele din tine“ – spuneați cândva. În logica acestui citat – cine sunteți, domnule Abăluță?
Sunt cel ce azi merge în baston, șonticăind pe străzile cartierului, dar bucurându-se că scrie acum acest final al generoasei grile pe care mi-ați propus-o, stimate domnule Pătrășconiu, ca să îmi pot defini Poezia. Cine sunt? Sunt vânătorul de foci. Vreau să privesc în toate ființele lumii, cât și în mine însumi, asumându-mi acest pericol. Și încă mai mult, cum spune un alt poem al meu: Nu sunt nici eu dar nici altcineva.
____________
1 Gurile rele spun că în locul lui Lucian Blaga, din cauză că acesta nu fusese susținut de România.
2 J.R. Jimenez, Eseiști spanioli (trad. Ovidiu Drâmba), București, Editura Univers, 1979, pp. 477-478.
