În Regele se înclină și ucide, Herta Müller se oprea asupra expresivității limbii vernaculare, asupra unei poezii a ei necăutate, neintenționate ilustrând o sensibilitate într-un fel singulară, comparând sintagme și expresii idiomatice din limba germană cu cele din limba română. Gabriel Chifu se oprește asupra unui astfel de cuvânt, „petrecere“, îl găsim în titlul noului său volum de poezii, Despre petrecerea de sine și alte poezii și în poemele sale, un cuvânt care în limba română explodează într-o polisemie derutantă și fascinantă în același timp. Pentru că Gabriel Chifu își gândește poezia, o încarcă de metafizic și îi conferă un ton elegiac. Petrecerea e prilej de desfătare, este cheful în care bucuria vieții debordează, dar numai la un pas stă orizontul ei metafizic, pentru că ea e, totodată, trecerea, dar nu una îndoliată, apăsată, ci cumva lejeră, senină, cu momente de zăbavă, este acest parcurs al unei vieți care are fluența apei liniștite între maluri vechi. Există chiar și nota de ceremonial a unei politeți, atunci când conduci, însoțești pe cineva, dar și cel care pleacă pentru un timp, precum și cel care pleacă pentru totdeauna are parte de petrecere, iar în Miorița, „petrecania“ pe care i-o pregătesc cei doi fârtați ciobanului mai răsărit, se transformă în imaginarul cu conotații funerare în petrecere de nuntă. Există și o întrebuințare populară aparte, „a-și petrece ceva prin/în minte sau în amintire“, cu sensul de a depăna amintiri, a reconstitui un parcurs existențial. Oprindu-mă asupra acestui ultim accent, cred că acest lucru îl realizează Gabriel Chifu cu poemele sale amestecând însă o parte din aceste conotații acolo unde petrecerea reprezintă ocazia unei întâlniri, popasul unei iubiri (Femeie tânără întâlnită pe stradă, Ea, Poem de iubire) sau acolo unde ea configurează toate acele jaloane reprezentate de trupuri abandonate, care se exfoliază, care se deschid alveolar din lăuntru (Trupuri de-ale mele înșirate pe marginea drumului, Apoi viața mea): „Și nu știu cum se făcea/ că pielea corpului meu / se întinsese peste fire /și tot ce fusese în afară, deodată /devenise lăuntric. /Ploua în lăuntrul meu, /creștea iarba în lăuntrul meu. /Iar pe cer, seara, /treceau nori ori sclipeau stele / tot în lăuntrul meu.“ Există aici un sentiment al sfârșitului din care se alimentează tonul elegiac și aș îndrăzni să spun că această reflecție cu privire la finitudine definește acum poezia lui Gabriel Chifu. Într-un fel, regăsesc ceva din parabola pe care o propune în Deșertul tătarilor, Dino Buzzati, a vieții ca o călătorie în care orizontul se îngustează și cei întâlniți în cale se întristează, pierd acea exuberanță a tinereții până când acest orizont se închide cu un altul, cel al unei mări sumbre, fără sfârșit. Parabola vieții care se scurge în moarte, ca petrecere care devin pe nesimțite petrecere, este transfigurată poematic de Gabriel Chifu în acest volum unde petrecerea de sine rimează ontologic cu „ruinarea“, „cu golul cel mare, tiranicul nimic“. Există aici o nuanță, văzută dinspre capătul ei viața poate părea o irosire, preaplinurile ei golindu-se deodată, dar angoasa se accentuează în lumile lipsite de transcendență sau în care ea nu este decât vag întrezărită, însă poezia lui Gabriel Chifu vorbește în limbajul transcendenței. Descoperim în poemele lui Gabriel Chifu, dar și în alternanța popasurilor delectabile și a curgerilor ireversibile, a regăsirilor și pierderilor, un portativ subtil și diferențiat al melancoliei. Pierderea reperelor se asociază pierderii identității și, cel mai grav, al sensului vieții: „Nu mai știu cine sunt, /de unde-am pornit și unde mă duc. //Și nu știu ce nume poartă întunericul acesta /care coboară peste mine /învăluindu-mă /protector și despotic“. Avem o recompunere a propriului sunet în cadrul unei tradiții elegiace în poezie de la Albius Tibullus, Publius Ovidius Naso și Sextius Propertius care fixează versul elegiac într-o poetică la Elegiile duineze ale lui Rainer Maria Rilke. Astfel se explică poemele de orizont arcadic, purtând ecoul fie el și foarte îndepărtat al eglogelor virgiliene care se răsfrâng în stări diferite precum cele care ocazionează două poeme ce se oglindesc reciproc, Stare (Dezolare la Marea Egee pe Brațul Athos) și Stare (Bucurie la Marea Egee pe Brațul Athos: „Descopăr deodată surprins că tot /ce se mai găsește în inima mea / este această dezolare, /care a crescut în mine și tot crește. /Curând n-o să mai încapă în trup, va da pe dinafară, /va fi la vedere. /La vedere, precum insula Ammouliani, / care răsare din apele Mării Egee /și se zărește în față, aproape.“ // „Și ți spui că marea și cerul trebuie să fie/ ceea ce este vizibil/ din corpul celui fără de sfârșit, / care a întocmit totul. / Un pescăruș cu aripi largi / plin de cutezanță trece-n zbor. / Dacă bucuria ta ar avea chip și trup, / bucuria că ești viu și ești aici, / așa s-ar înfățișa: / această pasăre care planează sus, tot mai sus, /amețitor.“ Pe un registru disforic și euforic, doar aparent contrastive, cele două „stări“ se regăsesc metabolizate în celebrul vers virgilian, Et în Arkadia ego, devenit epigraful unui tablou celebru al lui Nicolas Poussin căruia Erwin Panofsky îi dedică celebrul său eseu despre tradiția elegiacă scoțând în evidență subtilitatea versului latin în întrebuințarea plastică a pictorului francez acolo unde prezența discretă a morții până și în paradisul arcadian, colorează nu doar nostalgic, ci și melancolic sensul oricărei existențe: imposibila întoarcere nu ar fi o soluție, ci o altă expresie, atenuată afectiv, a disoluției.
Gabriel Chifu întoarce de mai multe ori clepsidra în volumul său de poeme, așa cum am arătat mai sus, astfel încât putem vedea fie partea ei superioară încă plină, dar cu fuiorul de nisip care se scurge inexorabil, fie o parte aproape goală unde firicelul de nisip a adunat într-un mic con fragil destinat risipirii toate „realizările“ unei existențe. În ceea ce această poezie are mai întunecat, mai apăsator prezența morții în forme eufemizate poetic contribuie o densitate considerabilă a poemului, acolo unde ai în fața ochilor un alt „Tărâm pustiit“ pe care T.S. Elliot l-a populat cu ecouri și „o grămăjoară de chipuri sparte“ (a heap of broken images): (Vino la umbra acestei stânci roşiatice)/ Şi-am să-ţi arăt ceva care nu este nici/ Umbra ta dimineaţa, stre curându-se după tine,/ Nici umbra ta, seara, ridicându-se să-ţi iasă înainte;/ Am să-ţi arăt spaima într-un pumn de ţărână.“ În acest sens, Waste Land-ul lui Gabriel Chifu este un poem precum, Ținutul unde este întuneric tot timpul, unul dintre cele mai frumoase și mai profunde ale acestui volum, poem pe care îmi voi permite să-l citez integral:„Diminețile sunt în altă parte. /Aici, de atâta vreme, dăinuie noaptea. /Mame care-și nasc pruncii pe întuneric./ Prunci care-și duc viața, /până la capăt, /pe întuneric. /Numai vântul se aude aici. /Însă ce spune el fără încetare /e de neascultat: /își laudă ținutul natal, nelumea, atât. /E ceață și burniță. /Iar ceața și burnița de afară /s-au strecurat înăuntru, /până în creier. /Doar o speranță există pentru cei de aici: /neputând să distingă nimic în bezna din jur, /ochii lor, într-un târziu, vor învăța să vadă lăuntric. /Și atunci își vor zări sufletul – /scăpărare de amnar, /fluturare de aripă a unei păsări firave, /diamant osândit.“ În acest fel, putem înțelege întoarcerea, în sens subtil nostalgică, pe care o face Gabriel Chifu către tradiția marii poezii moderniste, una în care se află germenii intertextua li tății, dar fără ludicul postmodern, pentru care emblematică este poezia lui T.S. Elliot. Gabriel Chifu continuă această tradiție a lirismului înalt (în cadrul căreia la noi Lucian Blaga oferea formula unui prim modernism!) accesând marile teme și tratându-le într-un orizont de reflecție elegiac, departe de biografismul lejer, adeseori redundant, al poeziei actuale, poezie jurnalieră, de simplă notație cotidiană