Proză de Adrian Alui Gheorghe: „Labirintul gol”

În pustiu nu cauți etichetă, papion și umbrelă cu mîner de fildeș, ci cauți apă. Sunt în pustiu. Pustiul din afară și pustiul din mine s-au unit. Eu sunt dunga orizontului care leagă cele două emisfere ale pustiului. Prin geamul tulbure văd numai ceea ce pot să îmi imaginez. Nu suport tîmpeniile lui Osho, un autor inventat probabil de tot felul de frustrați, numai că în asemenea condiții sunt și eu unul dintre ei. Dintre frustrați, se înțelege. Numai ăsta vede pustiuri peste tot. Celina îl citea și din cînd în cînd îmi trimitea din panseurile lui.

Cum să trăiești în acord cu tine însuți.

Cum să gîndești pozitiv în mijlocul dezastrului.

Cum să nu simți ploaia cînd ai uitat umbrela acasă.

Cum să te bucuri de toți ghionții destinului și să aduci laude divinității cînd primești cîte un șut în fund.

Și apoi concluzii filosofice pe măsură: după ploaie, iese soarele, de fiecare dată cînd ești rănit, rana se vindecă, după întuneric, întotdeauna vine ziua…! O ironizam pe Celina, pentru asemenea reflecții, mi se păreau smulse dintr-o serie mult mai largă în care se spuneau adevărurile ultime: apa e udă, iarna nu-i ca vara, pisica zgîrie, cîinele mușcă.

Odată știu că mi-a trimis ceva de genul, bla, bla … tu capeți puteri, atunci cînd renunți la țipete, tînguieli și începi să zîmbești, să prețuiești viața. Există binecuvântări ascunse în fiecare luptă din calea ta, bla, bla, bla … dar tu trebuie să fii gata să-ți deschizi mintea și inima ca să le vezi… bla, bla, bla…Tu nu poți impune anumite lucruri să se întâmple. Dar poți încerca. Într-un anumit moment, tu trebuie să lași ca totul să se întâmple așa cum este predestinat…. bla, bla, bla …! Și era foarte încîntată de asemenea revelație.

Ah, dragule, așa ceva ar trebui să ai tot timpul în fața ochilor.

Am rugat-o să îmi explice de ce ar trebui să îmi pun deasupra patului acest citat în care eu nu vedeam nimic.

Ah, ești ca un copil care prinde o minune de fluture și îi rupe aripile și arată celorlalți viermele rămas în palmă!, îmi spuse Celina. Ah, cît de dezamăgită sunt. Să știi că asemenea mod de interpretare vorbește despre anumite frustrări din copilărie. Ai fost maltratat psihic? Ai fost maltratat fizic? Ai fost supus torturilor psihice ale partenerilor de joacă mai mari …? Ai avut complexe în fața fetițelor, care te-au umilit cumva? Ar trebui ca un psihoterapeut să te consulte, poate fi ceva grav, să știi. Cunoști vreunul?

Eu nu mi-am pus niciodată problema asta …!

O, da…! Aș vrea să te duc. Am o prietenă, fiindcă psihoterapeutul îți devine prieten!, care este o adevărată maestră în domeniu. Trebuie să accepți. E absolut necesar. Bombele psihotronice explodează continuu în jurul nostru. Dacă nu ne pregătim să le facem față, vom fi victime sigure. Intimitatea ne este manipulată, viața ne este la discreția celor care mizează pe slăbiciunile noastre psihice. Suntem monitorizați continuu, fiecare apel la telefon spune ceva despre noi și undeva este înregistrat, analizat, ne dă o notă. Fiecare mesaj pe internet, de asemenea, este o autoprovocare de pe urma căreia forțele obscure profită. Mesajele de pe facebook sunt autodevoalări. Tu chiar nu îți dai seama pe ce lume trăim? Copilăria ne ajunge din urmă, provocată de tot felul de conjuncturi în care suntem atrași. O zgîrietură din copilărie devine ditamai rana la maturitate. Ca o scrijelitură nevinovată pe scoarța unui copac. O obsesie din copilărie, nevinovată, devine viciu la maturitate. Pînă și Freud este depășit în domeniu, Freud este un romantic. Nu sexul efectiv ne domină viața, cum susține Freud, ci sexul mental. Sexul mental ne preocupă optzeci la sută din obsesia sexuală, doar cinsprezece la sută este dorința de acuplare fizică iminentă. Cum putem rezista? Prin auto-cunoaștere. Prin înarmare cu cele mai noi cunoștințe în domeniul psihoterapeuticii. Da. Și prietena mea, Meda, ar putea să te ajute să fii pregătit. O să-i povestesc despre tine, despre cazul tău.

Cazul meu? Sunt deja un caz?

Da, dragul meu. Fiecare în parte e un caz, nu există două cazuri similare în lumea asta, concomitent. Asta e treaba psihoterapeutului, să analizeze, să identifice particularitatea fiecăruia. Înțelegi?

Da, înțelegeam. Deși nu pricepeam ce ar fi trebuit să fac cu ceea ce înțelegeam.

Bine, după ce vorbesc cu Meda, îți spun ce e de făcut.

Celina nu mi-a mai pomenit de Meda, de psihoterapeut, am uitat momentul. Într-o zi, însă, primesc un telefon: Bună ziua. Sunt Meda, psihoterapeutul dumneavoastră.

Pardon? Nu înțeleg…! Psihoterapeutul meu? Dar eu…

Da, Celina mi-a cerut să vă caut, mi-a dat mai multe amănunte, deja v-am analizat profilul, la modul general, am corelat datele native cu cele biologice, o să trebuiască să ne întîlnim, totuși. Și dacă se poate, cît mai repede. Pentru că altfel tot ce am lucrat pe profilul dumneavoastră se pierde și trebuie să muncesc mult pentru a recupera diagrama plus harta influențelor psiho-socio-motorii.

Să ne întîlnim? Imposibil. Am o mulțime de treburi care nu-mi permit să părăsesc orașul, în plus trebuie să…

Ei, da. Aveți noroc. Sunt în trecere prin orașul dumneavoastră. Am mai avut cîteva chestiuni profesionale de rezolvat pe un traseu destul de complicat, am oprit aici, la rugămintea Celinei. Rămîn două zile. Am putea să ne întîlnim după programul dumneavoastră. Chiar azi. O precauție: trebuie să fiți disponibil minimum două ore. Mai bine, trei. Ce ziceți?

Am acceptat. Vindea și ea o marfă, nu e așa? După program am căutat-o pe Meda la hotelul la care se oprise. Închiriase un apartament. Am sunat în cameră, a coborît.

O femeie deloc relaxată, încordată, tensiuni interioare o munceau. Îmbrăcată lejer, alb – negru, o bluză, un pantalon bufant, papuci turcești, ușori, din cîrpă. Un chip frumos, un trup împlinit. Ochi negri subliniați de sprîncene negre. Buzele, pline. Părul negru prins într-o șuviță comună la spate, urechile albe, mici. Îi mai lipsea bulina dintre sprîncene, specifică indiencelor.

– Mă analizați?, mă întreabă.

– Am vrut să văd dacă vă recunosc, îi spun.

Rîde. Urcăm în lift, deși apartamentul e la etajul întîi. Liftul scîrție.

– Celina mi-a spus că sunteți un sălbatic, că ar trebui să fiu precaută, că sunteți rezistent la ideea de psihoterapeut. Că, de fapt, nu credeți în virtuțile profesiei celei mai căutate în acest secol. Și al cărei potențial crește pe zi ce trece… E adevărat, domnule Edgard? Mai mult, mi-a spus că nici nu crede că veți răspunde invitației de a veni la întîlnire, măcar la o ședință de psihoterapie. O, yeees, am înregistrat deja o primă victorie! Ați venit. Nici nu știți ce bucuroasă sunt că am reușit să vă conving. Nici nu mă întreb, de fapt, ce v-a convins să veniți, poate că a fost vreun îndemn din partea Celinei?! O, da…! Celina este un medium excelent, este un om cu un potențial ne-mai-po-me-nit! Da!

Apartamentul nu mai era unul obișnuit, suferise modificările specifice momentului, preocupărilor celei care îl ocupa provizoriu. Ferestrele aveau perdele colorate în violet, luminile nu mai curgeau din tavan, ci din niște mici reflectoare așezate de-a lungul pereților. Flori roșii într-o vază verde, o față de masă galbenă. Aerul era electrizat de această combinație de lumini și culori.

– Te rog, dragă Edgard, să te faci comod. Iartă-mă că te tutuiesc, dar trebuie să depășim pragul formal, ca să putem comunica sufletește. Trebuie să ai încredere în mine total, ca să putem ajunge la o concluzie, ca să putem depăși bariera psihică, rezistentă, ca să ajungem acolo unde se plămădesc stările intime, gîndurile, obsesiile. Eu sunt, pur și simplu, Meda. Sunt prietena și confidenta ta. Ești de acord?

Ne-am strâns mâinile. Mîna ei mică, pufoasă parcă, umedă.

Eram de acord. Cum să nu fiu? Regulile erau reguli.

O să trebuiască să răspunzi unui chestionar, e ceva extrem de simplu, o să vezi, dar absolut important pentru început. Importantă e sinceritatea, anamneza e o adevărată spovedanie la duhovnic. Ați avut vreodată un duhovnic? Un preot?

Nu, nu avusesem.

Avea chestionarul pregătit, pe masă, cu un pix la îndemînă. L-a luat în mînă, l-a cercetat cu privirea, ca și cum atunci ar citi pentru prima oară ce scria acolo, după care l-a pus la loc. Părea emoționată. Sau indecisă.

S-a ridicat brusc, a scos, dintr-un bufet pe care nu îl observasem, o sticlă de coniac. Nu am văzut eticheta, dar după opulența detaliilor de pe capac mi-am dat seama ca era un coniac scump.

A pus cîte un deget în fiecare pahar, mi-a întins unul.

Am ciocnit.

Bea-l tot, e un semn de salut între prieteni.

Am băut, coniacul m-a încălzit instantaneu. Meda a băut și ea și a aruncat paharul, pe covor, convinsă fiind că nu se va sparge.

Te rog să îți lași și pantofii deoparte, terminațiile fizice nu trebuie să fie încorsetate. Și dacă nu te deranjează, și ciorapii… Nu poți analiza profilul psihic al cuiva care are capul acoperit, de exemplu. Sau picioarele ascunse în pantofi. Sau mâinile băgate în mănuși. Sunt chestiuni primare în meseria noastră.

M-am așezat pe covor, la îndemnul Medei.

S-a așezat în fața mea, cu picioarele îndoite sub ea, turcește.

Sînii se abțineau cu greu să nu iasă din îngrădirea bluzei. Bluza rezista.

Femeile sunt toxine pentru bărbați, bărbații sunt toxine pentru femei, spuse Meda. Ești de acord?

Da, eram de acord. De ce nu aș fi fost?

Ești bărbat, sunt femeie, da?

Da.

Trebuie să ne eliberăm, mai întîi, de energiile negative. Le simt între noi, sunt active, sunt paralizante chiar. Le simți?

Le simțeam. Da.

Vino!

M-a tras spre ea.

Lunecasem în una din cele mai tainice nopți din cele o mie și una…? Posibil. M-am golit de sine și m-am umplut de sine. Pielea Medei foșnea ca o hîrtie pergament pe care un poet inspirat scrisese poemul vieții sale. L-am citit cu ochii, cu buzele, cu limba, cu inima, cu mine însumi.

Mai tîrziu:

– Dar dacă mi-aș fi ales psihoterapeut un bărbat? Cum ne-am fi eliberat de energiile negative? Sunt hetero …!

Meda mi-a pus un deget pe buze. I l-am mușcat.

Apoi, în timp ce își punea în ordine bluza și își refăcea coafura:

– Celinei îi voi face eu harta psiho-astrală, care să te prezinte așa cum ești. Felicitări, ești un învingător. Sub orice aspect. Ai nervii tari. Ai o apogiatură sufletească extrem de melodică, cu sunete tari și moi, în echilibru.

Meda a rămas în oraș două zile. La plecare mi-a spus:

– Nimeni nu trebuie să știe metodele de investigație, sunt secrete. Numai psihoterapeutul și pacientul trebuie să le știe. Cum nu sunt două profile psihologice identice, nu există metode de investigație identice.

La cîteva zile mă sună Celina:

– Dragule, ai trecut testul cu brio. Meda mi-a dat harta psiho-somato- astrală a ta. Și cel mai intens pustiu are pentru tine o ieșire convenabilă. Găsești apă în oricare deșert. Ești născut învingător. Te felicit.

Da, pustiul…! Deșertul sunt eu…! Cine spunea? A, Antoine de Sainte-Exupery. Cel cu „micul prinț“, da. Caut în e-book. Găsesc Citadela. Dau paginile la întîmplare: „Iar eu, singur în cumplitul meu pustiu, o priveam, dezbrăcată, dormind. M-am înșelat asupra prăzii, m-am înșelat în goana mea. Fugea atît de repede și am oprit-o pentru a o face a mea… Și, odată prinsă, nu mai există… Mi-am înțeles greșeala. Fusesem nebun ca acela care și-a umplut ulciorul și l-a închis în dulap, fiindcă-i plăcea cîntecul fîntînii… Dar dacă nu te ating, te construiesc ca pe un templu. Și te înalț în lumină. Și tăcerea ta închide în ea cîmpiile. Iar eu te iubesc dincolo de mine sau de tine. Și inventez imnuri pentru a-ți celebra imperiul. Și ochii ți se închid, pleoape ale lumii. Și te țin obosită, în brațele mele. Nu ești decît o treaptă în drumul meu spre eternitate. Ești făcută pentru a fi arsă, consumată, dar nu pentru a te reține…“. Nu înțelegeam mare lucru din text. Vorbe. Părea același nesuferit de Osho. Oare lectura mea îl vulgariza? Devenisem un cititor impenitent, un vulgarizator? Oare traducem și cele mai înalte stări în limbajul simțurilor noastre pline de perversitate? Omul este, în esență, un pervers, iar educația se luptă, pe viață și pe moarte, cu simțurile.

Caut altă carte în kindle-ul meu. Dau peste Delirul plăcerii, semnată de Duffy Mc Gregor. Paginez cu degetul pe ecran, citesc la întîmplare: „Brațele rotunde ale femeii îi înlănțuiră gîtul, buzele și limbile li se îngemănară, mîinile lacome ale bărbatului alunecară sub fese și strînseră puternic. Rămaseră așa, oferindu-se unul altuia, neclintiți; doar limbile li se mișcau, gustîndu-se. Donna își desprinse, în fine, gura de pe cea a lui John. Acum, acum, hai, dragul meu! Așa! Așa!… Își lipi obrazul în flăcări de cel al vărului și se opinti din șolduri…“. Nu, nu eram eu nici în povestea asta. Nu eram capabil de transfigurare.

Caut mai departe, dialogul meu cu Celina, din căsuța poștală, de pe net. De-ar ști că am salvat totul …! Deși i-am jurat că am șters. Mesaj cu mesaj. În pustiul în care sunt e singurul lucru viu. Citesc la întîmplare. Mă încălzește lectura.

…da, da, da insula noastra e în afara timpului pe insula asta nefericitul devine fericit, urîtul devine frumos, păcătosul devine moral și nepăcătos omul redevine tînăr, la vîrsta pe care o vrea omul redevine virgin, așa ca la început aici e momentul zero al viețuirii ei, da, numai noi știm despre existența acestei insule, în momentul în care răsuflarea altcuiva va pătrunde aici, insula se va face abur și va dispărea așa cum dispare timpul pe insula asta singura energie admisă este cea a iubirii vrei un lucru? iubești în numele lui vrei un sentiment? iubești în numele lui și așa mai departe. Locuitorii insulei acesteia au o singură formă de salut: te iubesc îți dai seama ce ar fi ca în fiecare zi oamenii să își spună acest lucru? dimineața chiar așa să își înceapă ziua… cu același salut care e salutul? te rog să îl repeți, ca să îl înveți, după regula insulei noastre / uf, da, dar trebuie să-i dăm timp timpului unde ai fost cînd mi se plămădea destinul?/ trebuia doar să întinzi mîna/ întinde mîna acum să îți las un sărut în palmă/ daaaa/ altul pe gât, altul pe umăr… să continui?/ daaaaaa…

Apare Iudith. Închid e-bookul. E foarte curioasă, ochii îi umblă continuu, ca și cum ar culege imagini și le-ar depozita undeva în interior, ca să le prelucreze mai tîrziu. Îi fac semn să se așeze. Nu, de data asta nu rămîne. Arhitectul ei era agitat. A visat că a intrat el însuși în labirintul pe care îl construise și acum era disperat că nu găsește calea de ieșire. Face calcule în minte, nu răspunde la întrebări. Dacă înnebunește?, mă întreabă, mai mult retoric Iudith.

Fii pe pace, îi spun într-o doară. Nu înnebunește. Mai mult de atîta ce ar putea să facă? Să se arunce din tren …?

Iudith a rămas puțin pe gînduri, ca și cum ar fi analizat cuvintele mele.

Și dacă încearcă să mă atragă și pe mine în labirintul din capul lui? Ce mă fac? Simt că asta urmărește. Sau poate că nu urmărește el acest lucru, dar la asta voi ajunge în final. Ce zici?

Mi se părea nostimă teama ei, mai ales seriozitatea cu care o exprima. Îi spun și eu o prostie, ceva ce ar suna precum un citat din Citadela, pe care o abandonasem mai înainte:

– Nimeni nu poate intra în labirintul celuilalt, e imposibil. Fiecare om are labirintul lui, unic și impenetrabil. De fapt, nimeni nu comunică cu nimeni pe lumea asta, așa cum labirinturile nu comunică între ele.

– Crezi?

– Sunt convins.

– Sau, de fapt, cu toții am intrat într-un labirint încă de la naștere, din care nu vom ieși, practic, niciodată vii. Labirinturile improvizate de unul sau de altul sunt niște capcane într-un labirint mai mare.

Nu era prea convinsă de vorbele mele. Instinctele ei păreau mai puternice.

Iudith plecă, strecurîndu-se ca o felină pe culoar. Șoldurile mici, rotunde, păreau jumătăți de portocală plesnind de prospețime. Șalvarii de mătase întăreau această impresie.

Da, semăna cu o pisică sălbatică.

Am deschis din nou e-bookul, la pagina abandonată din dialogul cu Celina. Am adormit visînd. Cînd am deschis ochii, închisoarea în care trăiam părea să respire cu un plămîn conectat la lumea de afară. În jur mirosea a noapte.

 

(Fragment de roman, în pregătire)