Cristian Pătrășconiu: De ce e rău / problematic să fii conservator într-o lume care a luat-o razna?
Alexandru Călinescu: „Problematic“ e un cuvânt pe care îl folosesc până la saturație adepții corectitudinii politice. Când ceva nu le place, când un film nu corespunde gândirii woke sau când o carte spune ceva neconvenabil despre minorități, despre un personaj istoric controversat etc., atunci se folosește cuvântul magic „problematic“. Asta înseamnă că mai e doar un pas, unul mic, până la excomunicare. Știu bine că dumneavoastră nu ați folosit cuvântul în acest sens, dar aveți perfectă dreptate : a fi conservator în lumea de azi e „problematic“. E „rău“, nu ești de partea bună a baricadei. De ce? Deoarece „conservator“ are conotații negative.Pentru mulți asta înseamnă a te opune progresului, forțelor vii ale societății. Adică a rămâne încremenit în trecut, ca să parafrazez o vorbă binecunoscută.
De fapt: ce înseamnă aceasta – să fii un conservator? Unul bun, autentic?
Eu am scris oarecum în joacă în carte că sunt conservator. Era și un mod de a lansa o afirmație provocatoare. Pasajul cu pricina a avut un ecou peste așteptări, mai ales că editura l-a reprodus pe coperta a patra. Dar acolo eu explic ce înțeleg prin a fi conservator și cred că sunt suficient de nuanțat. Ideea ar fi că resping excesele, că apreciez modera ția, echilibrul. Nu sunt câtuși de puțin ostil aprioric față de nou, dar nu am fetișismul noutății. Sunt tolerant, dar nu pot să nu reacționez când se încalcă normele elementare ale bunu lui-simț și când sunt negate aspecte pe care le-a validat știința. Sunt de fapt un liberal, dar nu în sensul în care îl înțeleg americanii și nici în felul în care se manifestă liberalii autohtoni. Liberal-conservator? De ce nu! Cred că e o combinație care se poate susține. Dintre reperele mele intelectuale i-aș menționa pe Allan Bloom, pe Raymond Aron și pe Jean-François Revel. Consider că aceștia trei ilustrează admirabil sinteza dintre liberalism și conservatorism.
Există, desigur, și patologii ale conservatorismului. Care sunt, din perspectiva dvs., cele mai grave, cele mai toxice?
Firește că există patologii ale conservatorismului și ele pot lua, într-adevăr, forme grave. Așa se întâmplă când conservatorismul se asociază cu naționalismul și cu anti-occidentalismul. La fel de proastă părere am despre misticism și despre autohtonismul delirant. Cei care se pretind conservatori și se opun progresului științific, refuzând să se vaccineze de exemplu, sunt la fel de periculoși. Galeria e mult mai amplă. În multe cazuri avem a face de fapt cu prostia pură. Așa cum proști sunt, din belșug, și în tabăra „progresistă“.
De ce lumea a luat-o razna? Plusez: care lume a luat-o razna?
Întrebarea dumneavoastră îmi aduce aminte de o situație amuzantă. La o postare de pe Facebook în care era vorba despre cartea mea, o doamnă (pe care, întâmplător, o cunosc personal) a adăugat acest comentariu: „Lumea nu a luat-o razna, lumea s-a schimbat“. O afirmație simplistă și care, vorba lui Maiorescu, „nu e în chestie“. Firește că lumea se schimbă, s-a tot schimbat de mii de ani. Derapajele pe care le semnalez eu nu țin de aceste schimbări normale, inevitabile, ci de niște interpretări vicioase ale realității. Care lume? Eu mă refer la lumea „bună“, la intelectuali, la profesori, la fel de fel de „agitatori“ care răstoarnă ierarhia valorilor și neagă determinismele biologice. Interesant e că am propus editurii acest titlu ca o variantă provizorie, urmând să mai reflectez și să propun altceva. Numai că editurii i-a plăcut titlul și astfel din provizoriu a devenit definitiv. Se mai întâmplă…
Care sunt cele mai teribile vești din lumea nouă? Aceasta, despre care spuneți că a luat-o razna…
Sunt atât de multe și atât de dese mesajele pe care ni le trimite „lumea nouă“ încât nici nu mai reușești să ții pasul. Voi da doar câteva exemple. Pentru prima oară în istoria premiilor Oscar un film cu prea mulți albi, cu prea mulți bărbați și cu prea multe personaje heterosexuale nu a mai putut fi eligibil. Biblioteci școlare din Franța au comandat cărțile Care e genul meu? și Queer și mândre de asta, un ghid pentru a-ți explora sexualitatea; aceste cărți au fost tipărite de edituri serioase, prima de Actes Sud, cealaltă de Gallimard. Persoane care se pretind ecologiste și feministe continuă să arunce cu vopsea pe tablouri celebre (Van Gogh, Courbet etc.). La Marsilia, o conferință intitulată „Wokismul: un pericol pentru familie ?“ a declanșat o amplă manifestație de protest: o doamnă, care este vice-primar, a declarat că „mișcările reacționare nu au ce căuta în acest oraș al diversității“. Finalmente, conferința (la care participau vreo sută de persoane) a putut avea loc sub protecția poliției. Și o veste proaspătă: un colectiv de cetățeni (de oameni ai muncii, cum se spunea) a protestat vehement împotriva proiectului de a ridica un muzeu și un centru cultural Jules Verne la Nantes. Jules Verne, ni se spune, a scris texte „problematice“ (!), a fost un autor foarte alb, rasist, sexist, colonialist, antisemit, care venera „mașinile capitalismului prădător din secolul al XIX-lea“ și care ne-a lăsat o „moștenire toxică“. Oare câți autori ar rezista unui asemenea tratament?
Lumea nouă sau minunata lume nouă?
Dacă vrem să fim livrești, minunata lume nouă. Aș adăuga că wokismul nu este singurul fenomen reprobabil pe care îl cunoaște lumea noastră. Sunt multe altele, cu urmări adesea dezastruoase. Nu vreau însă să dramatizăm inutil. Există, din fericire, și destule lucruri care ne fac viața plăcută. Se înregistrează progrese enorme în medicină, speranța de viață a crescut, la fel, în multe țări, nivelul de viață (în ciuda a ceea ce repetă, papagalicește, admiratorii lui Piketty). Nu e totul roz, e adevărat, dar nici nu e totul negru.
În ce relație puneți Minunata lume nouă (A. Huxley) cu 1984 (a lui G. Orwell)?
Sunt două cărți extraordinare, cu o posteritate pe măsură. Aș adăuga numele genialului precursor Evgheni Zamiatin (despre care, cum știți, Orwell spunea că a fost modelul lui Huxley). Romanul lui Huxley mi se pare puțin mai stufos pe când Orwell e de o rigoare exemplară.
Și-au trimis aceste două cărți (poate chiar trei, dacă adăugăm și Ferma animalelor) ambasade în lumea noastră, cea de azi și cât se poate de reală?
Firește că da. Voi încerca un rapid inventar al ideilor și aspectelor de o actualitate tulburătoare. La Huxley : tema fericirii obligatorii (dezvoltată mai târziu de alt personaj genial, Philippe Murray), ființa umană creată în laborator, interzicerea culturilor creștine, familia și maternitatea devenite subiecte tabù, existența Statului mondial, expansiunea drogurilor, controlul social asupra individului. La Orwell paralelismele sunt și mai tulburătoare: poliția gândirii, lumea multipolară, reeducarea forțată, rescrierea istoriei, crearea unui Minister al Adevărului.
À propos: care este cea mai frumoasă lume în care ați trăit?
Au fost două, nu una. Mai întâi, lumea primei copilării. Nu știam când trece timpul, ziua mi se părea mai lungă și, în orice caz, nicio zi nu semăna cu alta. Era o iluzie, firește, dar cât de reconfortantă ! A doua lume corespunde celor șase ani petrecuți la Paris după 1990. Era împlinirea unui vis, asta după ce multă vreme, chinuitor de multă vreme, mi se interzisese plecarea din țară. Nu a fost totul perfect în sejurul meu parizian (nici n-avea cum să fie), dar retrăiesc și astăzi plimbările, popasurile în librării, revăd cafenelele, parcurile, muzeele, restaurantele etc. În fond, e nevoie de foarte puțin ca să fii fericit.
Dar aceea în care ați fi vrut să trăiți?
Mi-e mai simplu să vă răspund în ce lume n-aș fi vrut să trăiesc: în societatea comunistă. Știu bine că au fost momente și perioade când eram fericit – doar am fost tânăr, am iubit, am avut satisfacții profesionale etc. Și necazuri – se putea altfel? Ceea ce mă exaspera erau atmosfera irespirabilă, schizofrenia în care trăiam, mascarada propagandistică, presiunea ideologică etc. Am trăit în acestă lume până la vârsta de 44 de ani: cum să nu spun că regimul comunist mi-a furat tinerețea? Da, aș fi vrut să trăiesc într-o lume normală, așa cum s-a întâmplat cu societățile occidentale după Al Doilea Război Mondial. Cortina de Fier a împărțit Europa în două : noi am nimerit în partea proastă. Anii aceia nu mi-i dă nimeni înapoi. Am avut totuși șansa, mulțumesc Domnului, să trăiesc și în post-comunism, oricât de haotic, de confuz este el.
De ce sunt slabe, vulnerabile lumile deschise – bunăoară societățile deschise, democratice?
Fiindcă o lume deschisă este o lume tolerantă, iar de această toleranță pot profita și canaliile, și escrocii, și dușmanii democrației. Astea sunt riscurile. Ceea ce nu înseamnă că ar trebui să preferăm un regim autoritar, Doamne ferește! Vă amintiți faimoasa replică din Caragiale: „Ne trebuie o tiranie ca în Rusia!“. Fantasma autoritarismului e mereu prezentă. O societate democratică ar trebui să găsească acei anticorpi care să neutralizeze diversele boli ale țesutului social. Ușor de zis, greu de făcut…
Cum explicați – formula imediat următoare vă aparține! – „ofensiva prostiei și a imposturii“? Sunt ele, acum, în lumea noastră, fără precedent?
Îmi dați din nou prilejul să-l citez pe Caragiale: „Proștii mor, dar prostia e nemuritoare“. Nu, nu e fără precedent. Depinde însă ce înțelegem prin prostie. Cineva poate fi sărac cu duhul rămânând inofensiv, prostia altuia poate fi agresivă și profund dezagreabilă. Să nu confundăm, apoi, prostia cu incultura: o persoană fără lecturi poate da dovadă de bun-simț și poate lua decizii raționale. Altcineva a citit o mulțime de cărți, dar e incapabil de o judecată logică și coerentă. Flaubert a descris cel mai bine fenomenul, prin cuplul Bouvard și Pécuchet. Ei acumulează, frenetic, o sumedenie de cunoștințe, vor să știe totul despre toate, dar eșuează lamentabil când vor să pună în practică ce au acumulat. Însăși apetența lor enciclopedică e ridicolă și e o dovadă de prostie. N-aș vrea totuși să prelungesc discuția despre prostie și să fiu acuzat, Doamne ferește, de elitism. S-a întâmplat și la case mai mari.
Impostura e o problemă mai complicată. Societatea liberală, democratică, se bazează pe meritocrație, care face ca în orice domeniu de activitate în frunte să se afle cei mai competenți. La noi sunt decenii bune de când meritocrația a fost evacuată. La comuniști o vreme au fost promovați cei cu „origine sănătoasă“, trebuia apoi să fii membru de partid, să ai „activitate obștească“ ș.a.m.d. Gândiți-vă numai la cine era atunci la vârful partidului și al statului. Din păcate, situația se repetă astăzi, din alte motive. Impostorii reușesc să parvină, fiindcă sunt obedienți, fiindcă intră în diverse combinații, fiindcă se îmbogățesc cu o ușurință scandaloasă, fiindcă oamenii de valoare sunt scârbiți de viața politică și nu vor să se implice. Să ne amintim și de avalanșa de doctori, de impostorii ajunși în funcții înalte în universități, de semidocții care fac carieră politică, de pretinșii ziariști care manipulează adevărul etc.,etc. Te izbești de impostură la tot pasul, noroc că au rămas zone unde valoarea continuă să fie prețuită.
Corectitudinea politică are și ea un rol ce nu trebuie neglijat. Ea a impus conceptul de „discriminare pozitivă“, în ideea că persoanelor sau comunităților care au fost nedreptățite sau marginalizate în trecut să li se ofere o reparație. Numai că această idee, generoasă ca principiu, a dus la situații aberante, comparabile cu ce se întâmpla în anii 1950, când la admiterea în facultăți era rezervat un procent important candidaților cu „origine sănătoasă“, iar ceilalți se băteau pe locurile rămase. Acum sunt promovate minoritățile, etnice și sexuale. A fi alb, heterosexual etc. e un handicap ; a aparține comunității de culoare, a fi homosexual etc. e un atù ce poate fi decisiv. Se introduc criterii de selecție aiuritoare, uitați-vă ce se întâmplă la premiile Oscar. Au fost încercări de a aplica principiul diversității etnice în orchestrele simfonice, altă aberație. Muzicienii înșiși au protestat, când se dă concurs pentru un loc într-o mare orchestră simfonică juriul nici nu vede care este culoarea pielei candidatului, acesta cântă în spatele unei draperii. În Statele Unite și în alte câteva țări occidentale e o adevărată frenezie a numărătorii, se numără câte femei și câți bărbați sunt în consiliile de administrație, în parlament, în conducerea facultăților, apoi câți reprezentanți ai minorităților etnice și sexuale etc., etc. Astfel de proceduri pot favoriza impostura, dar, în orice caz, subminează excelența, punând meritele profesionale pe planul doi.
Există, pentru cele două – pentru prostie și pentru impostură – un accelerator anume care ține de Zeitgeist, de spiritul timpului nostru?
Sunt mulți factori favorizanți. Iată, de exemplu, televiziunile noastre zise „de știri“, despre care am scris în nenumărate rânduri. Eu mă îngrozesc la gândul că sunt o grămadă de oameni care iau drept bune enormitățile și ticăloșiile debitate acolo. Se pare, din nefericire, că au audiență, ceea ce înseamnă că exercită o influență malefică. Rețelele de socializare? În loc să favorizeze socializarea ne izolează și ne condamnă la singurătate. Nu te mai întâlnești cu un prieten, te mulțumești să vorbești cu el pe Facebook sau pe Zoom ori pe WhatsApp. Internetul? Alibiul perfect pentru leneși: ai nevoie de o informație, nu mai scoți niște cărți din raft și nu te mai duci la bibliotecă, dai o căutare, apeși pe niște taste și gata. Ceea ce înseamnă că astăzi e plină lumea de clonele lui Bouvard și Pécuchet: își fac „cultura“ pe Google, dar sunt incapabili să meargă mai departe. O cercetare adevărată se face cu efort, cu dăruire. Dar câți mai sunt capabili de efort când văd că alții plagiază și ajung doctori? Furtul intelectual e una din fațetele cele mai detestabile ale imposturii.
Ce e prețuit și ce e disprețuit într-o lume care a luat-o razna?
Prețuit e, înainte de orice, conformismul. Ești validat dacă te conformezi noii ideologii, dacă respecți standardele corectitudinii politice, dacă te înrolezi în turma celor care gândesc așa „cum se cuvine“. Primești certificat de bună purtare, ești în rând cu lumea celor care îmbrățișează idei înaintate, te înscrii într-un proiect pozitiv, aducător de progres. Dacă te opui, e de rău. Ești reacționar, îmbâcsit, depășit, „îmbătrânești urât“, colportezi concepții retrograde, dăunătoare, ești sexist etc. (vezi mai sus reproșurile aduse lui Jules Verne, păstrând proporțiile, desigur), dacă trăiești în Franța faci afirmații „nauséabondes“ (grețoase, adică: vocabulă magică prin care ești, fără șanse de salvare, discreditat și trimis în zona extremei drepte). Nu ai nicio posibilitate de scăpare : poliția gândirii e vigilentă și necruțătoare. O etichetă care urmărește să te distrugă ca persoană publică vine de la cuvântul fobie : te nemulțumește politica unui anume stat arab ești islamofob, ești frapat de faptul că în statele europene occidentale sunt tot mai multe moschei (și tot mai puține biserici) – ești, xenofob, rasist și, bineînțeles, islamofob, te declari îngrijorat de un fenomen ce a luat amploare – tot mai mulți adolescenți vor să-și schimbe sexul, ești transfob, te surprinde că la un concurs de miss laureata are în jur de o sută de kilograme – ești grasofob. Și tot așa, pentru că o discuție obiectivă nu este posibilă.
Cum se fac, cum se întrețin și cum se pot spori „anticorpii“ normalității?
Gândirea rațională este cel mai bun anticorp. Argumentele științifice pot reduce la tăcere fantasmagoriile prezentate drept ipostaze ale progresului. Nu e ușor. Să dau un exemplu. A apărut în Franța așa-numita „scriere incluzivă“, cu pretenția că promovează egalitatea între bărbați și femei, ba chiar că ține cont și de alte categorii, aceea a non-binarilor de pildă. La baza acestei „scrieri incluzive“ stă o gravă confuzie, și anume confuzia dintre gen (sex) și genul gramatical (nu e singura confuzie, dar e cea mai flagrantă). Lingviști reputați au demonstrat inanitatea acestei scrieri, Academia Franceză a protestat și ea, totuși „scriitura incluzivă“ continuă să fie practicată, în mediile militante, dar și în unele… universități. Adaug că dacă ea s-ar impune, învățarea limbii franceze de către copii ar fi practic imposibilă, din cauza dificultăților enorme. Ca să nu mai spun că întregul patrimoniu literar al Franței ar fi pus în pericol. E greu de luptat cu ideologia woke, pentru că e o ideologie demagogică, mizând pe naivitatea unora și pe intimidarea ori ostracizarea celor refractari.
Din aceeași serie tematică: cum se construiesc baricade ale bunului-simț?
Bunul-simț este, prin el însuși, cea mai redutabilă baricadă. Acolo unde el funcționează, prostia dă înapoi. O altă pavăză este cultura. Cultura bine asimilată, nu folosită în scop propagandistic, nu răstălmăcită, nu supusă unei selecții „orientate“ ideologic. Firește, nu e o soluție cu care să mergi la sigur. Sunt oameni foarte culți care sunt totodată niște mari ticăloși. Totuși, un om cultivat are mai multe șanse să reziste în fața imposturii, a manipulării ideologice.
Corectitudinea politică e o soluție reală, în adevăr pentru derivele lumii actuale?
Știm că iadul este pavat cu bune intenții. Inițial, proiectul corectitudinii politice a fost unul pozitiv : el cerea moderație în limbaj, condamna rasismul, xenofobia, sexismul, violența și alte fenomene de care, din păcate, lumea noastră nu duce lipsă. Era corectitudinea politică o soluție? Greu de spus. În mod cert ea a corectat, a ameliorat anumite lucruri. De la un punct încolo însă, ea a devenit ea însăși o derivă, îndeosebi de când a eșuat în ideologia woke. Wokismul împinge până la caricatură principiile corectitudinii politice. De la combaterea sexismului s-a ajuns la o suspiciune generalizată, orice gest de curtoazie față de o doamnă poate fi interpretat ca o agresiune, ca o atitudine deplasată. De altfel wokismul a inventat conceptul de „microagresiune“, când cineva se simte lezat de cuvinte, de gesturi, de imagini etc. O militantă a cerut demolarea statuii lui Colbert de lângă Adunarea Națională din Paris, deoarece de fiecare dată când trecea pe lângă ea era victima unei microagresiuni. Colbert a fost, în secolul al XVII-lea, autorul așa numitului „Cod negru“, care încerca să pună ordine în relațiile dintre proprietarii de sclavi și sclavi, pentru a-i proteja pe aceștia din urmă. Nu putem avea pretenția de la Colbert să fi luptat pentru abolirea sclaviei, deziderat imposibil în acel context, dar el a încercat totuși să amelioreze condiția sclavilor, ceea ce doamna „microagresată“ ignoră (sau se face că ignoră). Curentul MeToo a scos la iveală multe abuzuri, a permis multor femei să se elibereze de vechi traume; problema e că el s-a trasformat într-o modă, fel de fel de persoane reclamă fapte petrecute cu decenii în urmă, fapte neverificabile. Cel mai adesea, în astfel de cazuri, la mijloc e interesul material (sau, alteori, dorința de răzbunare). În unele universități americane profesorul nu intră în lift cu o studentă dacă nu sunt alți martori. Și homosexualii pot fi ținte ale lui MeToo, vezi cazul notoriu al actorului Kevin Spacey, care a trecut printr-un calvar până s-a dovedit că era nevinovat. Excesele, de orice fel, sunt regretabile și pot avea urmări foarte neplăcute.
Este cu adevărat corectă… corectitudinea politică (și, la fel, cea istorică, cea matematică, cea sociologică ș.a.m.d.)?
Așa cum am încercat să arăt mai înainte, ea poate fi corectă până la un punct. Și discursul istoric, și cel sociologic sunt nu o dată contaminate de ideologia woke. Când vorbești de fenomenul îngrozitor, detestabil al sclaviei și îl atribui exclusiv albilor, comiți un fals istoric: musulmanii au practicat vreme de secole sclavia, a existat și o sclavie intra-africană, se vindeau sclavi albilor, dar erau triburi care păstrau sclavii pentru ele. În sociologia contemporană există un curent de stânga foarte bine conturat, din care s-au inspirat ideologii woke. Cât despre matematică, ea nu poate fi altfel decât… corectă, altfel ar trebui să admitem că 2 ori 2 fac 5.
Sau, mai simplu spus și direct: e o mare tâmpenie?
În ipostazele ei delirante – da.
Lectura cărților bune – o soluție pentru a îndigui sau chiar pentru a ocoli răul (și relele) lumii care a luat-o razna?
Nu putem cere de la literatură miracole. Dacă într-adevăr cărțile bune ar fi o soluție pentru a combate răul n-am fi avut (și n-am avea) războaie, nu s-ar comite asasinate, violuri, furturi ș.a.m.d. Cărțile ne hrănesc imaginația (iubim ca în Romeo și Julieta, suntem torturați de gelozie precum eroii lui Proust), pot avea, indubitabil, un efect benefic dar… atât. Se știe că Stalin avea o bibliotecă impresionantă și chiar citea: nu a devenit, prin asta, mai bun. De fapt nu avem cum aprecia în ce măsură și în ce direcție l-au influențat lecturile. Rezultatul final însă îl cunoaștem și el te îngrozește. Putin a citit, prin forța lucrurilor, manuale KGB și, probabil, ceva cărți de istorie: de acolo (dar nu putem fi siguri) i-au venit ideile privind Ucraina „care nu există“, despre regimul „nazist“ de la Kiev etc. Aproape că îți dorești ca dictatorii să nu deschidă în viața lor nicio carte.
Cărțile bune sunt un „construct social/cultural“? Implic în această întrebare și aluzii despre condiția actuală a cărților, despre verticala valorilor, preeminența esteticului….
„Construct“ e un termen passe-partout, folosit pentru a nega realitatea. Când totul e „construct“ (sexul, rasa etc.) atunci nu mai există nici realitate nici ierarhie a valorilor. Și esteticul poate fi considerat un „construct“. Totul ar fi așadar relativ, discutabil, aleatoriu, versatil. Cărțile bune sunt neîndoielnic o formă de rezistență în fața acestei ideologii nivelatoare, mortifere. Nu putem pune pe același plan un tablou de Van Gogh și o mâzgălitură pe ziduri, o bucată de Bach și o „performanță“ efemeră și fără sens.
Ce ne (mai) apără de o lume care a luat-o razna? Știința, luciditatea, credința?
Știința – cu certitudine. Numai că, atenție!, adevărurile științifice sunt adesea contestate ori deturnate. Este ceea ce se întâmplă în lingvistică, în biologie, ca să dau două exemple la îndemână. În plus ni se spune că anumite discipline sunt „elitiste“, ori sunt „prea albe“, sau sunt expresia unei ordini sociale depășite. Un universitar specializat în discipline umaniste trebuie să se „adapteze“ dacă vrea să fie publicat în reviste academice, să fie invitat la colocvii, să obțină burse de cercetare etc. Au astăzi mare trecere „studiile de gen“, „studiile (post)coloniale“, cercetările ecologice etc. Nu utilitatea lor e în discuție (ele pot duce la rezultate interesante), ci faptul că au devenit mai mult decât o modă, și anume o obligație, un certificat de bună purtare și de competență „științifică“. Luciditatea ? Și aici lucrurile sunt clare. În absența lucidității primează fanatismul, obscurantismul, dogmatismul. Credința? Aici e vorba de o chestiune individuală, de o opțiune. Nu pot să mă pronunț. Nu știu cât e de eficientă în fața ideologiei woke.
Sau, în alte cuvinte, à propos de ceea ce ne apără: o patrie interioară – construită curat, cu bun gust, cu discernământ?
Sigur. Reacția fiecăruia dă seama despre reperele sale spirituale.
Lumea aceasta – care a luat-o razna – e mai ales creația bărbaților sau mai ales creația femeilor?
Cred că aici putem vorbi de paritate. Bărbații sunt cu siguranță mai numeroși dar impactul femeilor e mai puternic. Feminismul nu mai e ce-a fost, s-a transformat dintr-o mișcare de emancipare într-o ideologie intolerantă și într-un militantism agresiv. Neo-feministele nu mai acceptă bărbați la întâlnirile lor, vituperează împotriva „masculinității toxice“, consideră că bărbații sunt la originea tuturor relelor și tuturor nenorocirilor de pe pământ. O jurnalistă, Nora Bussigny, care s-a „infiltrat“ în mediile feministe radicale a fost șocată să vadă cu câtă ură erau priviți și judecați bărbații. Interesant e că neo-feministele au o atitudine foarte rezervată, dacă nu de-a dreptul ostilă, față de persoanele trans. E ca și cum acestea din urmă ar intra, prin impostură, pe teritoriul lor. De unde se vede că unii predică toleranța, dar se dovedesc cât se poate de intoleranți, în anumite situații.
De unde vine mai cu seamă softul acestei lumi deraiate? Occident? Est? Clasa politică, mediile universitare, intelectuali fără memorie istorică, revoluționari și, cel mai adesea, fără caracter?
Din Occident, din mediile universitare. Și corectitudinea politică și gândirea woke au apărut în Statele Unite, iar ulterior au migrat către Europa. Revoluțio nari? Poate revolu – țio nari de operetă. Memo rie istorică? E o memorie par țială, hemiplegică: partizanii corecti tudinii politice își amintesc doar ce le convine și atribuie tot ce e rău celorlalți.
E o lume cu (mult) Marx sau e una post- ori neo-Marx(istă)?
Gândirea woke împarte lumea în două, în opresori și oprimați. Este reactualizată în acest fel, implicit, lupta de clasă. Una din etichetele infamante, de altfel, este aceea de „clasist“. Wokismul judecă faptele în raport cu trei factori: rasă, clasă, gen. A reabilitat lupta de clasă, a dat un suflu nou și rasismului, care practic dispăruse în societățile democratice. Luptă de clasă – luptă de rasă. Anta – gonizarea e o procedură favorită a wokiștilor, dușmanul (de clasă, de rasă, de gen) trebuie strivit printr-o avalanșă de acuzații, după care ur – mează etichetele infamante. Luarea în con siderație a celor trei factori amintiți mai sus poartă numele de intersec ționalitate. Dacă nu ții seama de ea ești descalificat din punct de vedere științific. Unii susțin, cu toată seriozi ta tea, că nici critică și istorie literară nu poți face dacă ignori intersecțio nalitatea. Nu știu dacă toate astea vin de la Marx sau – mai curând – de la filozofi și sociologi (Foucault, Derrida – așa numita French Theory –, Bourdieu) care au adoptat – mai mult sau mai puțin apăsat – o perspectivă marxistă. Fiindcă am dat exemple din zona franceză, adaug că sunt siderat când văd că Annie Ernaux, o autoare mediocră, de un tezism lamentabil, trece la noi drept mare scriitoare (Premiul Nobel?, nu e nici prima nici ultima eroare a juriului). La fel, când e celebrat, extatic, un anume Édouard Louis, un stângist de un dogmatism înfiorător. Cea mai spectaculoasă și comică răsturnare a valorilor este reprezentată de câteva luări de poziție recente ale unor teoreticieni autohtoni, care susțin că, de fapt, corectitudinea politică este o invenție a… dreptei, a neoliberalismului care se încăpățânează să se perpetueze, împilându-ne și sărăcindu-ne. Grație acestei acrobatice manipulări, stânga iese curată ca lacrima, în timp ce dreapta mai primește o lovitură. Cum să nu te gândești la Orwell, cu al său 1984? „Războiul este pace, libertatea este sclavie, ignoranța este putere“. Și stânga este dreapta.
Aceasta – lumea care a luat-o razna – e o lume a evoluției sau una a revoluției? O literă în plus sau în minus face diferențe uriașe și schimbă istoria, am văzut de multe ori…
E, până una-alta, o lume a involuției.
Dar umorul e, poate fi sau mai poate fi o armă eficientă împotriva derivelor din lumea noastră?
Râsul defulează, are o funcție terapeutică. Din păcate, adepții corectitudinii politice sunt total lipsiți de simțul umorului. Sunt atât de serioși încât îți vine să te tăvălești pe jos de râs. Deși ar trebui, mai degrabă, să te întristezi. Are Gérard Genette undeva un text minunat despre râs, unde spune la un moment dat: „A muri de râs e un mod de a trăi.“
