În urmă cu câteva săptămâni, în paginile literare ale ziarului „Le Figaro“ apărea un grupaj de texte sub titlul Românii din Paris. Cum acolo era vorba, în primul rând, de Ionesco și Cioran, câțiva scriitori din țară s-au simțit lezați, considerând că e nefiresc ca acum, când atâția prozatori contemporani sunt traduși în franceză, să rămânem tot la Ionesco, tot la Cioran. Protestul era, de fapt, rodul unei neînțelegeri: în intenția ziarului, Românii din Paris se referea la românii care s-au stabilit la Paris și au ales să scrie în limba franceză. Amintindu-mi de grupajul cu pricina m-am gândit să intitulez comentariul care urmează Româncele din Paris (păstrând proporțiile, desigur). E vorba de două romanciere, stabilite de ani buni în capitala Franței, care scriu direct în franceză și despre care, la noi, se știe prea puțin. E vorba, mai întâi, de Lélia Dimitriu, cu Fiica unui dușman al poporului (Grasset, 2023). Cealaltă scriitoare, Liliana Lazăr, a publicat mai de mult (2009) o carte intitulată Pă mântul oamenilor liberi (Editura Gaïa, carte reedi tată anul trecut în format de buzu nar, Babel, Actes Sud). Romanul a fost tradus în românește (2012) la Editura Trei.
Fiica unui duș man al popo rului este un debut târziu. Lélia Dimitriu s-a născut în 1939, și-a tipărit așadar prima carte la 84 de ani. Cartea este de fac tură auto biografică, numele protagoniștilor sunt schimbate, apar însă și personaje cu numele lor real. Impulsul scrierii acestei cărți a fost invadarea Ucrainei de către Rusia, autoarea condamnând vehe ment politica expansionistă a Kremlinului care îi amintește de „eliberarea“ României și a țărilor din Estul Europei. Rememorarea începe cu evocarea bombardării Bucureștiului, în 4 aprilie 1944, după care familia va pleca, în refugiu, într-un sat la o sută de kilometri de capitală. E o familie înstărită, din burghezia bucureșteană. Tatăl, Costa Cristu, macedonean la origine, e proprietarul unei fabrici de mobilă. E un bărbat cuceritor, are succes la femei, face investiții inteligente în fabrica sa, aduce mașini performante din Germania. Naratoarea, Lena Cristu, s-a născut din a doua căsătorie a lui Costa, prima terminându-se printr-un divorț cu scandal. Lena își adoră tatăl, căruia îi spune „Maestro“, mod de a recunoaște autoritatea lui absolută. După război și după preluarea puterii de către comuniști, Cristu este – ca atâția alții – o victimă a istoriei: fabrica e naționalizată, iar el se angajează muncitor acolo unde până de curând fusese patron. Cartea urmărește schimbările politice din România postbelică, autoarea are o memorie remarcabilă, chiar dacă unele amintiri distorsionează realitatea sau colportează inexactități. Din copilărie are un cult pentru Franța și își propune să facă tot ce e posibil ca să ajungă la Paris. E stimulată, în confesiunile sale, de lectura Jurnalului lui Sebastian (pe care îl comentează abundent) și de romanul Eugénia al lui Lionel Duroy.
Mare parte din roman (roman? aici s-ar potrivi mai curând termenul de autoficțiune) e consacrată tribulațiilor sentimentale ale protagonistei. Intrând în cercurile artistice boeme ale capitalei, face o pasiune pentru Milo Dragu, ziarist la „Flacăra“ și ulterior romancier de succes. Cunoaște doi prieteni buni ai lui Dragu, Iordan Chimet și Gheorghe Ursu („Babu“). Milo Dragu e un afemeiat impenitent, iar Lena suferă cumplit, până când cei doi se despart. Dacă Iordan Chimet și Gheorghe Ursu apar cu numele lor, e relativ ușor să deducem cine este „modelul“ lui Dragu: e vorba de Camil Baciu, scriitor de origine evreiască (va pleca, mai târziu, în Israel) și foarte apreciat ca autor de proză SF. E curios că, de la un punct încolo, cronologia devine nesigură, planurile se amestecă, evenimentele se suprapun, povestea nu mai are claritatea de la început. În cele din urmă, Lena ajunge la Paris, căsătorindu-se cu un cetățean francez. E oripilată însă să constate că francezii sunt stângiști, ca să nu mai spun că revolta studențească din mai 1968 o siderează. Autoarea, Lélia Dimitriu, a ajuns într-adevăr la Paris în 1967, iar în 1981 s-a căsătorit cu actorul Jean Lescot.
Cartea provoacă impresii contradictorii. Sare în ochi o anume naivitate a scriitoarei, ce pare a fi înghițit pe nemestecate feluritele zvonuri care circulau în anii regimului comunist. Frapantă e, de asemenea, frica de Securitate, pe care o vede omni pre zentă, încât fiecare om poate fi un tur nător (dela țiu nea e definită ca sport național ce creea ză „un cli mat de angoasă para noică“). Chiar și după ce ajunge la Paris se teme de agenții pro vocatori. Spune că singurul anti dot la opre siunea din partea regi mului este dragos tea, mai brutal spus sexul; e, într-un fel, o justificare a freneziei sale erotice.
Liliana Lazăr s-a născut în 1972, într-un sat de lângă Iași, și a ajuns în Franța în 1996. Romanul Pământul oamenilor liberi a primit mai multe premii literare și a fost recomandat călduros de laureatul Premiului Nobel Le Clézio. Mi-e destul de greu să înțeleg resorturile acestui succes. Romanul e o combinație de thriller cu proză fantastică, în care elementul cel mai spectaculos este apariția unor moroi. Urmărim un personaj sărac cu duhul care comite crimă după crimă și stă ascuns vreme de două decenii. La îndemnul unui preot, încearcă să-și ispășească păcatele copiind, precum călugării din Evul Mediu, cărți cu viețile sfinților (cărți interzise de comuniști). Lângă satul (Slobozia) unde se petrece acțiunea se află un lac, supranumit Groapa cu Lei, cu puteri malefice (în adâncul lui se găsesc moroi), dar care îl protejează pe asasin. Securitatea e, și aici, prezentă peste tot, folosind metode extrem de brutale. Schimbarea de regim din 1989 e mai curând praf în ochi, lucrurile continuă ca înainte. Milițianul din sat are bănuieli în ce-l privește pe asasin, dar când va avea certitudinea va fi prea târziu pentru el. Autoarea are o imagine bizară despre îndoctrinarea comunistă: milițianul i se adresează preotului din sat cu „tovarășe preot“, ceea ce e hilar. Una peste alta, narațiunea e cam dezlânată, cu răsturnări de situație și scene desprinse parcă dintr-un film de groază.
Liliana Lazăr (care a publicat și alte cărți) va fi intuit, probabil, că „asta cere publicul“. Sau, mă rog, un anumit public.