Și noi, timișorenii, trebuie – din păcate – să ne luăm rămas bun de la una dintre personalitățile cu adevărat impresionante ale elitei intelectuale românești, Nicolae Manolescu. Ne despărțim de cel care a scris peste treizeci de cărți de critică și istorie literară, a fost academician și profesor universitar, editor și eseist, președinte al Uniunii Scriitorilor din România și ambasador al României pe lângă UNESCO, senator decorat cu multe distincții, medalii și titluri românești importante. De cel care a venit adeseori și la Timișoara, unde ocaziile au fost diferite, dar prezența mereu aceeași: prin atitudine și cuvânt a adus întotdeauna un adevărat omagiu puterii magice a literaturii române, pe care Nicolae Manolescu a iubit-o și descris-o de fiecare dată captivant, cucerindu-ne inima și gândurile.
Nu pot să nu îmi amintesc cu deosebită plăcere de un eveniment care a avut loc cu mai mult de un deceniu în urmă. Data exactă este 21. 02. 2012, când am avut onoarea să particip în calitate de prorector la investirea domnului Nicolae Manolescu cu titlul de doctor honoris causa al Universității de Vest din Timișoara. Pentru mine, momentul a fost de neuitat. Dacă până atunci eram oarecum indiferentă la evenimente similare, legate de primirea unor oameni de știință din domenii diferite de ale mele, acum știam că este vorba despre un critic și istoric literar de mare anvergură, pe care l-am citit de nenumărate ori și a cărui scriitură solidă mi-era deja demult timp bine cunoscută. Era un doctor honoris causa „al meu“.
A sosit la Rectoratul Universității însoțit de Mircea Mihăieș. Am avut grijă să fiu prima care l-a întâmpinat și n-am lăsat pe nimeni să mi-o ia înainte. Manolescu îmi aparținea în primul rând mie, cea care îl cunoștea cel mai bine dintre toți cei din jur. Mi-a strâns mâna cu zâmbetul pe buze, cu acel farmec ce putea ușor fi detectat și în scrierile sale. Seducea imediat prin puterea vorbelor sale, prin fluxul său neobosit de energie, revărsat din ochi, din față, din întregul corp. Ce se mai putea întâmpla când va începe să vorbească, mă întrebam eu pe drept cuvânt?
Eram nespus de curioasă. Liniștea întipărită pe obrazul lui, trăsăturile limpezi și senine anunțau că va ieși ușor din contextul academic și va pluti și cu vorba, așa cum făcea și cu slova scrisă, undeva departe, în zona fantasticului, a mitului, a misterelor literaturii noastre. A început discursul de mulțumire cu o idee dezvoltată în prima pagină din Istoria critică a literaturii române, publicată cu câțiva ani înainte și legată de o celebră litografie a artistului olandez M.C. Escher, Mâini care desenează (1948), unde, pe o coală de hârtie apar, în mod paradoxal, două mâini desenate care se desenează una pe alta. Așa i s-a părut criticului că a fost scrisă istoria lui critică. Tot așa au răsunat lucrurile și acum. Încercam să înțeleg de ce spusele lui păreau așa de puternice, de ce și în aula academică undele literare iscate de el se întretăiau la fel de ușor cu gândurile noastre, așa cum o făceau și de pe foile cărților sale. Cum de îl asculta toată lumea nespus de atentă? Mi s-a părut că zburda pe plaiurile literaturii române asemenea unui tânăr fericit că își scrie marea capodoperă, că își întâlnește iubita cea mult dorită. Delicat și convingător. Interpretările erau originale, observațiile nuanțate, formulările memorabile. Echilibrul între cunoaștere și curajul de a o transmite unor nespecialiști într-un text pe deplin accesibil, dar, în același timp, de o frumusețe neașteptată era perfect. Știam că va fi așa, că inevitabil va dansa un vals cu toată lumea, nu numai cu noi, literații, un vals pe care astăzi, când nu îl mai pot citi săptămânal în „România literară“, nu pot să îl mai uit.
Aplauzele finale, în ropote prelungi, l-au ispitit să mai adauge ceva, dar eu nu l-am mai auzit. Nici nu era necesar. Nicolae Manolescu devenise colegul meu, al nostru, al profesorilor Universității din Timișoara. Puteam să ne dorim mai mult?