Când eram mic învățam la școală că au existat două curente filosofice, acela idealist și acela materialist. Filosofii idealiști bat câmpii, dar nu sunt deloc inocenți. Ei slujesc clasa asupritoare pentru ca prin ideile lor să-i deruteze pe oameni și să le abată atenția de la problemele adevărate ale societății. În schimb, materialiștii sunt cu picioarele pe pământ și ne arată calea cea bună. Platon a fost idealist, pe când Aristotel, materialist. Ca și Democrit, bunăoară… Vai, Doamne, câte prostii am putut să învățăm! Și tare mi-e milă de profesorii noștri de filosofie care erau obligați să debiteze asemenea aberații. Dar anii au trecut și ne aflăm la o vârstă când toate minciunile se jupoaie de pe creierul multi îndoctrinat și chiar și cu riscul de-a ți arde pielea de durere ai în față în sfârșit adevărul…
Ca să resping cât de cât gogoșile îngurgitate, am devenit idealist și mă mândream cu poziția mea intelectuală. Dar totodată cu trecerea timpului, am înțeles că și o asemenea atitudine este mincinoasă. Idealiștii sunt și ei mari proști sau ticăloși care, nu în sensul în care ne povățuia propaganda de partid, ne derutează și ne pun pe un drum greșit. Idealiștii sunt de fapt niște iluzionari, nu iluzioniști, sunt acei oameni la urma urmei naivi care se hrănesc din propriile iluzii pe care mintea lor șubredă le secretă. Spre jena mea, abia târziu de tot am înțeles aceste lucruri. Apropiindu-mă de 70 de ani, am înțeles că am fost și eu un mare și păgubos producător de iluzii. Și în același timp un creator ridicol de idealuri. Și uite așa am înțeles că idealismului și materialismului trebuie să-i opui neapărat ceva. Care este acest „ceva“? Realismul, dar nu realism așa cum știm din literatură, ci un alt fel de realism care se înrudește cu credința și pe care aceasta de fapt se sprijină. Tot acum am priceput că a fi idealist nu are nicio legătură cu a fi credincios. Marii oameni ai credinței din care se aleg până la urmă chiar sfinții au fost și sunt realiști. Ei nu-și îmbată mintea cu iluzii și idealuri. Ei știu foarte bine că idealul supralicitat construiește un paradis artificial. Ca și beția. Nu-i mai puțin adevărat însă că lupta pentru deconspirarea idealismului este extrem de dificilă. Și foarte puțini sunt capabili s-o ducă până la capăt. Eu, de exemplu, mă aflu doar la început de drum. Am parcurs câțiva centimetri dintr-un drum care înseamnă kilometri. Evident, nu voi ajunge la capăt. Nu am cum. Dar am măcar mulțumirea că mi s-a luminat mintea fie și în ceasul al doisprezecelea.
Credincioșii îi resping pe idealiști, fiindcă nu vor să-și facă iluzii și pentru că miza lor e mult mai înaltă. Cum am arătat, idealul e o iluzie și nimic altceva. Pentru ca după moarte să capeți eliberarea supremă ai datoria să te lecuiești încă din timpul vieții de idealuri. Din păcate, foarte puțini ajung să pună semnul egalității între ideal și iluzie, dar ambii termeni spun același lucru. Idealiștii sau iluzionarii se gonflează punând în funcțiune o candoare pe cât de superbă pe atât de lamentabilă. Realiștii, contrar opiniei curente că ar fi niște persoane meschine, refuză din capul locului o asemenea beție. Între cel care la masă bea pahar după pahar și e din ce în ce mai exaltat, și acela care-și salvează paharul păstrându-l gol este exact diferența între idealistul care aleargă după cai verzi pe pereți și deținutul care înfometat și înfrigurat, în pofida accentuatei mizerii fizice, nu încetează să creadă în ceva superior care întrece cu ani lumină orizontul idealurilor.
Ne aflăm, de fapt, între cleștii unei teribile antinomii. Până la urmă ne zbatem între plăcere și asceză. Idealiștii sunt niște fermecători destrăbălați spre deosebire de realiști care, ținând ochii plecați, refuză orice tentație. Întâi e modestia, după care urmează smerenia. Poate doar în clipa morții reușești să faci saltul, dar cât de salvator este! Iubindu-l pe Pascal, nu putem să nu-l invocăm și să spunem ca el că, dacă faci un pariu, atunci pune ca miză însăși viața. Dacă pierzi, nu pierzi, de fapt, nimic, decât o sumă de voluptăți inconsistente, dar dacă câștigi, atunci, vorbă mare, ai câștigat împărăția cerurilor. Scriind acestea, eu, un idealist și un iluzionar incurabil, înving teama de ridicol și apar despuiat în ochii acelora care râd de cuvintele mele. Să râdă cât or vrea! La vârsta mea am depășit toate complexele și prejudecățile. Nu vreau decât să devin realist. Dacă în literatura pe care am scris-o nu am putut să mă vindec de fantastic, măcar în viața asta redusă de care mai dispun să tai de la rădăcină tot răul iluzionărilor și stând cu picioarele pe un pământ arid să savurez ceea ce marii mistici numesc Tăcerea lui Dumnezeu. Dacă divinitatea ar fi fost ca noi idealistă, atunci praf și pulbere s-ar fi ales de lume până acum. Dar Cel de Sus ne învață prin Tăcerea lui, din care cauză îl și negăm și spunem că nici nu există, ne învață să fim realiști. Din pământul din ce în ce mai arid tot va crește, odată și odată, floarea fără miresme a cerului…