Acest drept la replică a fost trimis revistei „Dilema veche“, care a refuzat să îl publice.
În articolul intitulat Compilați, compilați…, apărut în revista „Dilema veche“, nr. 1038 din 29 februarie – 6 martie 2024, dl Cosmin Ciotloș face referire integrală la textul meu din „România literară“, nr. 6/2024, ce poartă titlul Moreacul. Traian T. Coșovei (1954-2014). În prima parte, autorul elucidează în mod cu totul pertinent sensul cuvântului „moreac“, asupra căruia nu avusesm o explicație satisfăcătoare, dar, cu precauție, am spus că risc o presupunere. Îi mulțumesc criticului pentru această lămurire și, în cazul în care voi republica textul (deși el îl consideră „un conspect mediocru“), îi voi menționa contribuția, indicând corect sursa, prin apud. Tot ce urmează în articol acestei mențiuni filologice este legat de folosirea lui apud din parte-mi într-o „dare de seamă asupra sensibilității lui Traian T. Coșovei“ (deși oricine citește degajat textul meu observă că el conține mai mult decât o dare de seamă).
Despre acest apud al meu, dl Cosmin Ciotloș începe prin a spune: „ar trebui să mă flateze gîndul că un comentator mult mai experimentat decît mine mă încuviințează într-o asemenea măsură. Dar nu-i cazul. Mai mult, dacă oricărui alt coleg de magistratură [critică – n.m., V.S.], dacă, la rigoare, dlui Spiridon însuși i s-ar fi întîmplat una ca asta, m-aș fi indignat la fel de mult, poate chiar mai mult, fiindcă, între noi fie vorba, personal mă încearcă un fel de jenă. Și, dacă trec peste ea, o fac pentru că țin ca fiecare dintre noi să-și joace corect jocul“. Nu-l încuviințez cu niciun fel de măsură pe dl Cosmin Ciotloș, pentru că nu am de ce: frazele nu-i aparțineau. Dacă mi-ar fi servit în demonstrație ceva din ideile lansate în capitolul său, l-aș fi citat fără nicio reticență, după cum l-aș fi contrazis, la rigoare, indiferent dacă ar fi fost amator sau nu de polemică. Or, ceea ce m-a interesat strict din capitol au fost doar citatele luate de el din cartea Cântec să crească băiatul, aparținând lui Traian Coșovei-tatăl. În consecință, indignarea și jena nu și-ar avea locul, fiecare dintre noi jucându-și rolul corect.
Dl Cosmin Ciotloș ajunge la o concluzie de etapă în termenii următori: „Va să zică: exceptînd patru contribuții referențiale, una la Huizinga, alta la Țepeneag, alta la Macedonski & Marino (luați împreună), alta la niște nenumiți «scriitori apuseni intoxicați de psihanaliză», articolul cu pricina e un conspect mediocru după capitolul pe care în cartea menționată i l-am dedicat lui Traian T. Coșovei, «Numărătoarea continuă». Dl Spiridon mă pomenește, e drept, cum s-a văzut. Nu doar o dată. De mai multe ori. Cu apud, cu ibidem. Tot jargonul, treabă serioasă. E drept, ca furnizor de citate, nu mai mult. Și exclusiv din Cântec să crească băiatul, căci, atunci cînd vine vorba să reproducă o pagină din Un om care scrie, volumul al patrulea din jurnalul lui Mircea Cărtărescu, autorul o copiază singur-singurel, «cu puterile neajutate», uitînd brusc că o indicasem într-o notă, 22, și că, pe deasupra, o și transcrisesem în întregime (spre aducere aminte: pp. 416-417)“.
Nu intră acum în discuție calitatea a ceea ce am scris eu, ci doar ideea dlui Cosmin Ciotloș că aș fi conspectat, procedeu care i-a inspirat și titlul articolului. Conspect ar fi fost în momentul în care îmi însușeam conștiincios tot ceea ce a spus el în textul despre Traian T. Coșovei. Într-adevăr, dl Cosmin Ciotloș a fost pentru mine un furnizor de date – nimic mai puțin, dar nici mai mult – și exclusiv referitor la Cântec să crească băiatul, pentru că numai citate de aici îmi serveau în scenariul critic. Cartea respectivă este de negăsit pe teritoriul fostei regiuni Bacău (unde locuiesc), ultimul exemplar care a supraviețuit fiind deja casat la Biblioteca din Bicaz, județul Neamț. Desigur că, dacă aș fi găsit un exemplar, nu aș mai fi citat trimițând la textul dlui Cosmin Ciotloș și astfel nu s-ar fi ajuns la situația unei indignări și jene nefondate.
Dar, dacă nu am găsit cartea lui Traian Coșovei-tatăl, mult mai ușor mi-a fost cu celelalte resurse critice, citând din Homo ludens și din Zadarnică e arta fugii. Am făcut trimiteri și la Alexandru Macedonski ori la Adrian Marino, y compris „niște nenumiți «scriitori apuseni intoxicați de psihanaliz㻓. Nu i-am numit (dar asta nu sună ca un reproș din partea lui) pentru că, fiind atât de multe cazurile de intoxicare, mi-ar fi răpit inutil din numărul de semne afectat textului și nici nu-și avea rost enumerarea în cadrul ipotezei de lucru. Chiar aveam de ce să uit că dl Cosmin Ciotloș îl citase pe Mircea Cărtărescu, pentru simplul fapt că, așa, „cu puterile neajutate“ cum sunt (mulțumim, flori de mucigai!), am deschis jurnalul Un om care scrie, aflat în biblioteca mea personală. La fel aș fi procedat și cu celelalte resurse bibliografice pe care mi le-am pus la dispoziție în cercetare (inclusiv Postmodernismul românesc), dacă mi-ar fi fost necesare în conceperea textului.
În situația negăsirii cărții Un om care scrie, l-aș mai fi folosit încă o dată pe dl Cosmin Ciotloș ca furnizor de date. El are, probabil, impresia că, dacă îmi lipsește din biblioteca personală cartea din 1959 a lui Traian Coșovei-tatăl (pe care nici bibliotecile publice din regiune nu o posedă), alte cărți nici că aș avea și că îmi scriu textele din mila citatelor luate cu apud de pe unde se nimerește. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă, peste câtva timp, ar veni cineva în urma mea căruia să-i fie de ajutor unul sau mai multe citate din cartea lui Traian Coșovei-tatăl și ar găsi doar textul meu, nu și pe acela al dlui Cosmin Ciotloș. Desigur că ar fi nevoit să se servească de o trimitere prin apud la apud, cu „tot jargonul [!], treabă serioasă“. Oare dl Cosmin Ciotloș s-ar supăra și mai tare pe el decât pe mine pentru această – să-i spun – „punere în abis“ a-pudică? Cred că nu, întrucât suspiciosul critic nu s-ar limita la… compilarea propriului text Compilați, compilați… (eventual cu dublarea cuvintelor din titlu), ci ar veni cu o nouă serie de reproșuri la adresa mea, pentru că de la mine a plecat totul, prin citarea cu apud, operându-se apoi ample compilări și conspecte mediocre din partea altora.
Dl Cosmin Ciotloș continuă: „Nu m-aș crampona de asemenea chițibușerii, căci, repet, nu-i port, în nume propriu, nici un strop de pică dlui Vasile Spiridon, dacă ele n-ar deschide ușa altora, mai boacăne“. Chiar că nu ar avea de ce să-mi poarte pică, pentru că nu i-am deranjat cu nimic aura unei demonstrații deja încheiate, și iată ce spune mai departe despre boacănele comise de mine: „Să fim înțeleși. Scenariul eseului meu integra acele pasaje într-o demonstrație. Convingătoare au ba, nu eu decid. Dar o demonstrație, nu o crestomație, de vreme ce ea presupunea concluzii preliminare, mici piruete de moment, prolepse, divagații. Aș fi înțeles ca dl Vasile Spiridon să nu fie de acord cu ele și să le contrazică (sînt un mare amator de polemici, și cred că abia în ele, nu în discursul de amvon stă farmecul criticii literare). Aș fi înțeles, mai greu, recunosc, și să le ignore, considerîndu-le, pur și simplu, parazitare. Dar nu. Domnia-sa și le însușește tacit, le reformulează (iertați-mă c-o spun: cam din topor…) și le flutură în nume propriu, ca pe niște găselnițe ale sale. Înduioșător introduse în scenă, asta nu se poate nega“.
Neîndoios, înțeleg acum că scenariul eseului integra concluzii preliminare, mici piruete de moment, prolepse, divagații, dar nu pricep prin ce i-am stricat din topor (înduioșător?) respectiva înscenare, preluând cu apud citate pe care, de fapt, și el le-a luat din cartea altcuiva. Cu sau fără apud-urile mele, textul său poate fi citit de cine dorește fără nicio poticnire prin te miri ce grămadă de surcele lăsate în urma toporului meu făcător de chip cioplit. Nu am fost nici în acord, nici în dezacord cu demonstrația dlui Cosmin Ciotloș, pentru că, după cum am spus, nu aceasta mă interesa, ci strict demersul meu, care avea altă miză. De aceea, nu mi-am în sușit în mod tacit nimic și nu am reformulat din spusele lui nimic care să pară apoi o gă selniță fluturată în nume propriu. Ba văd că ma rele amator de polemici – pe care le caută cu lumânarea, făcând piruete – ciopârțește din topor, spuse de-ale mele cum îi convine lui. La afirmația mea: „în fața unor asemenea fră mântări, nu putem să nu ne gândim la poeme precum […]“, se ripostează ferm, prin tr-o mică piruetă de moment amețitoare: „Ba putem, cum să nu putem?“ O astfel de punere la punct și-ar fi avut rostul doar dacă, plin de aplomb, aș fi scris: „nu putem să ne gândim“.
După atâta amărăciune, dl Cosmin Ciotloș mai are spre final puterea să se și destindă: „M-a amuzat, o spun drept, că dl Spiridon preia plin de morgă pînă și informația legată de «rapidismul» lui Traian T. Coșovei. Nu-mi închipui că a dat peste ea în Dicționarul General al Literaturii Române, așa că-mi permit, fără modestie, să bănuiesc că a găsit-o într-o notă (11, p. 405) dintr-un alt capitol al cărții mele“. Explic imediat de ce bănuiala sa fără modestie nu se adeverește și prin urmare amuzamentul, pe care îl cred a fi sincer, s-a iscat din nimic, pentru că nota respectivă nu-mi era de niciun folos să o iau de acolo de unde a pus-o el. Și nu aș fi luat-o nici din Dicționarul General al Literaturii Române, din al cărui colectiv de colaboratori am avut onoarea să fac parte, fiind prezent acolo cu câteva modeste contribuții – tot un fel de conspecte sau compilări, reformulate înduioșător din topor.
Nu-mi dau seama cum de s-a tras concluzia că am preluat plin de morgă până și informația despre «rapidismul» lui Traian T. Coșovei (plin de morgă catedratică este el când explică sensul cuvântului „moreac“). Propoziția mea sună astfel: „Referitor la această pasiune feroviară a viitorului suporter al echipei Rapid, tata consemnează o precoce dilemă existențială a fiului“. Cu morgă aș fi dacă aș spune eu acum – dar nu spun, întrucât nu mă consider o persoană cu morgă sau arogantă – că, pe când unii micuți ascultau vreun cântec să crească băiatul, dinamovistul de mine (încă din februarie 1970) convorbea „în prelungiri“ cu rapidistul Traian T. Coșovei. Poate fi edificator un singur detaliu: în afara anilor de studenție bucureșteană, între 1990 și 1993 mi-am petrecut jumătate din timp în Capitală, locuind într-un bloc din Bulevardul Banu Manta, unde am fost vecin de etaj cu mama lui Traian (vecin cu noi fiind și Johnny Răducanu). Așa încât am avut suficient timp la dispoziție să-mi dau seama, din discuțiile cu mama și cu fiul, care au fost relațiile dintre tatăl denaturat (fără ghilimele) și progenitură. Aceasta a fost și o miză a demersului meu, pus sub semnele întrebării polarizatoare: „A fost atras Traian T. Coșovei de climatul de libertate și relaxare postdecembristă, precum majoritatea congenerilor, sau poate că totul poate fi pus în legătură cu moartea tatălui? Să-l fi ținut tutela paternă mereu în stare de alertă creatoare, chiar dacă a fost exercitată mai mult invizibil? Este posibil ca răspunsul să se găsească undeva pe la mijloc, însă cert rămâne faptul că relațiile cu tatăl nu sunt exprimate la suprafața creației poetice“.
Recitind acum textul de douăzeci de pagini al dlui Cosmin Ciotloș, constat că singurele puncte de tangență cu ceea ce am scris eu în patru pagini sunt doar două: „Coșovei a continuat totuși să publice [după 1990] într-un ritm cu care impactul real al cărților sale nu mai ținea pasul […]. Mai ales dacă ținem seama că, în perioada 1990-1994, poetul și-a impus o tăcere înțeleaptă în așteptarea unor vremuri literare mai prielnice“ și „Între 1993 și 1994, Traian T. Coșovei a publicat masiv și, față de rigorile de tinerețe, nesupravegheat. N-a mai recurs la ciorne, n-a mai decantat, în zeci de variante, imaginile reușite, n-a mai cântărit coloristic ambitusul emoțional al versurilor, pre ferând să joace, în ton cu epoca, o efervescentă comedie a libertății.“ Spre deosebire de această evocare a vremurilor literare mai prielnice și a efervescentei comedii a libertății, traseul demersului meu este diferit. Prin urmare, e mult prea puțin pentru a stârni o asemenea reacție aiuritoare din partea marelui amator de polemici, care a ajuns să spună, plecând, probabil, de la aceste fraze, că i-am compilat întreg textul sau că am realizat după el un conspect mediocru. Pun aceste pierderi ale cumpătului critic pe seama piruetelor de moment pe care le-a făcut în textul Numărătoarea continuă. Numai că, furat de farmecul lor și cu privirile la galerie (ale cărei aplauze nu au întârziat să apară), acestea au fost dătătoare de amețeli și de frecvente derapări, cu ieșiri din decor în timpul redactării articolului Compilați, compilați…
În contextul familial de vecinătate pe care l-am avut în Bulevardul Banu Manta, mai relevant decât vederea sau nu a unor manuscrise mi se pare faptul de a fi vorbit cu autorul lor și cu mama acestuia, de la care am aflat unele informații necesare peste ani – acum, când Traian ar fi împlinit 70 de ani. Ah, dacă mi-ar fi venit prin minte să-i întreb de vreun eventual exemplar din Cîntec să crească băiatul pentru mine… Nu văd de ce aș manifesta o „autoritate suverană“ dacă scriu: „Poetul nu a mai fost atât de riguros în redactare, ciornele și numeroasele variante de poeme nu și-au mai avut rostul de altădată.“ Mai autoritar decât mine este dl Cosmin Ciotloș prin cele scrise în fraza: „Sînt absolut sigur (am motivele mele) că, luat repede, dl Spiridon nu știe cum arată vreunul dintre manuscrisele pe care le menționează cu autoritate suverană.“
Renunțându-se la a mai fi luat repede (autoritatea suverană impune!), în finalul articolului mi se lasă, marțial, plăcerea să reflectez asupra epigramei din Martial Quem recitas meus est, o Fidentine, libellus:/ sed male cum recitas, incipit esse tuus. Of, sursa relelor pentru pârdalnicul meu de apud rămâne tot latina – limbă a tuturor urmașilor lui bădica Traian, fie că aceștia îi poartă sau nu numele, din tată în fiu! Am reflectat și sper ca, după cele expuse de mine mai sus, să se realizeze că versurile epigramatice nu-mi pot fi adresate. Apoi, reflectând și la temerile inutile de care este încercat dl Cosmin Ciotloș în legătură cu propriile concluzii preliminare, mici piruete de moment, prolepse și divagații, nu pot să nu-i supun atenției o trimitere prin… apud la unul din reușitele mele conspecte: Degeneres animos timor arguit (Vergilius, Aen, II, 49, IV, 13).