În nuvela Interdicția (1836) de Balzac, aflăm că marchiza d’Espard a făcut o plângere legală împotriva soțului ei, de care era separată de mai bine de zece ani. Despărțirea lor, obținută de comun acord, divizase odată pentru totdeauna averea soților și îi lăsase pe cei doi băieți ai cuplului, acum adolescenți, în custodia dlui d’Espard. Susținând că soțul ei își pierduse treptat uzul rațiunii și devenise complet iresponsabil, marchiza cerea tribunalului să-l pună sub supraveghere și să-i interzică orice decizie privitoare la bunurile și la persoana lui. Simptomele nebuniei lui d’Espard erau mania de a dărui sume uriașe unei hidoase femei în vârstă cu care nu avea nimic în comun și de a se ocupa în plus și de cariera fiului ei.
Bunul, generosul judecător Popinot, care se ocupa de această reclamație, acceptă să o viziteze pe marchiză în minunata ei vilă pariziană. Din conversația lor reiese că sumele pe care existența ei fastuoasă i le cere an de an sunt mai mult decât dublul veniturilor ei. Tribunalul, explică Popinot, va căuta să afle dacă cererea de a i se interzice dlui d’Espard orice decizie financiară, permițând astfel dnei d’Espard să dispună ea însăși de averea lui, n-ar fi cumva motivată de interesele personale ale marchizei, de pildă de nevoia de a-și achita propriile ei împrumuturi. Popinot o roagă deci să-i explice clar situația ei financiară. Avocatul dlui d’Espard, adaogă el, va examina cu siguranță această posibilitate și ar fi bine ca ea să se pregătească din vreme. Iritată, marchiza îi răspunde că viața costisitoare pe care o duce, împrumuturile ei, relațiile pe care și le face și pe care le menține au toate un singur scop: să asigure viitorul și carierele celor doi copii, ea trebuind să-l înlocuiască pe tatăl lor. Și îl face pe judecător să înțeleagă că ea nu mai are nimic de adăugat.
A doua zi, o femeie în vârstă, scurtă și deosebit de grasă, urcă cu greu scara spre biroul judecătorului Popinot, care o convocase în ajun. Era dna Jeanrenaud, bănuită în plângerea marchizei că i-ar fi sedus soțul ca să-l facă să-i cedeze o bună parte din averea lui.
„Eu să seduc?“ exclamă ea. „Nu pot nici să mă aplec, nici să-mi leg șireturile la pantofi. Când aveam optsprezece ani, eram subțire ca un sparanghel și frumoasă foc. L-am luat de bărbat pe Jeanrenaud, căpitan de vapor de comerț, l-am avut pe băiatul meu, care sub Napoleon a făcut parte din garda imperială. Pe urmă bărbatul meu s-a prăpădit înecat. De durere, doi ani n-am ieșit din casă și am ajuns să fiu grasă, urâtă și nenorocită!“
„Și sumele pe care vi le-a dat dl d’Espard?“ o întreabă Popinot.
„Imense, domnule judecător, dar n-am voie să declar motivele.“
„Greșiți! Tocmai acum familia lui îl dă în judecată…“.
„Doamne, țipă ea, un om fără seamăn să sufere din cauza mea? Decât să aibă cea mai mică supărare, îi dăm totul înapoi! Mă întorc să-i spun băiatului meu despre ce e vorba,“ strigă bătrâna, alunecă pe scări și dispare.
Femeia asta nu minte, își spune judecătorul. Gripat acasă timp de o zi, se duce pe urmă să-l vadă pe dl d’Espard care locuia în vechiul cartier latin, elegant în secolul XVII, ceva mai sărac și amărât în vremea lui Balzac. Dl d’Espard închiriase la un preț rezonabil un apartament nu departe de școlile unde mergeau cei doi fii ai lui. Când judecătorul Popinot îl pune la curent cu plângerea dnei d’Espard, marchizul e cuprins de furie, dar se stăpânește și îl roagă pe judecător să stea de vorbă cu el fără martori. Grefierul iese din încăpere și dl d’Espard îi povestește judecătorului, între patru ochi, trecutul familiei și al căsătoriei lui, precum și natura relațiilor lui cu dna Jeanrenaud și fiul ei. Aceste relații, cu totul neașteptate, își au sursa într-un trecut îndepărtat, cu aproape două secole înainte, când regele Franței și consilierii lui luaseră o hotărâre brutală, sursă a multor comportamente necinstite.
Detaliile le vom vedea rândul viitor.