Istoria civilizației române moderne e o operă de autodepășire. După ani de risipire în cronici literare și în activități de îndrumare culturală, E. Lovinescu a decis să-și consacre timpul sintezelor.
În mod programatic, dorea să treacă în plan secund activitatea dictată de piața literară, pentru a-și impune propria viziune intelectuală. „Sburătorul“ a rămas o preocupare importantă, dar în mod evident interesul criticului s-a mutat în alte zone – sociologia, istoria și ideologia. Întreprinderea necesita curaj, deoarece marca o ieșire decisivă din zona de confort a literaturii, prin abordarea unui spațiu interdisciplinar (ca să folosim un cuvânt apărut mult mai târziu) pentru care, în mod evident, nu avea pregătirea teoretică și practică necesară.
Neajunsurile au fost surmontate printr-o extraordinară muncă de documentare, stimulată de ambiția de a schița o istorie totală a nașterii și evoluției civilizației române. Tonul dominant e polemic și ideologic, subsumat marii sale idei critice, aceea a sincronismului. Demersul a iritat profund din cel puțin două motive. Prima imputare se referea la vinovata depășire a competenței de către un „simplu“ critic literar. Acestui gen de reproșuri Lovinescu avea să-i răspundă cândva cu faimosul său „Da, sunt, un critic literar. Nimic mai mult, dar nici mai puțin de atât“.
În al doilea rând, a creat confuzie deschiderea spre zone ale culturii și civilizației confiscate de profesioniști care considerau un act de lezmajestate orice tendință de a contesta puritatea genurilor. Or, Lovinescu propunea un eclectism în egală măsură metodologic și ideologic. Ceea ce nu voiau să vadă adversarii, obișnuiți să alerge solidar pe culoare deja înfundate când ei își începuseră cursa, era uriașa doză de libertate pe care și-o luase cu dezinvoltură și vizionarism contemporanul lor.
Acuzația recurentă a vizat presupusa lipsă de originalitate. Apariția cărții a fost percepută drept o sinteză nelegitimă, un fel de furt ceva mai subtil într-un câmp care, chipurile, mustea de contribuții fundamentale pe care doar cecitatea contemporanilor le împiedica să fie recunoscute la justa lor valoare. Realitatea e că sintezele cu ambiții de exhaustivitate nu prisoseau în niciun domeniu. Dar protagoniștii se comportau ca și cum cultura română ar fi fost alcătuită până atunci doar din savanți ultracompetenți, cu morgă și aplomb, care ar fi dat la iveală în laboratoarele lor echipate după ultimele cuceriri ale științei opuri fundamentale.
Drept urmare, multe din referințele exegetice la apariția celor trei volume din Istoria civilizației, în 1924 și 1925, au avut un ton minimalizator. Personaje a căror implicare în domeniu e demult uitată (nu lipsește dintre contestatari Camil Petrescu) nu s-au sfiit să ironizeze beletrismul lui Lovinescu, imputând carențe imaginare în aplicarea metodei.
În monografia dedicată „scepticului mântuit“, Eugen Simion amintește butada lui P.P. Carp, pe care Lovinescu obișnuia s-o citeze: „Știința niciodată nu e mediocră, în schimb mediocritățile sunt întotdeauna științifice“. Criticul răspundea în felul acesta contestatarilor inflamați de intruziunea unui amator în teritoriul sacru păstorit de ei. În realitate, pretinsele contribuții originale din domeniul reflecției culturale și științifice erau – cum spuneam – timide adaptări (ori de-a dreptul plagiate) după autori, cărți și teorii în vogă în Occident. Conștient că acționează pe un teren cvasi-viran, Lovinescu le-a examinat, totuși, cu o atenție și o bunăvoință ce denotă o mare calitate profesională și umană. Atunci când a identificat puncte de vedere originale și spectaculoase, cum e cazul cu Spiritul critic al lui Ibrăileanu, n-a avut nicio ezitare să se angreneze într-un dialog fertil. Lovinescu nu se visa un înainte-mergător (deși evoluția ulterioară a culturii române a făcut din el așa ceva), ci agentul decisiv al schimbării, al apariției unor structuri moderne într-o țară unde nu absentau tradițiile, ci rigoarea și ambiția de a le converti în formule noi, compatibile cu timpul modernității – pe care, într-un wishful thinking caracteristic marilor reformatori, Lovinescu o considera drept o achiziție definitivă a societății românești.
Zbuciumatul deceniu al patrulea, urmat de înghețul siberian de după Al Doilea Război Mondial, au făcut ca și la prima reeditare a cărții, în 1972, ea să apară drept un produs toxic, devenind calul de bătaie ale direcției xenofobe și naționaliste (ce avea să culmineze cu protocronismul) al publicațiilor de obediență bolșevică.
Poate că ar merita un studiu aprofundat felul în care revistele „Luceafărul“ și „Săptămâna“, principalele promotoare ale național-comunismului ideologic și cultural din anii 1970-1980, au batjocorit acest tratat care sublinia soliditatea, coerența și profunzimea spiritualității românești, învinuindu-l că-i lipsește tocmai ceea ce îi prisosea: patriotismul luminat, luciditatea plasării în context european și existența unui proiect latent pe baza căruia se putea construi, prin sincronizare, o lume compatibilă cu valorile omologate de multe veacuri de (auto)construcție civilizațională. Argumentele contestatarilor n-au ocolit niciunul din locurile comune ale confruntărilor ideologice, de la dezinformare la răstălmăcire și de la aluzia diversionistă la procesul de intenție. Evident, Eminescu a fost folosit drept argumentul suprem pentru a-l delegitima pe cel care s-a rezumat, de fapt, să comenteze paseismul său care viza construcția unui medievism românesc plin de strălucire – o obsesie larg răspândită, de altfel, în rândul vârfurilor culturale europene ale epocii.
Citite cu luciditate, rândurile lui Lovinescu puneau în evidență existența la Eminescu a unui „nucleu de idei conservatoare, format încă de pe băncile universităților germane și formulat atât de categoric înainte de a fi împlinit 25 de ani. Ca fond, idele lui sunt, în parte, cele ale Junimii, neavând nicio răspundere politică și lăsându-se în voia temperamentului său de polemist, critica lui depășește însă ca expresie academismul maiorescian. Și pentru dânsul 1848 înseamnă ruperea firului tradiției istorice în dezvoltarea poporului român și îndrumarea sigură spre nimicirea neamului nostru“.
Pentru gânditorii din familia lovinescie – nilor, 1848 a constituit tocmai baza începerii modernității României, pe când la Eminescu momentul a prilejuit o răsturnare cu efecte tragice, punctul în care „românii au pierdut simțul istoric“. Astăzi, astfel de polemici au devenit caduce și, în mare măsură, irelevante.
Ideile lui Eminescu au fost diseminate îndeosebi prin publicistica de la „Timpul“ (1877-1883), ceea ce nu permitea o teoretizare temeinică și nici o abordare sistematică a subiectului.
Convingerea personală și pasiunea au ținut loc, în multe ocazii, de argumente și de obiectivitate.
Or, idealul lui Lovinescu se plasa la cu totul alt nivel. Din perspectiva teoriei modernității și a sincronismului, ar fi fost dezirabil ca Eminescu să fi rămas doar un diagnostician, fără să intre în polemicile adeseori absurde în care s-a angrenat în virtutea apartenenței ideologice la conservatorism. Ceea ce a determinat schimbarea masivă de ton a fost „structura sufletească“ a lui Eminescu, pasionalitatea debordantă prezentă în fiecare rând al său.
Lovinescu a atins un punct sensibil atunci când a considerat că, dacă s-ar fi rezumat la analizele de tip sociologic ale societății momentului, „cugetarea lui Eminescu n-ar fi depășit cadrele obișnuite ale Junimii față de chestiunea culturii române, activitatea lui publicistică ar fi fost doar exemplificarea colorată a doctrinei maioresciene a evoluției de la fond la formă și a continuității istorice“.
Există însă și suficiente zone de contact între cele două viziuni. De pildă, în discutarea progresului, văzut ca factor decisiv de împlinire supremă a tradiției. O lectură lucidă arată că preopinenții vorbeau aceeași limbă și că singurul lucru care îi diferenția era viteza de impunere a noilor valori. Pentru Lovinescu, ne aflam într-un ceas deja târziu al istoriei, pentru Eminescu zorii noștri străluceau de multe secole. Știm cum privea Lovinescu chestiunea civilizației (el n-a abandonat nicio clipă obsesia sincronizării): ca o urgență a momentului, ca o renunțare la balastul ideologic ce nu permitea conectarea la lumea avansată.
La Eminescu, ale apar într-un discurs de pură sorginte conservatoare, care vede înnoirea ca pe o evoluție lentă, treptată și controlată.
Roger Scruton, cel mai important teoretician al conservatorismului din ultimele decenii, ar fi fost încântat să citească aceste rânduri ale autorului Odei în metru antic: „Cine zice progres nu-l poate admite decât cu legile lui naturale, cu continuitatea lui treptată. A îmbătrâni în mod artificial pe un copil, a răsădi plante fără roduri pentru a avea grădina gata în două ceasuri, nu e progres, ci devastare. Precum creșterea unui organism se face încet, prin suprapunerea continuă și perpetuă de noi materii organice, precum inteligența nu crește și nu se întâlnește decât prin asimilarea lentă a muncii intelectuale din secolii trecuți, precum orice moment al creșterii e o conservare a celor câștigate în trecut și o adăugire a elementelor, cucerite din nou, astfel, adevăratul progres nu se poate opera decât conservând pe de o parte, adăugând pe de alta, o vie legătură între prezent și viitor, nu însă în serie de sărituri fără orânduială.
Deci, progresul adevărat fiind o legătură naturală între trecut și viitor, se inspiră din tradițiile trecutului, înlătură însă inovațiunile improvizate și aventurile hazardoase“.
Faptul că cincizeci, șaizeci de ani după ce au fost scrise, demonstrațiile lui E. Lovinescu provocau încă războaie ideologice și culturale e întru totul semnificativ pentru însăși valabilitatea lor. Prin purtătorii de cuvânt ai oficialității, România continua să refuze să se sincronizeze. Naționalismul primitiv din anii comunismului târziu a constituit o barieră în calea sincronizării depline a civilizației noastre nu doar cu Occidentul, ci și cu propriile origini, resurse și aspirații profunde. Ideile lui Lovinescu sunt acum, când le putem aborda sine ira et studio, la fel de actuale și urgente, chiar dacă pe alt palier economic, politic și social. Ceea ce înseamnă că drumul nostru spre noi înșine continuă.