Poeme de Doina Pologea Berceanu
Descoperiri
s-a descoperit golul dinăuntrul golului.
s-a descoperit plinul dinăuntrul plinului.
plus un adevăr nou, care ni s-a livrat
gol-goluț, scos din pântecele adevărului învederat.
s-a descoperit un pământ înăuntrul pământului
și multe alte tărâmuri dincolo de tărâmuri s-au prefigurat.
s-a re-descoperit omul nou și realitatea nouă în care el va fi
resetat
dar omul dinăuntrul omului nu a fost aflat
Vântul
mi-a devastat grădina
mi-a doborât copacii
mi-a surpat zidul casei
și m-a trântit la pământ
dar mi-a lăsat câteva pene minunate
îți mulțumesc, vântule, cu penele dăruite de tine
m-am străduit să-mi fac aripi
dar nu am putut zbura
mâine însă-iară și iară voi încerca
Închis
visul s-a zăvorât cu lacăte în suflet
cum marea e închisă într-un pește
visul culcat pe spate abia respiră
spre viață, spre Chipul ei tânjește
ridică-l în lumină, dă-i drumul în azur
să suie-n zbor, în carul lui de foc
dar șovăie și tu te pierzi
când înserează în același loc
deschide-i ușa înspre camera cu fluturi
cu gâze vii, nu din formol
târziu vei înțelege, căzut poate pe gânduri
cum dau ocol luminii și cei ce zboară-n gol
Un loc, mai mult o presimțire
foșnind la „adierea unui vânt subțire“
inima ta s-a deschis ca o carte
acolo s-a desenat un loc, mai mult o presimțire
care cheamă la viață, din moarte
căzând și ridicându-te, doar printre lacrimi calea
o-ntrezărești, de dor înfrigurat
strălucitor și vast, ca marea
e locul înspre care ai plecat
e nălucire drumul? alunecos îți pare
iar veghea s-a îngemănat cu somnul
se-ntâmplă lunecări de pietre-n soare?
nu știi. doar luneci, luneci tot în aval de Domnul
Poeme de Gabriel Nicolae Mihăilă
Macabriel II
e o zi tristă în care păsările se lovesc de geamul tău iubești urmele lor tragice soarele trece printr-un colț unde ai uitat draperia trasă lenea să te ridici e ca o glie ochiul tremură revoltat cearșaful se lipește de spate ești o țestoasă care nu mai știe încotro prin atâta plastic cea mai mare dovadă de iubire către tine însuți e să te trezești atunci
când vrei
să nu răspunzi la ușă atunci când cineva vrea ceva să lași părul să crească până-ți acoperă ochii și te simți ferit de toate să lași barba teren de probă pentru un bărbier la început de drum să nu te speli în urechi cu gândul că poate nu ai să mai auzi vocile din
capul patului
să simți cum macaraua dinăuntru poate ridica tot trecutul ca o
amăreală pe limbă
pe care să o scuipi în scârbă și să zici
ducă-se dacă am supraviețuit până acum pot supraviețui oriunde genunchii de zahăr ai celor care au fugit îi păstrez pentru cafea
dimineața
viața se întâmplă fără să-ți ceară vreo părere miros de unt pe pâine arsă iar gândul îmi e la acel lego poetic care nu mi-a ieșit și m-a trântit cu fundul în ultima bancă în aplauzele fierătaniilor care cred că cimitirul e un burete care absoarbe tot și nimic nu se pierde totuși lumea se întâmplă te șterge ușor ușor iar într-un final doar se mai împiedică de tine ca
de-o ghilotină cu dinții
cariați ca de-un clovn concediat care strigă în gura mare că la circ toate animalele sunt fericite
degetele lui Edward S.
e una din zilele
când anxietatea te îmbrățișează ca un câine care știe cum e să iubești
până la capăt
care știe că acolo unde stăpânul lipsește pământul e plat
iar linia orizontului taie în carne vie
și parcă auzi o voce pe care nu o mai recunoști
care-ți strânge inima precum niște încălțări care ți-au rămas mici dar
încă îți plac
toate cărțile și caietele în bancă
scoateți o foaie de hârtie
o mie de întrebări mărșăluiesc ca furnicile prin degete
ca sângele prin aorte
dacă omul ăsta nu încape în acest cuvânt
în acest poem
dacă albul foii nu-l va îmbrăca
atunci o parte din el va rămâne înăuntru ca un verde aprins
pentru că și o firimitură îngropată adânc în carne
va crește
până când omul
va fi din nou întreg
și te vei întreba
de ce
la nesfârșit