În pofida numărului mare de (relativi) vorbitori de engleză, nu se poate spune că studiile de anglistică și americanistică s-ar afla în prim-planul vieții noastre culturale. Există, desigur, numeroși traducători de valoare și chiar câțiva comparatiști și eseiști, de factura lui George Volceanov, care contează și dincolo de marginile academice propriu-zise ale domeniului. În rest, ca și în cazul altor limbi străine, specialiștii se limitează la predarea limbii și literaturii engleze ori a literaturii americane, fără o preocupare mai accentuată de promovare a confluențelor cu literatura română.
În acest câmp al studiilor anglo-americane din țara noastră, personalitatea lui Mircea Mihăieș este, fără îndoială, una singulară.
Pe de-o parte, prin amplitudinea cercetărilor sale (și aș cita aici, fugitiv, studiul despre Faulkner și trilogia critică dedicată lui Joyce), pe de alta, prin deschiderea către câmpul mai larg al culturii contemporane (vizibilă în cărțile despre Leonard Cohen sau în analiza lui Corto Maltese). Aș mai adăuga, la acestea, încă o calitate esențială: preocuparea lui Mihăieș pentru deschiderea do meniului anglisticii și ameri ca nisticii către cultura română, preocupare servită, de altfel, de un excepțional talent critic, unic în generația sa.
Volumul de studii și articole Atlanticul imaginar, ajuns acum la ediția a II-a, revăzută și adăugită cu șapte capitole noi, este o bună demonstrație în acest sens. Și, totodată, o pledoarie pentru o altă abordare a culturii americane decât cea obișnuită la noi, ca și, în general, în Europa.
După cum o sugerează titlul, care grupează împreună studii și articole întinse pe mai bine de două decenii de activitate a autorului, mai întâi și mai întâi avem de-a face cu o intervenție în chestiunea spinoasă a definirii domeniului. „Peste Atlantic“ (sau, în versiune engleză, „Across the Pond“) se referă, invariabil, la Statele Unite ale Americii. Însă tocmai faptul că de cealaltă parte a Atlanticului se află și Canada, un alt teritoriu al limbii engleze și al unei literaturi anglofone – căreia îi aparțin mari scriitori, ca Leonard Cohen sau Michael Ondaatje –, ne avertizează că o definiție unilaterală a domeniului studiilor americane nu este posibilă. După cum nici despărțirea literaturii americane (create, adică, în SUA) de cea din Marea Britanie (care, la rândul ei, poate fi definită, pe baza altui criteriu, drept engleză, scoțiană, irlandeză sau galeză) nu este de la sine-înțeleasă. Literatura se definește, de regulă, în funcție de limba în care este scrisă, motiv pentru care până și formula cuprinzătoare, de „literatură anglo-saxonă“, poate fi atacată, în primul rând, pornind de la evidența că, în țări ca SUA, Canada, Australia, Noua Zeelandă, India, Pakistan sau Africa de Sud, se scrie literatură în limba engleză, dar de către autori care n-au nicio legătură cu tradiția anglo-saxonă.
Intervenția în materie a lui Mircea Mihăieș – fondator, în paranteză fie spus, al domeniului studiilor americane la Universitatea de Vest din Timișoara – nu e explicită și, în spiritul său dintotdeauna, nici radicală.
Eseistul trasează mai întâi contururile domeniului: cartea se deschide cu un prim studiu consacrat unui autor britanic (mai exact, scoțian) din secolul al XIX-lea, Thomas Carlyle, pornind de la romanul cel mai straniu al acestuia, Sartor Resartus, publicat în 1833-1834, și ajungând la o lucrare de filosofie a istoriei, Despre eroi, cultul eroilor și eroicul în istorie, din 1840. Studiul lui Mihăieș împletește, pornind de la două texte care au în comun, eventual, numai enciclopedismul lui Carlyle, un portret spiritual al autorului și, în fundal, al epocii. Prima parte a secolului al XIX-lea, în care are loc redescoperirea spiritului greco-latin al Antichității și în care se nasc majoritatea culturilor europene moderne, desprinse din paradigmele Evului Mediu, e în Marea Britanie un ev al dezbaterii, al culturii și al cunoașterii. Ca și eroul lui Carlyle, Diogenes Teufelsdröckh (profesor de „lucruri în general“ la Universitatea din Weissnichtwo, adică „De-nu-știu-unde“), autorul modern de literatură este „răscroit“ de propriul său text, iar morala romanului Sartor Resartus este una liberală. „Kantianismul în răspăr al lui Carlyle, asemeni kantianismului romanticilor, refuză ideea de sistem și de dogmă, interpretând-o în sensul intuiției poetice“, scrie Mircea Mihăieș.
Cel de-al doilea autor analizat în Atlanticul imaginar nu este nici el american, ci irlandez. Este vorba despre Oscar Wilde, cel cunoscut pentru butada „Mi-am pus în viață geniul, iar în operă numai talentul“, despre care Mihăieș spune că „nu e o simplă butadă, ci o judecată de valoare.“ Criticul îi caută lui Wilde, într-un prim studiu, rădăcinile celtice, pe care i le află nu în opera de ficțiune, ci în cea teoretică, mai exact, în eseul The Decay of Lying (Decăderea minciunii, 1888). Acesta conține o despărțire programatică a lui Oscar Wilde de poetica romantică și, totodată, de convențiile marii literaturi victoriene. Irlandezul este un om al secolului XX, impregnat de o poetică de factură impresionistă – afirmă Mihăieș – și convins că arta există tocmai din cauză că natura este imperfectă. Totuși, după cum demonstrează iscusit criticul român, reputația de „reformator radical“, de spărgător de canoane a lui Wilde, nu e deloc meritată. Irlandezul „nu e decât un tradiționalist înfuriat“, care, „departe de a fi un reformator, […] pretindea reîntoarcerea la un trecut involuntar idealizat, privit cu o neascunsă nostalgie.“ Oscar Wilde contrapune condescendent chiar, în The Critic as Artist (Criticul ca artist, publicat în 1891), spiritul celtic celui englez: „Așa cum am văzut, el privește cu dispreț tot ce reprezintă anglismul culturii britanice. Primitivismul, lipsa de suplețe și de rafinament ale englezilor sunt sancționate fără milă. Acestora, irlandezul renegat Oscar Fingall O’Flahertie Wilde le opune, acum, la maturitate, o surprinzătoare argumentare pro-celtică, invocând elemente din substratul cultural britanic.“
Urmează apoi o pasionată lectură a romanului Portretul lui Dorian Gray (tot din 1891). În acest studiu se vede bine metoda lui Mircea Mihăieș, care pornește întotdeauna de la cunoașterea în amănunt a bibliografiei critice. Mihăieș este, fără discuție, cel mai bun cunoscător al criticii literare de limbă engleză din țara noastră: un cunoscător nu numai de suprafață, ci din interior, stăpânind nuanțele discursului critic anglo-saxon și, totodată, codurile acestuia. De prisos să adaug că aceste două studii sunt un embrion al unei monografii Wilde și, totodată, cel mai bun lucru care s-a scris în limba română despre acest autor problematic.
Urmează studii si milare despre Ja mes Joyce (alt irlan dez) inter pretat de Ezra Pound (un american), despre F. Scott Fitzgerald (alt american), T. S. Eliot (britanic… de origine americană), Doris Lessing (născută în Persia, crescută în Rhodesia și stabilită în Anglia la 20 de ani) și Leon Wieseltier (citit atât din perspectiva identității culturale americane, cât și ca evreu), apoi despre postmodernism, J. D. Salinger, o nouă istorie literară a Americii… Studiu după studiu și articol după articol, Mircea Mihăieș țese covorul unei „patrii imaginare“, de factură spirituală, în care malul/rile Atlanticului reprezintă o metaforă a unei limite care unește, nu desparte. Ceea ce au în comun toți acești autori, curente, publicații etc. nu se rezumă la limba engleză, ci cuprinde o întreagă rețea de referințe filosofice și filologice, de instituții și contacte, de teme și dezbateri. Literatura anglo-saxonă – folosesc, în lipsă de altceva, această sintagmă des-întâlnită – se definește prin deschidere și prin spiritul ei de, aș zice, seriozitate a dezbaterii literare.
Extraordinară mi se pare capacitatea lui Mihăieș de a sugera, prin admirația sobră care îi animă eseurile, tocmai această dimensiune a literaturii de limbă engleză, absentă din literatura noastră. Și, pe această cale, de a reabilita imaginea culturii americane, care nu este – dacă o raportăm la cultura modernă – nici atât de nouă, nici atât de superficială pe cât spun diletanții. Nu Hollywoodul definește spiritul american (deși este parte integrantă a acesteia), ci literatura din secolele al XIX-lea și al XX-lea: una legată intrinsec de cea europeană, în special de cea engleză, dar aducând un spirit nou, prin intermediul căruia America „șterge colbul de pe cronici“. Pledoaria discretă a criticului pentru o reală aprofundare, la noi, a culturii de limbă engleză e un recurs la instinctul nostru de conservare.
În fine, aș mai atrage atenția – poate în zadar – asupra demonstrației subiacente din Atlanticul imaginar: și anume, că se pot aduce contribuții fundamentale într-un domeniu academic, fără anchiloza „cercetării“ și fără plictisul mediocru al „criticii universitare“. E mai multă știință de carte aici decât în întreaga lucrare a unui departament universitar de profil, însă discursul critic al lui Mircea Mihăieș rămâne proaspăt, incitant și pasionant, ca un roman de idei pe care îl parcurgi deopotrivă pentru ceea ce spune și pentru felul în care spune.
Chiar și en miettes, Mihăieș e un critic uluitor și un profesor fără egal.