Poate cei mai în vârstă dintre noi au fost sinceri impresionați de demersurile făcute pentru ca România să primească înapoi tezaurul înghițit de ruși în 1916 și niciodată restituit adevăratului proprietar. În fine, chestiunea e binecunoscută și nu are nici un rost să repet ce au spus alții. Dar vreau să am acum o altă abordare. După cum se știe, trimiterea tezaurului în acei ani de război spre aliatul de la Răsărit a fost o măsură disperată, luată in extremis, deoarece România mică ajunsese și mai mică, fiind înghesuită în Moldova și supusă ofensivei armatei germane. Așa am trăit momentele sublime ale rezistenței pe linia Mărăști – Mărășești – Oituz, care pe drept cuvânt pot fi socotite o pagină de eroism în istoria neamului. Dar îmi vine în cap o altă idee. Hai să ne jucăm de-a scenariile și să ne închipuim că puciul bolșevic din toamna lui 1917 nu ar fi avut loc. Lenin nu ar mai fi ajuns la putere. Țarul ar fi fost în continuare conducătorul Rusiei, fie și colaborând cu un parlament și nemaifiind autocratul de până atunci. Tare mi-e teamă că și în asemenea condiții nu am mai fi primit înapoi tezaurul. Rusia e ca o gaură neagră. Ce intră acolo nu mai iese. Nu contează cine conduce țara, dincolo de șeful statului există o forță entropică, oarbă, care înghite tot și nu lasă nimic.
Domnul Djuvara spunea, din câte îmi amintesc, că la congresul de la Paris după războiul Crimeii, a avut loc un eveniment cu adevărat epocal, fiindcă a fost pentru prima dată când rușii, strânși cu ușa, au fost siliți să renunțe la Sudul Basarabiei, dându-ni-l nouă înapoi. Nu-i vorbă că, după 20 de ani, la congresul de pace de la Berlin l-au recăpătat, spre groaza lui Brătianu și Kogălniceanu. Atunci,la schimb, am primit Dobrogea care nu mai fusese în componența Țării Românești de pe vremea lui Mircea cel Bătrân. Dar astea sunt date mai mult sau mai puțin colbuite. Eu cred însă că și în cazul unei dezvoltări normale a istoriei, fără sinistra paranteză comunistă, rușii, ăia albi, s-ar fi purtat la fel ca „frații“ lor roșii. Nu ar fi dat nimic înapoi. Evident, o bună parte a intelectualității noastre distinse ar putea să mă contrazică cu maximă vehemență. Mi-ar spune: Stimate coleg, dumneata uiți un fapt esențial. Regina Maria și împăratul Nicolae al Doilea erau rude apropiate. Pe vremea aceea mai exista ceva onoare în lumea asta, iar fețele nobiliare nu se purtau ca niște briganzi. Da, de acord, într-o oarecare măsură obiecția se susține. Dacă ne gândim bine, în 1914 poate că marele război nu ar fi început dacă același nefericit țar Nicolae nu ar fi ordonat mobilizarea. Era zi de vară, 1 august, iar domnia sa a tot pregetat, deoarece intuia că, dacă scoate din bârlog milioane de ruși, aceștia până la urmă se vor întoarce împotriva lui. Dar la mijloc era onoarea. Exista un tratat serios între Rusia și Serbia pentru ca în cazul unei agresiuni aceasta din urmă să fie apărată de mai marele ei aliat. Ceea ce s-a și întâmplat. Cu toate acestea, neîncrederea mea față de onoarea rușilor nu poate fi înlăturată. Tezaurul nostru, tonele de aur tot acolo rămâneau. Dar, de la sine înțeles, scenariile sunt comice. Teoria lui „ce ar fi fost dacă“ este doar teorie, speculație, un fel de joc agreabil și atât.
Trecând din istoric în metafizic, trebuie respectată o înțelepciune de neclintit. Dacă a fost așa și nu altfel înseamnă că așa a trebuit să fie. Istoria nu putea fi scrisă fără venirea la putere a lui Lenin și a camarazilor săi. După cum Germania, în ciuda formidabilei ei armate, era sortită să piardă războiul.
Când eram pionier, mergeam cu clasa la Muzeul Național de Istorie unde, obligatoriu, ni se arăta Cloșca cu puii de aur. Vai, vai ce frumos! Dar nu ni se spunea o vorbă despre soarta tezaurului. Fiindcă dacă ni s-ar fi spus ce ar fi însemnat? Să iasă la iveală un adevăr extrem de incomod. Da, ok, țarul ne-a furat tezaurul, dar de ce nu ni-l restituie comuniștii, marii noștri prieteni și eliberatori? Ei care au edificat cea mai dreaptă dintre societăți? De ce? Iar biata profesoara de istorie ar fi dat din colț în colț. Ce să răspundă ea unui elev isteț care o pune într-o încurcătură de pe urma căreia ar putea să-și piardă chiar locul de muncă? Cam așa stau lucrurile. Tezaurul e pierdut pe vecie și vedem că, după mai bine de o sută de ani, propaganda mincinoasă funcționează ireproșabil. Cu o gaură neagră nu ai cum să te lupți. Și totuși, paradoxal, noi am avut noroc. Fiindcă dacă n-am fi avut, așa cum arată tot Neagu Djuvara, am fi ajuns niște gubernii care și-ar fi obținut, să zicem, independența după 1989, dar până atunci cât am fi tras! Și nu doar pe plan fizic prin deportări și înfometare, ci pe plan moral identitar. Ceea ce a făcut Medvedev acum, spunând că nu suntem o națiune, ci un mod de-a fi. Se cam înțelege ce a vrut să spună, că doar nu ne-a lăudat. La urma urmei, sunt aproape două secole de când generalul Kiseleff a venit aici ca să pregătească alipirea Țărilor Române la colosul rus, două secole în care am pierdut NUMAI un tezaur, ha, ha, puteam să pierdem mult mai mult…