1.
Când vrei să pleci nu te poți duce
când vrei să te duci nu poți pleca
e ca îndoiala iubitului strangulat de iubire
a iubitei legată cu funii
pe muntele pe care-l duce cu ea.
Nu-mi place casa în care stau
nu este a noastră
mai mult ca un sicriu pe care se scriu
litere de aur ce nu spun nimic. Dacă pleci
când nu pleci
ești liber să stai
să nu pleci
numai gândul să fie alături
de cei unde vrei să ajungi. Te apleci
ca un elefant mort în singurătatea lui
fără identitate. Pleci nu te duci
strivit de filele
pe care vântul și-a scuturat florile lui de argilă.
2.
Mă bucur pentru fiecare poet că există. Pe undeva
destinele noastre se împletesc
în metafore rare
sau imagini uneori tenebroase.
De cele mai multe ori ne ignorăm reciproc
chiar dacă suntem fiii aceleiași mame rătăciți
printre litere ce par pietre golașe păduri prăduite
printre zgomote albe de gloanțe
strâmtorați între coperți nepotrivite.
Suntem prieteni
chiar fără să ne știm. Ne strâng
bocancii
uniformizarea gândirii.
Dar noaptea ne adunăm în noi înșine
hotărâți să nu lăsăm lumina să moară
pacificați cu destinul ce plânge pe paturile
unui univers tot mai pregătit să nu mai lase speranțe!
3.
Câte o tristețe vine de nicăieri
crezi că a adus-o o arătare albă sau cenușie
nici nu mai contează culoarea
altele ți se așează în sân:
au stat în tine ca neghina în grâu.
Ca firele de aur în rocă.
A fost nevoie de mineri cu târnăcoape și explozibili
să le dea o șansă să iasă la soare. Acolo
își prăjesc pielea ca șerpii și își astâmpără setea
dându-le și altora
câte o picătură. Ele
tristețile simt când este nevoie
să treacă de la unul la altul
să-i scrie în suflet ca pe hârtie
mesaje și semne.
4.
Nu dărâmați statuile: îngerii locului
buni sau răi au trăit printre noi
ne-au ținut cu nădejde de foame de sete
de victorii și de înfrângeri.
În locul lor ar putea crește iarba
și spinii. Mai ales
spinii cu vârfurile roșii. Și va trebui
să-i ocrotiți chiar în morminte
să vă dea
acele de care-i nevoie să rămâneți înfipți
în inima vremii: chiar dacă vă îndoiți
(peste tot plutește
nesiguranța, știți mai bine ca mine)
lăsați-i acolo unde v-ați obișnuit
să-i vedeți: chiar și în umbra care coboară
tot mai adâncă
peste ochii cu care atât de mult ați privit
prin ei ca printr-o fereastră.