Laura Lindstedt s-a născut la Kajaani, în Finlanda, în 1976. A studiat literatura, filosofia, limba franceză, istoria artei și semiotica la Universitatea din Helsinki, de unde a obținut doctoratul cu o teză despre scriitoarea Nathalie Sarraute. Este numită de presă „steaua rock“ a literaturii finlandeze. A publicat mai multe romane, foarte bine primite de presă și de publicul cititor. În limba română are o singură carte tradusă până acum – marele său succes (cu traduceri în zeci de limbi), Prietena mea, Natalia (Humanitas Fiction, 2021, traducere din limba finlandeză de Sigried Crăsnean).
Cristian Pătrășconiu: Credeți în forța literaturii feministe? Sunteți o autoare de literatură feministă sau mai mult decât atât?
Laura Lindstedt: Hm. Nu e o problemă prea simplă. „Feminism“ și „feministe“ sunt, desigur, două feluri de etichete; ele pot să fie atașate literaturii mele și chiar au fost legate de unii dintre cititorii mei. Aceasta, poate și pentru că, da, multe dintre subiectele mele au legături cu dezbaterile de acest gen despre feminism; de asemenea, și pentru că personajele principale ale romanelor mele sunt, fără excepție, femei. Este un fapt: există o logică feministă în ceea ce scriu eu, există o problematică de acest ordin în textele mele. Dar aceasta este literatura mea – și anume, literatura mea de până acum. Nu înseamnă obligatoriu că eu însămi sunt o scriitoare feministă. Ca să reformulez: nu doresc să leg anumite elemente de ordin ideologic de ceea ce fac eu în literatură. Vreau să fiu liberă, dacă se poate chiar totalmente liberă de asemenea constrângeri de tip ideologic. Sigur – nimeni nu poate fi liber la modul absolut: fiecare dintre noi vine dintr-un context anume, suntem construiți într-un anume fel și nu în altele (prin mediul în care trăim, prin ce alegem, prin educație sau prin lipsa acesteia), însă e bine să tindem să fim liberi. Să ne eliberăm de etichete – includ aici și pe cele ideologice. Așadar: dacă sunt sau nu o autoare feministă? Poate că sunt, dar mai ales nu sunt. Asta ca să nu mai vorbesc că dacă te declari, ca persoană, feministă, trebuie să definești foarte clar în ce sens folosești această notă. Pentru că în lume există multe feluri și forme de feminism și nu sunt ok cu multe dintre ele. Încă o dată: atitudinea de principiu – și ca femeie, și ca scriitoare – este să mă păstrez deschisă, să fiu într-o deschidere.
Când e (mai ales) o umbrelă ideologică aceasta – „literatura feministă“?
Aș spune că mai cu seamă atunci când scriitorul sau scriitoarea au o agendă pe care vor să o propună și impună. O agendă prin care literatura este instrumentalizată, este folosită ca mijloc, nu ca scop în sine. Există așa ceva. Dar eu nu împărtășesc o asemenea opțiune – să scrii în numele unei agende sau al unei dogme. Nu cred că literatura trebuie să fie așa ceva. Aș spune așa: dacă o carte, romanele mele, bunăoară, nu vânează un singur răspuns și dacă încearcă să țină mai mult în viață întrebările decât să urmăreasă această obsesie de a ajunge la un răspuns cert, e bine. Nu suntem în interiorul unei ideologii; mai degrabă, suntem direct în literatură și în splendoarea ei extraordinară. E mult mai important să ne punem întrebări, cât mai multe întrebări decât să căutăm, cu orice preț, răspunsurile.
De ce trebuie să ne ferim de umbrela aceasta – una, cum am căzut de acord, cu sens ideologic? Și, de fapt: de ce trebuie să ne ferim de ideologie în literatură, de ideologizarea literaturii?
Aceasta este o temă foarte importantă și o discuție lungă nu ar putea să o epuizeze. Pe scurt însă: literatura nu trebuie să manipuleze. Literatura nu trebuie să fie la căruța unor mode politice, ea nu trebuie să slujească unei agende ideologice. O agendă are pretenția de a spune tranșant: asta e bine, asta e rău. Și mai are ambiția de a manipula în sensul impunerii valorilor sale – ce pretinde că e bine, ce pretinde că e rău. Eu cred că literatura e foarte departe de așa ceva și mai cred că trebuie să se țină foarte departe de așa ceva. O agendă – o agendă ideologică, să spunem mai apăsat această formulă, pentru că explică mai bine – este un teritoriu al certitudinilor și al simplificărilor. Or, literatura este tărâmul complexității. Literatura nu se împacă deloc bine cu ideologia. Aici, în complexitate, în penumbră se simte literatura cel mai bine. Literatura nu oferă o singură perspectivă asupra vieții, iar ideologiile sunt alergice la perspectivele multiple…
Ulise de James Joyce este un fel de inspirație supremă pentru literatura pe care o faceți…
Este adevărat. Modernitatea sa este frapantă. Sunt aici atât de multe cărți într-o singură carte. Sunt atât de multe cărți într-o singură zi: 6 aprilie.
J-Day, da…
Exact.
V-ați dat câțiva ani din viață ca să puteți scrie ceva comparabil cu acest uluitor Ulise? Există scriitori care spun că și-ar da 10 ani sau 20 de ani din viață pentru a scrie, de pildă, Un veac de singurătate…
Hm. Mai întâi: iubesc asemenea cărți. Uriașe. De genul celor scrise de Joyce, Marquez, Marcel Proust – de pildă. Le iubesc așa cum sunt ele și iubesc faptul că ele există pentru a fi citite. Nu aș îndrăzni însă să compar ceea ce fac eu în literatură cu marile opere ale acestor, deja, clasici. Sigur că da – vreau să fac o literatură foarte bună, sustenabilă (cum se spune astăzi), provocatoare. Însă eu trebuie să fac literatura mea, aceea pentru care eu sunt născută să o scriu. Încă o dată, mă bucur foarte mult că asemenea cărți – precum Ulise sau În căutarea timpului pierdut – există. De fapt, cărțile acestea comunică între ele în moduri subtile. Sunt parte ale unei mari și foarte prețioase tradiții – a literaturii. S-a spus și despre cartea mea – apărută acum și în limba română, Prietena mea, Natalia – că în ea se reflectă alte cărți din alte vremuri. Și, probabil, că așa și este. Scriu literatură cu multă intertextualitate. Cărțile se privesc unele în altele, își vorbesc unele cu altele. Uneori suntem conștienți de aceasta, alteori nu.
Dacă ar fi să numim o temă – una și numai una – ca o mare temă, ca o (în sens pozitiv) obsesie a literaturii dumneavoastră, care ar fi aceasta?
Problema comunicării. În toate sensurile posibile. Aceasta este, fără discuție, marea mea obsesie. Și cărțile mele de literatură, și teza mea de doctorat sunt, toate, despre aceasta: cum comunicăm, cât este de problematic să comunicăm. Fie că este vorba, așa cum a fost cazul cu romanul meu de debut, despre comunicarea la nivel internațional (e o carte despre o adopție și despre barierele de comunicare între femeia care adoptă un copil și acest copil care vine dintr-o cultură foarte diferită), fie că este vorba despre comunicarea într-o cameră de psihoterapie, despre identitatea sexuală și despre avatarurile sexualității (cum e cazul în Prietena mea, Natalia) – tot ce scriu e despre aceasta, cum spuneam…
E o temă rezolvată sau e una deschisă și a cărei deschidere o întrețineți permanent?
Evident, work in progress. E o temă în deschidere, în evoluție. Problema comunicării îmbracă multe forme și reclamă multe soluții. Nu sunt convinsă că voi găsi o rezolvare finală, satisfăcătoare a acestei probleme de-a lungul întregii mele vieți. De aceea simt nevoia să scriu; literatura, am sentimentul acesta, mă apropie de un anume răspuns. Sau, dacă nu de un răspuns, atunci măcar de o un anume fel de înțelegere.
Comunicarea e legată în multe feluri de tema identității. Iar literatura modernă are, în centru chiar, această temă. E o temă copios interogată. Să însemne aceasta că, de fapt, în modernitate, traversăm atât de multe crize, de vreme ce ne întrebăm, obsesiv, cine suntem, care e identitatea noastră?
Pe de o parte, da, răspunsul e evident: traversăm, navigăm crize. Crize de tot felul. Pe de altă parte, faptul că ne întrebăm despre identitatea noastră poate fi și răspunsul la aceste crize. Un plus de cunoaștere – asupra a ceea ce e și luminos, și mai puțin întunecat în noi – poate oferi deschideri, poate ajuta la construirea unor răspunsuri. Apoi: identitatea nu vine dintr-odată și toată peste noi. Ea vine puțin câte puțin; există și o învățare în trepte cu privire la ce presupune această temă. Învățăm la momente diferite cine suntem, de unde venim, cine ne sunt strămoșii, care e istoria mai apropiată de noi, care sunt valorile pe care le apropriem, cu ce ne putem identifica și cu ce nu ne putem identifica.
În romanul tradus și la noi există Natalia – cea care simte nevoia să vorbească foarte mult, dar există și o psihoterapeută – cea care, cel mai adesea, ascultă. Cine dintre cele două este, din punctul dumneavoastră de vedere, mai aproape de condiția de scriitor: cea care vorbește sau cea care ascultă?
Nu e un răspuns complicat de dat. Ambele sunt așa, ambele sunt foarte aproape de ceea ce presupune a fi scriitor sau scriitoare. Psihoterapeuta e preocupată să asculte și să înțeleagă. Natalia e ca un fel de argint viu; ce face ea sau ce i se întâmplă scapă interpretărilor obișnuite, ordinare; ceea ce face ea, adesea fără să știe, e să își depășească limitele. Mai e ceva interesant la Natalia – din perspectiva aceasta, a ceea ce înseamnă să fii scriitor ori scriitoare: nu știe tot ce i se întâmplă, nu poate să prevadă tot ce i se întâmplă. Și pentru un scriitor, trebuie să existe ceva imprevizibil, un câmp obscur în care să înainteze și în care să i se întâmple nu neapărat ceea ce așteaptă să i se întâmple. Ambele perspective trebuie să existe în literatură: forțele interpretării și forțele care scapă interpretărilor.
Dinamica aceasta asigură reglajele fine ale literaturii…
Exact. E ca și cum se verifică unele cu altele, care și cum se pun și mai bine în valoare. Răspunsuri de etapă, poate chiar mici certitudini și, imediat, rupturile, momentele care nu sunt aliniate la scenariile predictibilității.
Textul îl conduce pe scriitor sau scriitorul e cel care conduce textul?
Aceasta este, de fapt, cheia: ca nimeni să nu aibă puterea supremă. Uneori știi ce scrii, alteori nu știi și te duce textul, ritmul lui, forța lui, logica lui. E un joc de putere. În romanul despre care tot discutăm: psihoterapeuta este, la o primă vedere, naratorul cărții; dar nu e mai puțin adevărat că pacienta, Natalia, spune așa de multe , încât e logic să te întrebi cine e cu adevărat naratorul. Cine pe cine convinge, cine pe cine manipulează, cine pe cine orientează, cine conduce „dansul“? Iată! Această ambiguitate sau ambivalență reprezintă o sursă de mult farmec pentru literatura modernă.
Literatura este o formă subtilă de terapie?
Poate fi. Există, la propriu, o literatură a terapiei. Dar nu e obligatoriu ca literatura în sine să fie așa ceva. Romanul despre care vorbim este, și în această privință, un bun studiu de caz. Natalia, cea care povestește multe întâmplări, face într-un fel terapie cu sine. Pentru că, povestind, își pune în față diverse probleme; le vede mai bine. Altfel, literatura poate avea multe efecte terapeutice. Și pentru scriitor, și pentru cititor. Pe de altă parte, poți folosi literatura într-un sens terapeutic, dar nu poți cere literaturii în sine să fie așa, și anume, ca un medicament. Literatura trebuie să fie liberă de asemenea misiuni și determinări.
Pe de altă parte: literatura face mai ușor de înțeles lumea noastră? O limpezește sau, dimpotrivă, o complică?
Hm… Aș spune că o complică. În sensul că ideile pe care le avem despre lume pot deveni sau chiar devin mai complicate, mai complexe dacă ele sunt trecute prin filtrul literaturii. Sigur: există lumea exterioară și există percepția pe care o avem cu privire la acea lume. Ce face literatura, de fapt ce poate face literatura este să complice înțelegerea noastră, să facă mai complexă percepția pe care o putem avea. Desigur, uneori literatura îți poate da o idee luminoasă – așa încât să spui, ca la o revelație: da, așa este, exact așa stau lucrurile. Dar există multă literatură și va exista și mai multă; chiar și o carte are multe sau foarte multe pagini. Prin urmare, da, mai degrabă vorbim despre faptul de a spori, de a complica. Literatura reconstruiește realitatea – și o face în mișcare. Cărțile de literatură sunt, inclusiv într-un fel subtil, mișcare. Mișcare, adică gândire!
În ce fel de literatură credeți și în ce fel de literatură nu credeți?
Iubesc literatura originală – și când spun asta am în vedere acele cărți sau acele texte care merg în lume într-un fel neobișnuit, proaspăt. Limba folosită și, implicit, stilul sunt foarte importante pentru mine. Cu alte cuvinte: contează și ce spui, dar mai ales cum spui! Accept că există multe moduri de a face literatură. Dar ceea ce nu îmi place și ceea ce îmi e greu să accept e literatura facilă, literatura care e chiar mai slabă decât jurnalismul. Literatura în care se scrie cu idei puține și previzibile. Acestea nu îmi plac. De asemenea, cum spuneam și la începutul conversației noastre, nu gust literatura care e subordonată ideologiei, oricare ar fi aceasta. Vreau să citesc cărți care sunt bine construite, elegant scrise, care îmi hrănesc gândirea. Cărți care să mă atingă – dacă vreți chiar într-un fel fizic, pe care le simt în mine. Cărți care sunt în stare să înceapă să îmi vorbească…
Backgroundul dvs. profesional are o legătură solidă cu filosofia. Vă ajută aceasta când faceți literatură sau, dimpotrivă, vă cam blochează?
Sunt mai multe modalități de a răspunde acestei provocări. Accept că există oameni, scriitori care sunt bruiați de filosofie, care apreciază că literatura și filosofia sunt registre foarte diferite și, într-un anume sens, chiar așa și stau lucrurile. Pe mine însă, spun asta cu toată onestitatea, nu mă blochează filosofia. Uneori caut aceste ancore filosofice pentru ceea ce intenționez să fac în literatură și o fac la modul cât se poate de conștient. Spre exemplu, pentru Prietena mea, Natalia, m-au interesat textele lui Derrida, texte despre complexitatea lumii și despre deconstrucția lumii. Am studiat în facultate, intens, și filosofia – am, așadar, tipul acesta de conexiune la îndemână și obișnuința de a compune împreună cu el. Nu mă omor după faptul de a profesa filosofia, nu știu dacă aș putea să predau filosofie, dar îmi place să am o patină filosofică în cărțile mele; de pildă, chestiuni care țin de problematica limbajului. Filosofia, așadar, e mai degrabă un aliat pentru cărțile mele; uneori e chiar mai mult decât atât – e ceva cu care trăiesc, ca preocupare constantă.
Care dintre personajele literaturii de peste tot din lume și din orice timp vă seamănă sau v-ar plăcea să fiți?
Hm. Nu, nu pot acum să pun problema în acești termeni. O făceam în copilărie – când mă identificam cu anumite personaje din basmele nordice, din cărțile lui Astrid Lindgren. Dar acum nu mă pot identifica cu niciun personaj. Ceea ce pot să fac și chiar fac e să mă identific nu cu personajele, ci cu vocile auctoriale, cu vocile naratorilor. Asta mi se pare firesc să fac – și e și ca un joc de rol. Mintea mea de acum – și de mulți ani încoace – așa funcționează: caută vocile. Să vă dau un exemplu: dacă citesc cărți de Thomas Bernhard, încerc să intru în modalitatea lui de a nara. Sau Thomas Mann sau Marcel Proust și așa mai departe. E important să fiu cât mai intimă cu acea voce auctorială, cu sunetul ei…
Cu muzica unui text sau a altuia…
Exact. Să mă las atinsă de muzica textului unui autor sau a altuia – așa funcționez acum. E ca și cum aș vrea să urmez acest flux… Energia unui autor, muzica literaturii lui… Literatura ca formă invizibilă de enegie, dacă vreți. Energia pe care un scriitor o pune într-o carte este un „ingredient“ foarte important.
Să ne jucăm puțin: cum arată paradisul literaturii pentru dumneavoastră?
E mult mai ușor de spus cum arată infernul – infernul literaturii este acolo unde nu ar fi deloc cărți. Nu știu cum e în România, dar în Scandinavia există multe locuri unde se ascultă cărți. E încă bine, deși nu e chiar idealul a ceea ce aștept eu de la relația cu cărțile. Ei bine, infernul ar fi acel loc în care nu ar exista cărți – nici de citit, nici de ascultat. Este o proiecție distopică, desigur. Despre paradis e mai greu de vorbit – despre paradisul literaturii. Însă e de spus neapărat că bibliotecile paradisului meu ar trebui să fie pline cu multe cărți și cu multe feluri de cărți. Ficțiune, poezie, filosofie, eseuri, cărți în care dimensiunea vizuală este privilegiată – iubesc asemenea cărți, mă ajută foarte mult. Multe dicționare, de asemenea, ar trebui să fie în acest paradis. Nu în ultimul rând: aceste cărți ar trebui să fie foarte bine tipărite – nu industrial, ci rafinat, în tipografii speciale. Cărți ca niște obiecte de artă.
Și Purgatoriul literaturii?
Poate că deja îl locuim. Ceea ce e în realitate – ceea ce se întâmplă cu literatura, cu lumea cărților – poate că aduce chiar a Purgatoriu…