Știu că sunt destui aceia care s-au săturat să audă de Alexei Navalnîi și, când iarăși îi văd numele pomenit, întorc foaia sau închid televizorul. E dreptul lor, firește, să facă ce vor. Dar în rândurile care urmează eu vreau să tratez „cazul“ Navalnîi și din altă perspectivă. După mine, acest personaj care e, pardon, era cu 21 de ani mai mic decât mine definește perfect diferența esențială care există între un om și un mamifer. Să nu creadă cineva că vreau să forțez acum un contrast jenant. Mamiferul nu e o vită, ci, la urma urmei, este și el tot om. Zi de zi suntem peste tot înconjurați de mamifere pe care, la o adică, putem să-i numim și roboți. Sunt semenii noștri despre care biserica spune că trebuie să-i iubim indiferent dacă ei ne iubesc sau nu. Pe mine, bunăoară, mă frapează faptul că acești oameni nu știu să zâmbească. Dacă așa, ca din întâmplare, îți permiți să faci o glumă, se uită la tine ca la un extraterestru. Am urmărit un asemenea specimen de la stația Favorit din Drumul Taberei până la Gara de Est. Nu am văzut în viața mea o mai mare rigiditate a chipului. Uneori, în aglomerație se mai ciocnea cu câte cineva. Acela își cerea scuze și, deh, ca omul, făcea anumite comentarii legate de viața pe care o ducem. Celălalt, însă, nu avea nicio reacție. M-am întrebat dacă este totuși om și tot eu mi-am răspuns: da, este, dar, mai înainte de toate, e mamifer.
Și acum înțeleg de ce Alexei Navalnîi a fost sută la sută om, iar condiția de mamifer îi era străină. De ce această persoană a riscat atât de mult până în clipa în care și-a pierdut viața? Avea o soție frumoasă, avea doi copii, avea deja o aură de celebritate care-i permitea să trăiască departe de Rusia și să fie respectat de străinii în mijlocul cărora s-ar fi aflat. Cu toate acestea, a ales întoarcerea în țară pentru a-și respecta misiunea de cruciat. Da, eu așa-l văd. Om sută la sută care vrea să-și ducă crucea până la capăt. Care nu are nevoie de laude și aprecieri pentru a-și asigura un anumit confort, ci de viața ce i-a fost dată, pe care s-o conducă spre apogeu, totuna cu jertfa. De fapt, el nu a vrut să fie mamifer. Un mamifer rămânea în Germania, fără dureri de cap. Mai ales că fusese la un pas de moarte și deci avea toate scuzele că alege exilul. Dar el a vrut cu totul altceva. Cazul Navalnîi ne împinge gândurile foarte departe. Așa și în pușcărie se face deosebirea între deținuți care cedează și alții care nu se lasă amăgiți. Ambele categorii au suferit foarte mult, dar unii dintre ei au înțeles că trebuie Și mai mult, chiar să-și piardă viața. Acest „mai mult“ este hotărîtor. Este ca atunci când, după ce ți-au fost rupte nouă degete, nu mai reziști și faci compromisul. Ei bine, oamenii de tipul lui Navalnîi suportă să le fie rupt și al zecelea deget.
Și noi am avut în Gulagul autohton personaje de o asemenea anvergură, dar pe care timpul i-a ascuns sub mantia uitării. E greu să-i mai scoatem acum la suprafață, dar au fost. Au fost oameni. Și iarăși gândul bate departe. A fi om sută la sută înseamnă să joci totul pe o singură carte. Comparând din nou, e ca la cazino când îți joci toată averea pe o singură mână. Profan văzând situația, nu mai ai altceva de făcut decât să-ți pui capăt zilelor, de aceea cazinourile au și fost amplasate pe malul mării sau la munte, pentru ca omului să-i fie mai la îndemână sinuciderea. Dar din punct de vedere spiritual, pierderea se convertește în câștig. Habar n-am cât de credincios era Navalnîi, dar în mod sigur avea în mintea lui un miez indestructibil pe care nu i-l putea corupe nimic. Din rândul unor asemenea personaje se aleg martirii și, în ultimă instanță, sfinții. Nu voi ridica acum atât de sus ștacheta, dar ceva ceva tot e. Este, în primul rând, această diferență dintre om și mamifer. Nu încape îndoială, toți suntem mamifere, iar calitatea de om vine cumva pe deasupra. Adică întâi și întâi suntem mamifere și abia apoi, prin cultură etc., etc., ne facem și oameni. Dar să fii de la începutul începutului om, iar după aceea să vină însușirile mamiferului, aceasta e ceva foarte rar, de care, la urma urmei, nici nu mai are rost să vorbim. E suficient, cum am spus mai sus, să te urci într-un mijloc al transportului în comun sau să te plimbi printr-un Mall ca să vezi în ce hal am ajuns, ce goi ne sunt ochii, câtă suficiență și nepăsare exhală niște vietăți aparent perfect onorabile, care, conform darwinismului, au depășit stadiul de maimuță, dar în realitate au rămas la nivelul antropoidelor cărora, dacă le întinzi o banană, sunt cele mai mulțumite. Nu cred că Germania i-ar fi întins lui Navalnîi doar o banană, dar pentru el viitorul care i se oferea avea exact semnificația unei banane. Și atunci s-a dat jos din copac și a luat-o pe jos prin mărăcini și gunoaie pentru a ajunge la mormântul drag din Siberia și mai dragă. Exemplul lui trebuie citit într-o asemenea cheie care, de fapt, nici nu trebuie să înduioșeze. A fi om înseamnă să te ridici deasupra sentimentelor, fiindcă nu sentimentalismul caracterizează condiția umană. Mamiferele sunt duioase, sensibile, gingașe, oamenii adevărați sunt niște cruciați, cam asta-i diferența…