Un eseu despre romanul lui Gabriel García Márquez Ne vedem în august
Evenimentului literar internațional al anului (anunțat ca atare la Târgul de la Frankfurt din 2023) este prilejuit de publicarea și lansarea, la 6 martie, a romanului inedit Ne vedem în august al lui Gabriel García Márquez – acest nume magic în lumea literelor contemporane. Institutul Cervantes a anunțat recent rezultatul unei cercetări în vederea alcătuirii unei hărți mondiale a traducerii, care arată că premiantul Nobel columbian este autorul de expresie spaniolă cel mai citit și tradus din ultima jumătate a secolului 20 și din primele două decade ale secolului nostru. Versiunea românească a Teodorei Șandru Mehedinți a fost lansată odată cu celelalte versiuni în limbi europene.
Semnificativ este faptul că data de 6 martie a fost aleasă fiind ziua de naștere a scriitorului, care ar fi împlinit astăzi 97 de ani. (S-a născut în 1927, în Columbia, la Aracataca, ce avea să-i inspire plăsmuirea miticului Macondo, care nu se limitează la o arie concretă, ci poate fi America Latină în totalitatea ei, căci, așa cum spunea atât de sugestiv autorul, „mai curând decât un loc geografic, Macondo este o stare de spirit“.)
Astăzi, creația marqueziană are o amplă rezonanță universală, fiind tradusă în 36 de limbi și având peste 50 de milioane de cititori.
Ultima sa carte – romanul Ne vedem în august – , poate fi considerată într-un fel testamentul său literar și are o istorie zbuciumată, pe care o dezvăluie în parte, în textul de față, scriitorul columbian Dasso Saldívar, autorul celei mai frumoase și complete biografii a celebrului său compatriot, intitulată Călătoria spre obârșie
Între 1 și 4 octombrie 1996, Gabriel García Márquez, recuperat după recenta operație la un plămân, a participat la un seminar cu douăzeci și cinci de experți în opera lui din toată lumea, care s-a ținut la Catedra Julio Cortázar a Universității din Guadalajara, întemeiată în 1993 de el și de Carlos Fuentes. A fost un schimb de opinii și de analize asupra cărților lui, a istoriilor și personajelor lui. A vorbit despre lecturile sale favorite, despre influența lor în viața și opera sa, și a dezvăluit câte ceva despre proiectele viitoare, spunând că lucrează la o trilogie de dragoste.
Așadar, muza iubirii îl inspira din nou, după experiența romanelor Dragostea pe vremea holerei, Despre dragoste și alți demoni și, în parte, Generalul în labirintul său. Doar în parte: acest roman s-a bazat la început pe amorurile lui Simón Bolívar, dar citind Cele patru anotimpuri ale Manuelei Sáenz, de Víctor Von Hagen, scriitorul a renunțat la idee, fiindcă i s-a părut că acea carte frumoasă spunea totul despre unele amoruri și despre a doua mare iubire a Eliberatorului, prima fiind aceea pentru soția lui, María Teresa del Toro.
În notele luate la seminarul acela, pe care mi le-a arătat Michael Palencia-Roth, unul dintre cei mai avizați specialiști în opera lui García Márquez, apare un singur titlu al viitoarei trilogii de dragoste: Don Rodrigo de Buen Lozano, readus la viață din iubire. Celelalte două erau Povestea târfelor mele triste și romanul, de asemenea readus la viață acum, Ne vedem în august, care va vedea lumina tiparului la 6 martie, ziua în care autorul ar fi împlinit 97 de ani.
Într-o dimineață la Madrid, plimbându-se pe Paseo del Prado după ce luaseră micul dejun la Hotelul Ritz, García Márquez i-a povestit lui William Ospina subiectul viitorului roman al viceregelui readus la viață din iubire. Don Rodrigo de Buen Lozano a murit pe neașteptate în zori, într-un moment în care trebuia să ia hotărâri importante în viceregat, astfel încât au căutat un vraci ca să-l îmbălsămeze, și acesta și-a făcut treaba atât de bine, încât viceregele mort a condus mai departe destinul viceregatului, până când regele Spaniei a numit succesorul. Dar noul vicerege întârzie și mandatul viceregelui îmbălsămat nu mai poate fi îndeplinit multă vreme. Atunci intră în scenă femeia care, îngrijindu-l, alintându-l și iubindu-l nespus de mult, îl readuce la viață, nu prin arta magiei, ci prin artele secrete ale sufletului. Acest roman ar fi însemnat apogeul în căutarea iubirii ca fiind singurul elixir ce prelungește viața și fericirea, fără să țină cont de vârstă și de condițiile personale, cum se întâmplă în finalul din Dragostea pe vremea holerei, în povestirea „Maria dos Prazeres“, din Douăsprezece povestiri călătoare și în Povestea târfelor mele triste. Însă, în Ne vedem în august, García Márquez a adus o importantă abordare nouă în narațiunile pe tema iubirii, încheindu-și în mod strălucit monumentala operă de creație, începută la 13 septembrie 1947 cu prima sa povestire A treia resemnare.
Câțiva ani mai târziu, la 20 august 2008, la sfârșitul unei convorbiri telefonice, l-am întrebat în ce stadiu se afla romanul, și mi-a spus că scrisese șase versiuni, dar niciuna nu i se părea convingătoare. I-am amintit că avea obiceiul să dea originalele prietenilor pentru a le cunoaște părerea. Mi-a răspuns că făcea asta numai când ajungea la o versiune satisfăcătoare. Cu tenacitate, însuflețit de ultimele flăcări ale focului creației, a continuat munca de cizelare până în 2012, completând în jur de zece versiuni, deși scriitorul Gustavo Arango, care a citit originalele la Harry Ransom Center, afirmă că este greu de stabilit un număr precis de versiuni, dat fiind că sunt capitole care au mai multe versiuni decât altele.
Acum, după ce am citit și recitit romanul, mi se pare că García Márquez l-a terminat în esență și că presupusa stare de operă nedesăvârșită poate fi atribuită mai curând neîncrederii pe care el însuși trebuie să o fi simțit, cu gândul la vremea când scria în deplinătatea puterii sale creatoare.
Prima oară când am putut cunoaște un fragment din Ne vedem în august a fost în 1999, când García Márquez a citit în Casa de America din Madrid capitolul întâi din cele șase pe care avea să le conțină în cele din urmă romanul. După patru ani, ziarul „El País“ a publicat Noaptea eclipsei, capitolul al treilea pe atunci incomplet, din versiunea finală.
După moartea lui García Márquez, la 17 aprilie 2014, manuscrisul romanului a rămas în arhiva marqueziană a Universității Texas, în urma judecății severe a unui singur cititor, insensibil chiar și la frumusețea formală și la narațiunea impecabilă care în multe momente îl amintesc pe García Márquez clasic. Din fericire, într-o zi de mai din anul 2022 a avut acces la arhiva de la Harry Ransom Center scriitorul și jurnalistul Gustavo Arango, profesor universitar de literatură la New Jersey, și a obținut permisul să citească manuscrisul. A fost o lectura intensă și tăcută, însoțită de note numeroase care i-au folosit pentru a publica în ziarul „El Universal“ din Mexic un amplu articol despre valoarea romanului inedit în contextul operei scriitorului, relevând necesitatea ca acesta să vadă lumina tiparului, spre bucuria cititorilor, și pentru a nu îl priva pe maestrul din Aracataca de dreptul ca opera lui să aibă încheierea pe care el și-o dorea.
Textul lui Arango, intitulat Singurătatea cuvintelor: în apărarea romanului postum al lui Gabriel García Márquez, a fost citit și comentat de fiii scriitorului, Rodrigo și Gonzalo, și de cei de la Agenția literară Carmen Balcells, și a constituit un stimulent important pentru ca ei să decidă că sosise în sfârșit momentul de a publica romanul, pe nedrept rămas inedit, al creatorului Anei Magdalena Bach, protagonista absolută, femeie cultă, rafinată, cu mare încredere în sine și stăpână pe propriul ei destin, pe care García Márquez a creat-o prin inspirația sa androgină, ca pe fiecare dintre eroinele lui, dar mai cu seamă pe aceasta. Există nu numai detalii și împrejurări autobiografice și familiare ale autorului în personajul său: Ana Magdalena Bach și-a definit și ea personalitatea culturală și artistică prin lectura celor mai bune cărți pe care le-a citit scriitorul, și ascultând cele mai valoroase opere de muzică clasică datorită cărora acesta a devenit un meloman de legendă. Pe deasupra, modelul real al romanului presupune un episod sentimental al lui García Márquez – să sperăm că cineva ni-l va povesti într-o bună zi – , confirmând încă o dată ceea ce el a repetat de atâtea ori: că nu există niciun singur rând în cărțile sale care să nu se întemeieze pe realitate.
García Márquez a mărturisit odată că în Un veac de singurătate sunt concentrate „uimirile copilăriei mele“. Iar aceste uimiri fundamentale le-a trăit prin femeile din jurul său. Bunica Tranquilina Iguarán Cotes a fost prima datorită căreia copilul Gabito a simțit uimirea provocată de perceperea realității lucrurilor, senzație îmbogățită încetul cu încetul și de aura magică a mătușilor Francisca Cimodosea Mejía, Wenefrida Márquez Mejía și Elvira Carillo, care l-au crescut de fapt, dar și de dragostea infinită și de învățăturile despre lumea reală pe care i le-a transmis bunicul Nicolás Márquez Mejía. Cam pe la patru ani, altă uimire i-a stârnit-o apariția mamei, Luisa Santiaga, o femeie tânără și frumoasă care s-a prezentat într-o zi în casa bunicilor și i-a mărturisit că este mama lui. Și parfumul ei suav avea să-i rămână asociat toată viața cu întâlnirea aceea și cu relația dintre ei. Dar prima lui învățătoare, Rosa Elena Fergusson, a fost cea care i-a revelat, la opt ani, senzualitatea feminină odată cu versurile nemuritoare ale Secolului de Aur.
Așadar, cu excepția bunicului și a lui însuși, în casa îndepărtată și fantomatică din Aracataca aproape toți locuitorii au fost femei, căci și servitoarele indiene, Remedios, Néctar și Lucía, au avut un rol important în creșterea viitorului scriitor.
Charles Baudelaire, vorbind de Thomas de Quincey, Virginia Woolf, introducându-ne în opera lui Shakespeare, și Gaston Bachelard, analizând androginia care, bazată pe dualitatea anima / animus există în mintea oricărui om, susțin că numai femeile și bărbații androgini, care creează prin armonizarea genurilor, pot atinge apogeul creației artistice. Baudelaire ne amintește că De Quincey a crescut printre femei, mama și cele trei surori, și această relație i-a modelat structura masculină până l-a înzestrat cu androginia necesară pentru un mare scriitor cum a fost el.
Toate femeile din opera lui García Márquez dispun de fertilizantul primordial al relației lui cu bunica, mătușile și mama. În anii tinereții lui, aveau să se adauge celelalte trei femei fundamentale în viața și opera sa: Virginia Woolf, Mercedes Barcha Pardo și Carmen Balcells.
Ana Magdalena Bach, protagonista omniprezentă din Ne vedem în august, care moștenește în chip misterios o infidelitate eliberatoare de la mama ei, Micaela, va rămâne poate un caz aparte, dar previzibil, în această galerie de femei extraordinare pe care androginia garciamarqueziană le-a plăsmuit în toate romanele și povestirile sale.
Paragraf după paragraf, García Márquez ne călăuzește, cu mâna lui de povestitor-poet, intercalând subtilități poetice cu descrieri ale vieții și ambianței protagonistei și ale celorlalte personajes, până ne cufundă într-o narațiune limpede, senină, transparentă, care învăluie cu gingășie lucrurile, copacii, florile, lumina, penumbra și noaptea cu stelele și luna în torentul însuflețit de succesivele schimbări emoționale ale Anei Magdalena Bach:
„Intrând în casă, a întrebat-o speriată pe Filomena ce dezastru se întâmplase în absența ei că păsările nu mai cântau în colivii și de pe terasa interioară dispăruseră ghivecele cu flori amazoniene, ferigile atârnătoare, ghirlandele de zorele albastre. Filomena, servitoarea dintotdeauna, i-a adus aminte că le scoseseră în curte ca să profite de ploaie, așa cum ceruse ea înainte de plecare. Însă i-au trebuit câteva zile până să priceapă că schimbările nu se petrecuseră în lume, ci în ea însăși, pentru că a trecut prin viață fără s-o privească, și abia în anul acela, la întoarcerea de pe insulă, a început s-o vadă cu ochii celei care s-a învățat minte.“
Prezentare și traducere de Tudora Șandru Mehedinți