Tânărul dezinvolt Jay Parini, fără să tremure în fața numelui și anvergurii lui Jorge Luis Borges, este cel care, mulți ani mai târziu, va scrie (aparent) cu aceeași dezinvoltură povestea unei călătorii miraculoase prin Scoția, însoțindu-l de bătrânul orb: Borges și eu. O întâlnire. Un cuplu straniu, format dintr-un american venit să parcurgă programul doctoral la Universitatea St. Andrews, și un argentinian orb septuagenar, întâmplător foarte cunoscut, se înhamă într-o aventură care amintește de Cervantes, sau mai degrabă de închipuitul Pierre Menard din eseul-cronică al bătrânului călător. Povestea închipuită a identicei aventuri quijotești pe care o va fi comentat-o în raport cu iluzoria operă a lui Pierre Menard, se repetă diferit (după interpretarea lui Borges) în raport cu timpul și circumstanțele scriiturii, dar similar ca proiecție în periplul caledonian. La bordul unei Rosinante obosite, un Morris Minor vechi, cei doi se războiesc cu iluziile și amintirile. Câte o Dulcinea, mai mult inventată ca relație decât reală, apropie orizonturile, animă așteptările. Cavalerul și scutierul său se destăinuie și se descoperă ca dublură și bifurcare deopotrivă. Când, plecând de la Culloden spre sud, Borges îi cere lui Jay să citească ceva din ce a scris, reacția argentinianului se pliază pe tendința menardiană: „Dragul meu băiat, a început el, trebuie să-ți mărturisesc un lucru cu adevărat surprinzător. Crede-mă că și eu am scris același poem. Exact poemul acesta. Nu pot să nu-ți spun. L-am intitulat: Anticiparea iubirii“ (p.288).
Evident, explicația borgesiană din Pierre Menard, autor al lui Don Quijote, pe care o va folosi desprinsă din Pierre Menard… și dând seama de propria proză(-eseu), nu înseamnă doar o conjuncție a proiecțiilor erotice, nu este decât un pretext ficțional de a scrie borgesian despre pliurile literaturii în călătoria din Scoția. De altfel, titlul cărții dă seama de această pliere literară, în înțelesul topologic al termenului, Borges și eu referindu-se la mai mult decât la Borges și Jay. Titlul cărții lui Parini este titlul unei nuvele a lui Borges care relativizează propriul raport cu scriitura. Extrem de scurta nuvelă borgesiană se încheie într-unul dintre atractorii stranii ai textului, în care identitatea împiedică distincția: „No sé cual de los dos escribe esta página“. Cine scrie, atunci, cartea lui Jay Parini? Cine se insinuează în nedefinitul termen me din titlul cărții scriitorului american, Borges and me? E clar că o instanță borgesiană controlează scriitura, Cu dezinvoltură, Jay Parini recunoaște în postfață această incapacitate de a se împotrivi unei ficționalizări borgesiene fără Borges, unde mărturisește:
„Borges și eu a început prin a fi un roman, în care Jay se numea Luke (cu toate că detaliile lui biografice le reproduceau pe ale mele aproape în întregime). Am dus romanul până la capăt, dar mi-am dat seama curând că totuși era o poveste al cărei adevăr îl confirma doar memoria, drept care l-am remodelat, alunecând spre un fel de memoir ficționalizat, de «narațiune» borgesiană. Este și un palimpsest, într-o oarecare măsură, fiindcă un text a fost scris peste alt text, cu multe ștersături; textul subiacent abia dacă se mai distinge, dar nu este mai puțin important, în măsura în care oasele lui străpung pielea. Povestea de față a căpătat forma unei ficțiuni, poate autoficțiuni, și reziduurile acestei modelări supraviețuiesc în transformarea ei în textul de față, subintitulat O întâlnire“ (pp.329-330).
Subtitlul permite aproprierea textului, după aparenta eliberare de Borges. Dar Borges se insinuează în pliurile textului, umple ca un lichid interstițial toate alveolele lui. Aparent situându-se în afara lui Borges, necunoscându-l, fiind astfel imposibil de redus la un set de influențe sau tendințe scriiturale, aparent portretizându-l cu ironie – Borges ar fi fost, probabil, invidios pe talentul companionului său în a surprinde acele tușe care, ironizându-l, îl umanizează –, Jay Parini reușește să construiască o poveste vag neverosimilă, dar care poartă în ea felul de cunoaștere a lumii pe care scriitorul argentinian îl propusese, acela de reflectare a lumii în cărți. Jay Parini este, prin urmare, un autor menardian al propriei cărți, chiar dacă aventura călătoriei a fost autentică și rămâne verosimilă până la capăt. Captiv în propriul text, Jay Parini se salvează cu umor și propune, la suprafața lecturii, un parcurs de tip literary road trip, în care scutierul, călăuza, șoferul, ajung a li se pregăti scutul, a fi ghidați, a fi conduși de orbul rătăcitor.
Strania călătorie e redată cu dezinvoltură de actualul septuagenar, lipsit de inhibiții în a-l coborî de pe soclu pe Borges și a-l așeza pe bancheta din stânga, lângă șofer. Ea se desfășoară printr-un tărâm care păstrează și farmecul unei istorii cunoscute doar la suprafață de scutier, dar și printr-o literatură care se devoalează din lecturile și închipuirile cavalerului. Această coajă inventată a lumii în care se petrece escapada devine adevărata față a lumii. Borges îl avertizase pe tânărul scutier, care nu îi cunoștea opera: „Literatura mea toată e numai o invenție“ (p. 111), dar vor trece ani până când acesta va alege să ficționalizeze tocmai pe marginea acestei minunate aventuri petrecute mai degrabă într-o Scoție imaginată decât într-una reală, în ciuda reperelor precise pe itinerariu, ori chiar în ciuda rablagitei Rosinante care va face eforturi să-și încheie misiunea. Oricum ar fi citită cartea, la orice nivel al receptării aventurii cavalerești de secol XX, tot Jay Parini este cel care poate fi creditat în cea mai mică măsură ca autor al propriei cărți.