Noul roman al lui Jonathan Coe spune povestea Marii Britanii de după Al Doilea Război Mondial prin prisma a patru generaţii ale aceleiaşi familii. În Bournville, o suburbie a Birminghamului, unde se află o faimoasă fabrică de ciocolată, o familie sărbătoreşte Ziua Victoriei în 1945. În timp ce Marea Britanie se străduieşte să înţeleagă războiul pe care l-a îndurat, alte şase evenimente istorice vor veni la rând: încoronări şi meciuri de fotbal, nunţi de basm şi înmormântări. Pe măsură ce călătorim de-a lungul a şaptezeci şi cinci de ani de schimbări sociale, de la nostalgia anilor războiului la James Bond, Brexit şi pandemia de Covid-19, o întrebare începe să capete contur: oare toate aceste momente importante au avut darul de a uni familia – şi naţiunea –, sau au lăsat-o mai în derivă şi mai divizată decât înainte? O poveste pentru vremurile pe care le trăim, deopotrivă neliniştitoare şi profund emoţionantă, violent de amuzantă şi atât de adevărată, scrisă de unul dintre cei mai apreciaţi autori britanici, el însuşi născut la câţiva kilometri distanţă de Bournville. (Editura)
(fragment)
Zona de sosiri a aeroportului din Viena era atât de liniştită, încât Lornei nu-i veni greu s-o repereze, deşi nu se mai întâlniseră niciodată. Avea păr scurt şi castaniu, o figură băieţoasă şi ochi căprui, care se aprinseră când Lorna îşi iţi capul de după uriaşa cutie în care îşi ţinea instrumentul şi spuse:
– Susanne, nu?
– Bună, răspunse Susanne, lălăind uşor cuvântul, iar pe urmă, după o şovăire de o clipă, o îmbrăţişă pe Lorna de bun-venit. Încă avem voie să facem asta, nu?
– Sigur că avem.
– Mă bucur mult de tot c-ai venit în sfârşit.
– Şi eu, spuse Lorna automat.
Dar chiar aşa era.
– Zborul plăcut?
– Bun. Nu foarte aglomerat.
– Am venit cu maşina.
Se uită cu o teamă bruscă la cutia neagră şi strălucitoare în care se găsea contrabasul Lornei şi zise:
– Sper că e suficient de mare.
Afară era aproape îndeajuns de frig ca să înceapă să ningă, iar felinarele de pe străzi împrăştiau coroane răzleţe de lumină chihlimbarie în aer. În timp ce se îndreptau împreună spre parcare, Susanne mai puse câteva întrebări despre zbor (ţi-au luat temperatura la aeroport?), o întrebă pe Lorna dacă-i era foame (nu-i era) şi o puse la curent cu câteva lucruri despre aranjamentele pentru zilele următoare. Lorna şi Mark aveau să stea la acelaşi hotel, însă el zbura de la Edinburgh şi urma să ajungă la Viena abia a doua zi dimineaţa. Recitalul lor avea să înceapă pe la nouă seara, iar a doua zi urmau să plece cu trenul la München.
– Nu pot să vin cu tine la concertele din Germania, spuse ea. Oricât de mult mi-ar plăcea. Casa de discuri n-are buget şi pentru biletul meu. Facem totul cu arici la buzunare. De-aia te-am aşteptat cu maşina asta şi nu cu o limuzină de lux.
Vorbea despre propria ei maşină, un Volvo break de zece ani plin de zgârieturi şi semne de lovituri, care nu-i inspiră încredere Lornei. Cu toate acestea, părea categoric suficient de încăpătoare pentru ce avea de făcut.
– Ar trebui să meargă, spuse Lorna, dar, când se uită mai atent în maşină, observă o problemă neaşteptată.
Pe bancheta din spate era un scăunel de copil, înconjurat de toate urmele lăsate de cineva pentru care îngrijirea copiilor era prioritatea numărul unu – şerveţele umede, ambalaje de mâncare, jucării de plastic, suzete –, dar, şi mai alarmant, fiecare centimetru pătrat rămas părea plin de hârtie igienică ambalată în folie de plastic în pachete de câte nouă role. Socoti din ochi că erau, probabil, cam douăzeci de pachete.
– Scuze pentru astea, spuse Susanne. Stai să… Mă rog, să văd ce pot să fac.
Începură prin a încerca să vâre contrabasul în maşină prin portbagaj, dar acesta întâlni imediat un perete solid de hârtie igienică. Lorna scoase nouă sau zece pachete şi le puse pe asfalt, dar tot nu izbutiră să facă să alunece gâtul contrabasului prin toate pachetele de hârtie igienică de pe bancheta din spate. Aşa că scoaseră rolele de sus de pe banchetă, le aşezară în părţile laterale ale maşinii şi reuşiră să manevreze contrabasul printre ele, mult înăuntru, pe lângă scăunelul de copil, aşa încât capul lui aproape că atingea parbrizul, iar portbagajul se închidea cu mare greutate. Cu toate acestea, când încercară să înghesuie toate rolele în jurul lui, nu încăpură.
– Poate dac-am scoate instrumentul din cutie, spuse Susanne, şi am umple cutia cu hârtie igienică… Nu, nu cred c-ar merge.
În cele din urmă, problema se rezolvă când Lorna se aşeză pe locul de lângă şofer, cu gâtul contrabasului apăsand-o pe obraz, iar Susanne îi mai puse opt sau nouă pachete de hârtie igienică în poală, într-un turn care ajunse până la plafonul maşinii.
– Te simţi în siguranţă? întrebă ea neliniştită, în timp ce începea să conducă pe drumurile aproape pustii care duceau spre centrul Vienei.
– Foarte, spuse Lorna. Astea-s ca un airbag. Dac-o să intrăm în ceva, probabil c-o să-mi salveze viaţa.
– Nu stai foarte comod. Îmi pare rău de tot.
– Nu-ţi face griji, mi-e bine. După o clipă sau două, adăugă:
– Uite ce-i, e o… întrebare care se impune, dar de ce-ai cumpărat atâta hârtie de clo?
Susanne o privi surprinsă, ca şi cum răspunsul ar fi venit de la sine.
– M-am hotărât să fac stoc, atâta tot. Mă rog, poate-am întrecut un pic măsura, dar până la urmă… nu poţi să fii niciodată prea prevăzător, nu?
Conduse mai departe, trecând de câteva semafoare. Dar îşi dădu seama că Lorna nu-i înţelesese cu adevărat explicaţia.
– Din cauza virusului, bine? adăugă ea, spul berând orice urmă de îndoială.
– Crezi că-i atât de grav?
– Cine ştie? Dar, da, cred că e. Ai văzut imaginile din Wuhan? Iar acum au închis toată Italia.
– Da, am auzit, spuse Lorna. N-o să facă nimic de genul ăsta aici, nu? Adică există probabilitatea să se anuleze recitalul?
– O, nu, nu cred. E deja cu casa-nchisă, vezi tu. Nu-i o sală uriaşă – cam două sute de locuri –, dar e foarte bine pentru jazz la ora asta. Iar de dimineaţă vrea un jurnalist să stea de vorbă cu tine, pentru un site de muzică. Aşa că există mult interes. Totul o să se desfăşoare fără poticneli, nu-ţi face griji.
Lorna lăsă uşurarea să i se arate pe chip. Turneul ăsta era ceva imens pentru ea. Prima dată că ea şi Mark îşi scoteau spectacolul live din Anglia; prima dată că-i plătea cineva să cânte mai mult decât într-un singur recital; primele ei câştiguri din muzică după mai bine de un an. În mod obişnuit, era una dintre cele patru femei care lucrau la recepţia unui bloc de birouri cu cincisprezece etaje din centrul Birminghamului. Colegele ei aveau o idee vagă cum că ar fi făcut muzică în timpul liber, dar ar fi fost uluite să afle că se întâmpla aşa ceva: că o plătea cineva să se ducă în Austria şi Germania, că avea cazare la hoteluri – că un jurnalist, pentru numele lui Dumnezeu (ba chiar de la un site de muzică), voia să-i ia un interviu. Lorna aştepta cu nerăbdare turneul de câteva săptămâni, trăia pentru el. I s-ar frânge inima dac-ar afla că virusul ăsta ciudăţel ar urma să le compromită planurile tuturor.
Susanne o lăsă la hotel şi-i promise să se întoarcă de dimineaţă, imediat după micul-dejun. Era un hotel fără pretenţii, la destui kilometri de centru. Camerele erau mici, însă Lorna era pur şi simplu recunoscătoare că se află acolo. Timp de o jumătate de oră sau mai mult rămase întinsă în pat, pe gânduri. Se întrebă cui îi venise ideea să doteze o cameră atât de micuţă cu nişte leduri a căror lumină nu putea fi micşorată. Se întrebă de ce alesese să cânte la un instrument care ocupa mai mult loc în cameră decât ea şi care aproape că se înţepenise în lift. Mai presus de toate, se întrebă de ce ar reacţiona cineva la împrăştierea globală a unui virus cumpărând două sute de role de hârtie igienică. Să fi fost oare asta cea mai sumbră teamă a oamenilor: că într-o bună zi, din cauza unei crize economice cumplite, sau la începutul unei catastrofe climaterice, nu aveau să se mai poată şterge la fund?
Se uită la ceas. Nouă şi jumătate. Opt şi jumătate la Birmingham. Ar fi un moment potrivit să sune acasă. „Acasă“ însemna în Anglia, fără ca Lorna să se gândească să-şi sune soţul, pe Donny, care la ora asta mai mult ca sigur că era în oraş cu prietenii. Nu voia să-şi sune nici părinţii, care erau în vacanţă, profitând de avantajul neaşteptat (şi nedorit) al creşterii timpului lor liber, acum că Marea Britanie ieşise în sfârşit din UE şi toţi europarlamentarii britanici rămăseseră şomeri. Nu, cea care aştepta veşti de la ea era buni. Lorna îi promisese să ia legătura cu ea prin Skype imediat ce va fi ajuns la Viena. Buni, pentru care orice zbor era un dezastru potenţial – o prăbuşire care aştepta să se producă –, stătea acum acasă, pradă unei angoase temperate, până când Lorna avea s-o sune şi să-i spună că ajunsese din nou pe terra firma.
Se ridică în capul oaselor pe pat şi deschise laptopul, o achiziţie ieftină de la vânzătorul dubios de electronice aflat aproape de apartamentul ei, care până acum îşi făcuse treaba. În cameră nu era niciun pupitru, nicio masă, aşa că îşi puse o pernă în poală şi aşeză computerul pe ea, după care făcu click pe username-ul de Skype al lui buni. Ca de obicei, nu răspunse nimeni. Nu răspundea niciodată. De ce s-o fi încăpăţânând să procedeze în felul ăsta? Întâi trebuia s-o suni pe fix. Telefonul fix şi scrisoarea: buni nu avea încredere în formele mai moderne de comunicare, dar credea în realitatea acestora. Se făceau şase ani de când avea o tabletă – fusese un cadou la împlinirea a optzeci de ani –, dar nu-şi dădea seama cum s-o folosească. Trebuia s-o suni pe fix, s-o suni în acelaşi timp pe Skype şi să treci cu ea prin întregul proces. Şi trebuia s-o faci de fiecare dată.
Când aberaţia se încheie în cele din urmă, Lorna se trezi uitându-se la imaginea care-i apărea de obicei pe monitorul laptopului: partea de sus a frunţii lui buni.
– Poţi s-o ţii într-un alt unghi? întrebă ea. Apleac-o spre tine.
Imaginea se zgâlţâi violent şi se înclină în direcţia greşită. Acum Lorna văzu doar părul lui buni, făcut permanent şi vopsit blond, ca întotdeauna.
– E mai bine?
– Nu prea.
– Eu te văd foarte bine.
– Asta fiindcă am camera unde trebuie. Nu-i nimic, buni, nu contează.
– Te văd.
– Asta-i bine.
– Putem oricum să vorbim.
– Sigur, putem.
– Unde eşti?
– În camera de hotel.
– La Veneţia?
– Viena.
– A, da. Arată foarte frumos.
– Mda, e destul de intim.
– Zborul cum a fost?
– Bun.
– Fără probleme?
– Fără probleme. Tu ce faci, buni?
– Bine. Tocmai m-am uitat la ştiri.
– Da?
– Să ştii că te pune pe gânduri. Toată treaba asta cu virus încoace, virus încolo.
– Ştiu. Şi aici se vorbeşte despre asta. Femeia care m-a luat de la aeroport avea cam două sute de role de hârtie de clo în maşină.
– Cam două sute de ce?
– Role pentru clo.
– Ce ridicol.
– Poate c-ar trebui să-ţi iei şi tu câteva.
– De ce Dumnezeu aş face una ca asta?
– Sau câteva cutii în plus de fasole sau de supă la conservă.
– Bazaconii. Oamenii întrec măsura. Oricum, de obicei îmi face Jack cumpărăturile sau Martin. Pot să-mi aducă orice vreau.
– Aşa o fi. Doar că… nimeni nu pare să ştie ce-o să se întâmple.
– Crezi c-o s-ajungă şi aici? Virusul.
– În Italia a ajuns.
– Am văzut. Li s-a spus tuturor să rămână în case. O să fie cum a fost la ciumă, nu? Şmecheria cu Moartea Neagră.
Lorna zâmbi. Era unul dintre cuvintele preferate ale lui buni. Îl folosea tot timpul fără să-şi dea seama. Doar ea putea să spună despre Moartea Neagră că e o „şmecherie“.
– Ai grijă de tine, atâta tot, spuse Lorna. Stai în casă şi ai grijă.
– Nu-ţi face griji, zise buni. Nu plec nicăieri.
*
Primele două ore ale dimineţii următoare fură petrecute într-o cafenea de lângă hotel, unde Lorna luă micul-dejun, dădu interviul şi pe urmă se întâlni cu Susanne la cafea. Interviul se dovedi stresant: Lorna nu avea experienţa dialogului cu jurnaliştii. Intervievatorul era un hipster binedispus de treizeci şi ceva de ani, care vorbea engleză perfect şi părea să vrea s-o întrebe mai multe despre Brexit şi Boris Johnson decât despre armonii şi notele de durată şi de intensitate egală ale contrabasului. Când izbuti în fine să ducă discuţia spre muzică, Lorna sfârşi prin a vorbi mai mult despre ceilalţi membri ai familiei: despre unchiul Peter, care cânta la vioară în Orchestra Simfonică a BBC-ului, iar apoi nici mai mult, nici mai puţin decât despre buni.
– Cred că toată muzicalitatea o am de la ea, spuse Lorna. De la bunica mea, Mary Lamb. E o pianistă minunată. Probabil c-ar fi putut fi pianistă de concert, dacă mă gândesc. Dar în loc de asta a ajuns gospodină şi mamă şi a sfârşit prin a cânta „Ierusalimul“ la pian o dată pe săptămână la IF-ul din cartier.
După aceea trebui să explice, timp de câteva minute, ce era IF şi fu aproape sigură că, după ce-şi încheie explicaţia, ideea iniţială fusese deja dată uitării. Era păcat că nu fusese şi Mark acolo. Avea mult mai multă experienţă cu genul ăsta de lucruri, era întotdeauna foarte amuzant şi ireverenţios, iar atmosfera ar fi fost mult mai destinsă.
Însă Mark ajunse la hotel abia la 13.30, moment în care el şi Lorna se duseră imediat să găsească un loc unde să mănânce. Majoritatea restaurantelor din cartierul ăsta erau localuri de tip fast-food, fără nimic special. Merseră pe jos cam zece minute până găsiră ceva care părea cât de cât tradiţional: un interior mohorât, cu lumânări din care picura ceara, mese masive de stejar şi nicio traducere a meniului. Câteva săptămâni mai târziu, Lorna avea să-şi aducă aminte că atmosfera din ziua aceea de la restaurant, şi din oraş în general, era stranie, întoarsă pe dos: plutea un aer de încordare, ca şi cum oamenii ar fi început să-şi dea seama încet că o schimbare, un eveniment nevăzut şi iminent, era pe punctul să le destabilizeze vieţile de zi cu zi în feluri pe care încă nu le înţelegeau şi pentru care nu erau pregătiţi. Sentimentul de teamă mocnită era greu de definit, dar palpabil.
Lorna comandă o salată şi o apă tonică; Mark luă două jumătăţi de sendviş şi două beri lager. Lorna îşi făcea griji pentru alimentaţia lui.
– Nu te uita atât de dezaprobator, îi spuse el. Trebuie să mănânc ca să-mi păstrez forţele. Iar în Scoţia e frig, să ştii. Ai nevoie de mult ţesut adipos ca să supravieţuieşti acolo.
Ea începu să-i povestească despre interviu.
– A vrut să ştie cum ne-am cunoscut.
Mark se opri, cu furculiţa la jumătatea drumului spre gură.
– Nu mai ţin minte cum ne-am cunoscut, spuse el.
– Ba ţii. Ai venit la noi la colegiu. Am avut toate şansa să repetăm cu tine.
– A, da, aşa e, zise el, părând mult mai interesat de mâncarea din furculiţă.
– Am fost cea mai bună, spuse Lorna, aşteptând ca Mark să confirme din cap.
Dar n-o făcu.
– Cel puţin aşa ai zis tu, c-am fost cea mai bună.
– Normal c-ai fost cea mai bună, spuse el, mestecând.
– Aşa că pe urmă am ieşit să bem ceva. M-ai întrebat care dintre albumele tale era preferatul meu şi am spus că nu auzisem de tine până-n ziua aia.
– Asta ţin minte. Am fost în egală măsură încântat de candoarea şi îngrozit de ignoranţa ta.
– Şi pe urmă… am mers mai departe.
„Mersul mai departe“ însemnase câteva ore de cântat împreună în săptămâna de după, în apartamentul din Moseley unde stătea Mark pe vremea aceea. Pe urmă începuseră să facă înregistrări de la distanţă – Mark îi trimitea fişierele din studioul lui de acasă, din Edinburgh, Lorna adăuga partitura contrabasului acasă la ea. În acest fel strânseseră multe ore de muzică pe care aveau să le distileze în cele din urmă într-un album de şaptezeci de minute pentru casa de discuri austriacă a lui Mark, iar pe durata colaborării creaseră un stil în care sunetele lente şi ambientale pe care le scotea Mark contemplativ din chitară erau subliniate şi îmbogăţite de contribuţiile Lornei la contrabasul pe care-l trata ca pe un instrument melodic, folosind adeseori un arcuş. Era un lucru extraordinar, pentru ea, să evolueze de la o studentă promiţătoare la un muzician care face înregistrări într-un interval atât de scurt, însă adevărul este că aveau o colaborare bună – ea şi Mark se potriviseră pur şi simplu din capul locului –, şi deşi presa din Anglia nu se arăta interesată şi era greu să susţii recitaluri acasă, vânzările albumului lor în restul Europei fuseseră respectabile, şi iată-i acum la Viena, în prima zi a unui turneu de şase zile, străduindu-se din răsputeri să recreeze textura acelor înregistrări de studio în varianta live. În seara aceea, în timp ce Mark îşi realiza unul dintre solourile de la jumătatea recitalului, iar Lorna îl privea dintr-o latură a scenei, se minună din nou de felul în care bărbatul ăsta – bărbatul ăsta supraponderal, spurcat la minte, îmbrăcat neglijent şi arătând în general cam ca vai de lume – putea să facă muzică aidoma unui înger când îi venea bine, folosindu-şi degetele şi pedalele în aşa fel încât chitara lui să sune ca o întreagă orchestră, umplând sala cu linii melodice fragmentate, supratonuri şi armonii complexe, care ţineau publicul tânăr într-un soi de transă extatică.
– Nişte muişti ordinari în seara asta, îi spuse el Lornei mai târziu, când se aşezară să cineze.
– Ce tot îndrugi? Le-a plăcut la nebunie.
– N-am simţit mare lucru din partea lor, zise el. Am văzut lume mai cu viaţă la morgă.
Susanne păru cu adevărat umilită, ca şi cum comportamentul acestui public ar fi fost răspunderea ei personală, aşa că Lorna se grăbi s-o liniştească:
– Nu pune la suflet. A fost un public grozav. A fost o seară grozavă. Mă crezi sau nu, aşa îşi arată el recunoştinţa.
La cină li se alăturase Ludwig, proprietarul casei de discuri. Acesta îi dusese la un restaurant căruia îi spunea Café Engländer, deşi nu părea să aibă nimic foarte englezesc: mâncarea era austriacă şi consta în porţii generoase, incluzând un Schnitzel care, când fu adus la masă, păru suficient de mare ca să potolească până şi pofta de mâncare a lui Mark.
– Fii atentă, spuse el, cu un licăr în priviri. Fii atentă aici!
Susanne şi Ludwig zâmbiră, mândri că bucătăria lor naţională era tratată cu un asemenea entuziasm. Doar Lorna, care comandase din nou o salată, avu o expresie dezaprobatoare.
– Ai cam trei sferturi de viţel acolo, îi spuse ea lui Mark cu o voce joasă, aşa încât ceilalţi să n-o audă. Unu’ ca tine n-ar trebui să mănânce unu’ ca ăla.
– Unu’ ca mine? făcu el, înfigându-se în salata de cartofi. Adică unu’ gras ca mine?
– N-am spus asta. Nu te-aş face niciodată gras.
– Bun, zise Mark. Fiindcă nu sunt gras. Din câte zice medicul meu, am doar obezitate morbidă.
După ce cântaseră cu o asemenea intensitate aproape două ore, Mark şi Lorna ar fi preferat o conversaţie uşurică, dar se dovedi că nu era stilul lui Ludwig. Acesta avea între cincizeci şi cinci şi şaizeci de ani, păr cărunt şi îngrijit, o barbă aranjată auster, o minte ascuţită şi un fel de-a vorbi elegant şi precis. Trecură doar câteva minute şi începu să-i descoasă despre situaţia politică din Anglia.
– După cum ştii, Mark, sunt un anglofil devotat. Am ajuns prima dată la Londra în 1977, la apogeul punkului. Nu prea mi-a plăcut muzica, dar atitudinea era captivantă pentru un tânăr care crescuse la Salzburg, un oraş ultraconservator, în care nu observasem strop de contracultură. Era perioada Jubileului de Argint al reginei, ţin minte, şi o vreme mi s-a părut că toată lumea cânta fie imnul naţional, fie „God Save the Queen“ de Sex Pistols. Faptul că aceste două cântece au putut fi pe buzele tuturor în acelaşi timp a fost minunat de relevant pentru caracterul vostru. Cred că tot atunci am văzut şi un film cu James Bond, Spionul care mă iubea, şi am ascultat uralele publicului când lui Bond i s-a deschis paraşuta şi a apărut steagul Marii Britanii. Din nou, foarte englezesc! Să se autoflateze şi să râdă de ei înşişi în acelaşi timp. Am stat trei luni la Londra şi la încheierea lor mă îndrăgostisem de tot ce găsisem acolo: muzica engleză, literatura engleză, televiziunea engleză, simţul umorului – ba chiar începuse să-mi placă şi mâncarea. Am simţit că locul ăla avea o energie şi o inventivitate pe care nu le găseai nicăieri altundeva în Europa, şi toate se făceau fără aroganţă, cu ironia asta care le e tipică doar englezilor. Iar acum aceeaşi generaţie face… ce? Votează pentru Brexit şi pentru Boris Johnson? Ce s-a-ntâmplat cu ei?
Înainte ca fie Mark, fie Lorna să ofere un răspuns la această întrebare grea, Ludwig continuă:
– Nu-i vorba doar de mine. Asta ne-ntrebăm cu toţii. Vedeţi voi, vorbim despre o ţară isteaţă, o ţară la care ne uitam admirativ cu toţii. Iar acum aţi făcut chestia asta care, din câte ne dăm seama, vă micşorează, vă face să arătaţi mai slabi şi mai izolaţi, şi totuşi daţi impresia că sunteţi mulţumiţi. Iar pe urmă l-aţi adus pe bufonul ăsta la putere. Ce se-ntâmplă?
Mark se uită la Lorna şi spuse:
– Ei bine, de unde să-ncepem discuţia?
– Din capul locului, zise ea, cred că-ncepem prin a stabili că Londra nu-i acelaşi lucru cu Anglia.
– Evident, spuse Ludwig. Înţeleg asta.
– Iar Anglia nu e acelaşi lucru cu restul Regatului Unit, adăugă Mark. Am avut un motiv când m-am mutat la Edinburgh.
– Înţeleg şi asta. Totuşi, în adâncul sufletului eşti tot englez, nu?
– Nu m-aş defini aşa. Nu e identitatea mea primară.
– Nu cred, zise Lorna, alegându-şi cu grijă cuvintele, că există englezi tipici.
– Păi, mi-ar plăcea să-i găsesc, dac-aş putea, spuse Ludwig. Iar după ce i-aş găsi, le-aş pune două întrebări: drumul ăsta nou pe care aţi pornit în ultimii câţiva ani – de ce anume l-aţi ales? Şi de ce, dintre toţi oamenii, l-aţi ales tocmai pe ăsta să vă conducă?
Chiar în clipa aceea lui Susanne îi bipăi telefonul mobil. Îl luă şi se uită la mesaj.
– Uau, spuse ea. Se pare c-aţi făcut-o la timp.
– Cum adică?
– E de la sală. Închid uşile începând de mâine, din dispoziţia primăriei. Fără evenimente publice. Fără adunări cu mai mult de cincizeci de persoane.
La început, ceilalţi primiră informaţia în tăcere. Starea de spirit deveni dintr-odată sumbră.
– Mă rog, era de aşteptat să se-ntâmple, spuse Ludwig. Se vorbeşte despre asta de câteva zile.
– Măcar nu-i un lockdown total, ca-n Italia, zise Susanne.
– O să vină şi asta, îi asigură Ludwig.
– Mâine unde-ar trebui să mergem? întrebă Mark? La München?
– Vorbesc cu cei de la sală de dimineaţă la prima oră, spuse Susanne, şi vă transmit ce-au zis. Dar sunt sigură că n-o să fie o problemă.
Lorna începu să se înfrupte din salată şi bău două guri de vin alb. Era mai dulce decât cel cu care era obişnuită şi aluneca pe gât ca mierea. Se uită în restaurant şi se gândi că era un moment nespus de frumos pentru ea: atât de diferit de viaţa ei din Handsworth, atât de diferit de serviciul ei de zi cu zi: o lume de chipuri ospitaliere, spirite înrudite, bunăvoinţă şi Gemütlichkeit. Spera să nu-i fie smuls înainte să aibă timp să-l savureze.“
Traducere din limba engleză de Radu Paraschivescu
(Fragment în avanpremieră din romanul Bournville de Jonathan Coe, în curs de apariție la Editura Polirom, colecția „Biblioteca Polirom“ – coordonator Dan Croitoru.)