Lucian Valea face parte din categoria scriitorilor dedicați cu trup și suflet literaturii. Prin el, în perioada de exil forțat în nordul Moldovei, în urma anilor de detenție care l-au urmărit în tot restul vieții, în anii mei de început poetic, am cunoscut, în modul de viață, în tabieturi, în atitudinea față de lumea din jur cum este și cum trăiește un scriitor. Nu era un model, dar avea toate calitățile unui intelectual format în perioada interbelică, cu o demnitate la care n-a renunțat niciodată.
Biografia lui este demnă de un roman, așa cum a și încercat să proiecteze unul cît timp a locuit la Botoșani, locul în care, în cei aproape optsprezece ani cît a tr[it acolo, și-a scris întreaga operă poetică și cea de cercetare și istorie literară. Născut, cu numele de Alexandru Alexandrescu, fiu al lui Alexandru Astăluș și al Ioanei Siminic, în satul Valea Mare, comuna Șanț, Bistrița-Năsăud, unde tatăl lui era învățător, și-a început studiile primare la Sîngeorz-Băi, unde locuiau părinții, iar studiile liceale și le-a făcut în trei locuri, la Bistrița, la Cluj și le-a absolvit la Brașov, în 1943, unde înființează revista „Claviaturi“, sub coordonarea lui Gherghinescu Vanea. Renunță la studiile de Drept, pe care le începe imediat după absolvirea liceului, fiind luat în armară, eliberat după doar cîteva luni, declarat inapt pentru serviciu militar, și se înscrie la Facultatea de Filologie din București, pe care o absolvă în 1949. Va fi în preajma cercurilor de poeți din jurul Albatrosului și celor de la Kriterion, scriitorime pe care o va portretiza mai tîrziu în cartea Generația amînată, un adevărat capitol de istorie literară despre o generație dată deoparte de noua ideologie bolșevică instalată la noi, generație care, iată, se dovedește a fi în cea mai mare parte una uitată și în zilele noastre. De aici înainte destinul lui Lucian Valea, care debutase în volum în 1941, la doar șapte sprezece ani, cu cartea Mătănii pentru Fata Ardeleană, urmată în 1942 de aceasta, Întoarcerea lîngă pămînt, primită entuziast de critica literară a vremii, fiind considerat „copilul teribil“ al acelei perioade de plin război, anunțat chiar ca un „al doilea Goga“ pe care îl dă literaturii române Ardealul, destinul lui Lucian Valea, ziceam, devine unul contorsionat și cu o sincopă de aproape treizeci de ani în creația sa. A fost arestat în dimineața zilei de 10 iunie 1950, din cauza apartenenței sale la Partidul Național Țărănesc, scos în afara legii. Adăugîndu-i-se la dosar și alte vini de junețe, urma să ispășească o pedeapsă de „muncă silnică pe viață“ pe șantierul-penitenciar Onești Baraj. După aproape patru ani, este eliberat, dar arestat din nou după cîteva zile și trimis pe șantierul de tip lagăr de la Borzești, fiind eliberat în ziua de 5 iulie a aceluiași an. Această situație îl va urmări toată viața pe la locurile de muncă pe unde a încercat să-și cîștige existența, de la cele de la Întreprinderea „Granitul“ din Poeni, Cluj, ca muncitor, până la cea de secretar al Filialei Artiștilor Plastici din Timișoara, metodist la Casa Creației Populare a regiunii Banat, ziarist la „Scrisul Bănățean“, profesor suplinitor pe la diferite școli generale din Timișoara, ca apoi, după o perioadă de boemă și trai din colaborări pe la ziarele locale, să încerce în Moldova, ca lector la Institutul Pedagogic din Bacău, de unde este scos, pe motive inventate de colegii turnători la Securitate, și trimis disciplinar, în 1963, cu domiciliul forțat, la Darabani, unde stă pînă în 1966, cînd se mută la Suceava, unde lucrează ca muzeograf, se recăsătorește și revine la Darabani, cu o intenție de a se angaja la ziarul „Clopotul“ din Botoșani, organ al partidului unic care-l oropsea de cum dădea de numele lui, ca din 1969, după noua reîmpărțire administrativ-teritorială a țării, să se mute la Botoșani, unde va fi director la două instituții de cultură și să-și încheie „cariera“ de slujbaș ca muzeograf la Muzeul Județean Botoșani, în 1986, cînd se mută la Bistrița, ca o „întoarcere lîngă pămînt“, conform titlului cărții publicate în tinerețe. Acolo moare în ziua de 4 aprilie 1992.
Acest parcurs al sorții, de Don Quijote mereu în luptă cu morile de vînt, în căutarea unei Dulcineea, îl provoacă la revenirea în poezie, după treizeci de ani de întrerupere și de căutare a altui destin, de va fi fost posibil așa ceva, și publică, în liniștea de la Botoșani, oraș de adopție a poetului, cartea Întoarcerea lui Don Quijote, la Editura Cartea Românească, în 1972. Urmează încă patru cărți de poezie, o antologie din întreaga sa creație, o carte pentru copii și încă o serie de cărți dedicate vieții și operei lui George Coșbuc. Urmîndu-și destinul de cercetător al istoriei literare recente, nemulțumit de modul cum mai toată generația lui, măcinată de vremurile grele ale războiului, dar mai ales de cele ce au urmat imediat prin instalarea bolșevismului la noi, Lucian Valea a scris o carte dedicată acestei generații amenințate cu dispariția în ceea ce urma să însemne istoria recentă a literaturii române, și anume Generația amînată, un op voluminos de peste șapte sute de pagini, cu portrete ale scriitorilor din acea perioadă, mai ales ale celor din grupările Albatros și Kriterion. Cartea nu a putut fi publicată pînă în 1990, din motive lesne de înțeles, cei mai mulți dintre cei incluși în carte fiind pe lista neagră a fostului regim. A apărut în cîteva ediții la diverse edituri, care nu au difuzat cum trebuie cartea, iar critica literară, din motivul ne-intrării în posesia cărții nu a semnalat-o cum se cuvine. Însă cartea în sine merită utilizată mai ales de istoricii literari, care vor scrie istorii ale literaturii române, dar și de profesorii interesați de perioada în care această „generație amînată“ a scris și a creat.
Dar cel mai mult timp a dedicat Lucian Valea lui George Coșbuc, conjudețeanul său de la Hordou. Cu o răbdare demnă doar de cei pasionați de un lucru inestimabil și mai ales de adevărul istoric, cercetarea lui Lucian Valea a plecat de la biografia lui George Coșbuc, urmărîndu-i în prima sa carte pașii prin țară și străinătate, corespondența și modul de viață dus de acesta. S-ar putea spune că nu există zi din viața lui George Coșbuc pe care, cu acribie, Lucian Valea să nu o fi consemnat mai întîi în cartea Pe urmele lui George Coșbuc, apărută în 1986, la Editura Sport-Turism, și apoi în celelalte dedicate și operei poetice a acestuia, mai întîi în Coșbuc în căutarea universului liric, Albatros, 1980, ori George Coșbuc: viața și opera, vol I, Dacia, 1987, completată apoi, după manuscrisele lăsate de autor, cu Viața lui George Coșbuc, Editura Limes, 2012, una din cele mai complete biografii dedicate lui George Coșbuc, biografie, din păcate, ne-utilizată de cei care predau în școli sau universități. Lucian Valea, pe lîngă opera sa poetică, una ce „se înscrie în generația sa drept una de prim rang“, cum scrie Miron Blaga, nu poate fi dat uitării, măcar pentru acest aspect al creației sale. Însă faptele posterității sale, privind în presa acestui timp, dar și în mențiunile bibliografice legate de viața și opera lui George Coșbuc, ne justifică părerea că Lucian Valea este mai curînd un scriitor uitat sau pe cale de a fi uitat. O speranță a repunerii în circulație a operei lui Lucian Valea mi-o oferă preocupările celor de la Bistrița, în special ale lui Mircea Măluț și Ioan Pintea, care au editat cinci volume de Opere aparțînînd lui Lucian Valea. Aici fiind incluse un volum dedicat poeziei, altul dedicat unor personalități ale culturii române, sub titlul Oameni pe care i-am iubit, iar trei volume dedicate vieții și operei lui George Coșbuc. Lipsesc, din această primă serie de reeditare a creației lui Lucian Valea, opul Generația amînată, o carte pentru copii, publicistica și corespondența, foarte interesante și una, și alta . Modul de conservare a memoriei pe care Ioan Pintea, în funcția sa de director al bibliotecii bistrițene o face cu asupra de măsură, transformînd orașul Bistrița într-un adevărat muzeu al literaturii române contemporane, ne poate da o speranță pentru ceea ce înseamnă lupta împotriva uitării unor scriitori. Exemplele de scriitori importanți, plecați în ultima vreme dintre noi, sunt nenumărate, încît măcar la centenarul nașterii lor, așa cum facem acum cu Lucian Valea, scriitor a cărui operă merită repusă în valoare, să facem un gest de aducere aminte și de recunoaștere a operei lor.
Poezia lui Lucian Valea, cea de început, din anii juneții, marcată de sentimente puternice față de ceea ce trebuia să însemne la acea vreme „a fi român“, expuse într-o formulă tradiționalistă, dar și cea de după treizeci de ani, la deplină maturitate, cînd a revenit în peisajul liric românesc, în 1972, cu Întoarcerea lui Don Quijote, cu ecouri memorabile în presă, de la cele semnate de Șerban Cioculescu sau Mircea Iorgulescu, Laurențiu Ulici sau Cornel Regman, Alexandru Dobrescu sau Petru Poantă, Al. Călinescu sau Ioan Holban, este a unui poet care știe să așeze cuvintele în stări poetice iscate din trăiri comune, unele bucolice, altele ținând de conjuncturi sociale trăite cu demnitatea celui ce, pierzînd atît de mult, nu mai poate ceda nimic și mai ales în fața orișicui. Răzbate din poezia sa o demnitate pe care numai respectul față de cuvîntul scris ți-o conferă. Poezia lui a avut un gen anume de cititori, care chiar rezonau cu ea, mai ales acolo unde simplitatea conferea valoare literară textului poetic. Exigența în fața textului scris venea din rigoarea la care Lucian Valea nu renunța niciodată. Antologia aniversară, alcătuită de poet în preajma vîrstei de șaizeci de ani, cu o selecție foarte severă, dar și cu o serie de poezii noi, Autoportret în timp, apărută în 1983, la Junimea, ca și Jucătorul de cărți, pregătită de poet pentru o editură din Timișoara, apărută mult mai tîrziu, în 2004, la Limes, ne arată un poet care a trecut de la comoditatea versului de factură clasică la cel cu substrat și limbaj. Lucian Valea ținea foarte mult la statutul lui de poet, de scriitor, încît felul lui de a-și trăi viața numai din ceea ce-i va fi oferit scrisul îl așază în rîndul scriitorilor adevărați, dedicați scrisului și vieții prin literatură. A demonstrat-o și în cărțile sale de istorie literară, de memorii, dedicate unor importanți scriitori, dar și unor oameni care au avut ca pasiune principală literatura, așa cum putem vedea în Oameni pe care i-am iubit și Alți oameni pe care i-am iubit, dar mai ales în Generația amînată și în Viața lui George Coșbuc.
La o sută de ani de la naștere, scriitorul Lucian Valea își merită locul în memoria timpului, cea care nu este alta decît a celor care încearcă să lupte împotriva uitării.