„Actualitatea literară îi readuce în centrul atenției pe cei trei mari scriitori întunecați și metafizici care sînt Panait Istrati, Eugène Ionesco și Emil Cioran“ —aceasta este deschiderea de primă pagină a săptămînalului „Le Figaro Littéraire“, cel mai citit săptămînal literar din Franța, beneficiind de tirajul cotidianului în care este inserat.
Paginile din mijloc sînt în întregime dedicate celor trei, cu un titlu unificator: „Sufletul melancolic al Europei orientale“.
Articolul „Cioran: misticul incredul“ este semnat de Thierry Clermont, redactor al publicației, și aduce în atenție trei cărți: Mania epistolară: scrisori alese (1930-1991), apărută recent la Gallimard, Lacrimi și sfinți, traducere din românește de Sanda Stolojan, și Despre Franța, traducere din românește de Alain Paruit (ambele reeditate recent la L’Herne). Prilejul evocării acestui „nihilist singular, atins incurabil de o melancolie dezordonată“ este volumul de corespondență în mare parte necunoscută pînă acum. Volumul cuprinde, după cum ne informează Thierry Clermont, 160 de misive adresate familiei, apropiaților, prietenilor, amantei tardive și unor scriitori (printre ei, Eliade, Beckett, Armel Guerne).
Editorii au ales în loc de prefață un text scris de Cioran în 1985, din care săptămînalul literar francez selectează un fragment: „Scrisoarea, conversația cu un absent reprezintă un eveniment major al singurătății. Căutați adevărul despre un autor mai degrabă în corespondența sa decît în opera sa. Cel mai des opera este o mască.“ Pentru a-l înțelege mai bine pe Cioran, în articol sînt evocate și alte rânduri, din 1939, ale autorului, autointitulat „Valahul decadent“: „omul leneș, incapabil să muncească și să se sacrifice, care se împrăștie în fragmente și în schițe“. Cu această grilă de lectură, autorul francez schițează un portret al filosofului, neevitînd perioada în care Cioran a admirat Garda de Fier, pe care o menționează într-o scrisoare către Eliade. Sau pe lîngă prima lui opinie dură la adresa lui Ionesco (cu care, știm, s-a împrietenit după aceea) prijeluită de eseul Nu.
Autorul articolului descoperă în corespondență un alt fel de Cioran: un călător prin orașele Europei, un spirit curios și dispus la dialog cu scriitorii epocii. Lui Henry Miller îi scria în 1951: „Am trăit ca dumneavoastră poezia bordelurilor, epilepsia interioară, mizeria bântuitoare.“ Pînă cînd vom avea traducerea volumului în românește, rețin din acest articol foarte bine documentat, scris cu pasiune pentru „gînditorul de pe strada Odéon“, un fragment dintr-o scrisoare către François Mauriac, în care îi reproșează că a vorbit despre „dulcea mediocritate a Evangheliilor“: „Dumnezeu, în revanșă, nu a încetat niciodată să mă bîntuie și să mă tortureze; suferințele pe care mi le-a pricinuit sînt onoarea zilelor mele, un dezastru nesperat, un infern care mă răscumpără în ochii mei.“ Se vede că în corespondență filosoful și-a păstrat aceeași tăietură precisă a frazei, aceeași putere a formulării memorabile.
Am aflat deja despre amantul Cioran, povestea lui de dragoste (tîrzie) cu Friedgard Thoma este cunoscută cititorilor români. Iată ce îi mărturisea: „Ați devenit centrul vieții mele, zeița unui om care nu crede în nimic, cea mai mare fericire și cea mai mare nefericire care mi s-au întîmplat.“
Therry Clermont reține în cronica sa, în ultima parte, raportul lui Cioran cu cuvîntul „dor“, citînd două scurte fragmente publicate în caiete (și pe care o parte dintre cititori probabil că le cunosc; eu le reiau din acest articol pentru cealaltă parte): „În mod secret, niciodată nu m-am desolidarizat de «dor».“ Cu cît îmbătrînesc, cu atît mă simt mai român. Anii mă împing spre origini și mă cufundă iarăși în ele. Și acești străbuni pe care i-am ponegrit atîta, ce bine-i înțeleg acum și cum le găsesc acum scuze. Și mă gîndesc la un Panait Istrati care, după ce a cunoscut o glorie mondială, s-a întors ca să moară acolo.“
Da, asemenea lui Cioran, și cei de la „Figaro Littéraire“ s-au gîndit la Panait Istrati, pe care-l evocă în aceste pagini duble în articolul Panait Istrati: vagabondul în căutarea bucuriei perfecte. Un articol scris de Astrid de Larminat și prilejuit nu de vreo reeditare a scriitorului, ci de o carte de benzi desenate în care el este personajul principal, a treia parte a unei trilogii scrise și desenate de Golo, apărută la Actes Sud. Prima se numește Istrati. Vagabondul (Brăila-Paris-Cairo), a apărut în octombrie 2017 și are 272 de pagini. A doua poartă titlul Istrati! Scriitorul (Nisa, Paris, Moscova) și face referință la călătoria lui în Uniunea Sovietică, raiul socialist, pe care-l denunță (printre primii) ca pe un regim dictatorial. Fapt pentru care Istrati va fi denigrat de mediile comuniste din Franța, numit „burghez romantic“, „anarhist dezordonat“ (formulare de reținut!) și „agent provocator“ în solda capitaliștilor.
Acest al treilea tom, Istrati! Prietenie, încheie un act reparator, acela de a-l readuce în atenția publicului francez pe scriitorul adulat atîta vreme cît a mărșăluit alături de comuniștii francezi, și tîrît în noroi după ce a îndrăznit să demaște minciuna sovietică.
La moartea sa, se afirmă în articol, „l’Humanité“, ziarul comunist, a publicat un articol în care l-a condamnat din nou pe Istrati, semn că la comuniști vorba de bun-simț „despre morți numai de bine“ nu funcționează. În text, se manifestă regretul că acest „renegat cu suflet meschin“ nu s-a inspirat din viața Uniunii Sovietice, cum făcuseră Malraux sau Barbusse, ci, dimpotrivă, s-a pus pe plîns din cauza unei bucătării comune văzute acolo. (Bucătăriile comune care au existat și în România după instaurarea comunismului, atunci cînd casele burgheze au fost împărțite clasei muncitoare, înghesuind familii numeroase cu baia și bucătăria la comun).
Astrid de Larminat evocă o replică celebră a lui Panait Istrati, adresată celor care-l scuzau pe Stalin spunînd că, da, nu e totul perfect, dar nu poți face omletă fără să spargi ouăle. Acestora Istrati le-ar fi spus: „Ouăle sparte le-am văzut, dar n-am văzut omleta.“
Cum nu sînt un consumator de benzi desenate, mă întreb, oare cum se poate povesti viața unui om în imagini succesive, cum i se pot transcrie gîndurile (pentru că trilogia nu este una de ficțiune pură, ci „o reconstituire «grafică» a unui destin“).
„În maniera unui povestitor oriental care era Istrati, Golo, autorul desenator, inserează fragmente de roman, povești în povești, dă cuvîntul unui cizmar român instalat în Montmartre care rememorează prietenia sa furtunoasă cu compatriotul său“, zice autoarea articolului. Povestea este generoasă în imagini, în idei, în citate, în evocări ale Balcanilor (cu amestecul lui ciudat de etnii), ale unui Paris dispărut.
Cel care a salvat onoarea lui Istrati, citat de Astrid de Laminat, este Romain Rolland, care afirma: „Nu există decît un eroism în lume, este acela de a vedea lumea cum e și de a o iubi.“
Parafrazînd, nu există doar un Istrati comunist sau un Istrati renegat de tovarăși, ci un Istrati pe care trebuie să-l citim și să-l iubim așa cum e. Iar trilogia lui Golo se apropie de Istrati așa cum a fost.
Anthony Palou își intitulează articolul Ionesco: un Charlie Chaplin care l-ar fi putut citi pe Pascal (titlul reia o remarcă a lui Cioran!). Ocazia este apa riția Operelor dra ma turgului român în prestigioasa colecție Quatro de la Gallimard. Palou îl așează pe Ionesco (numindu-l „Românul nostru“ ) în rînd cu Beckett, care a luat Nobelul tot pentru un teatru al absurdului, favorizîndu-l pe cel dintîi care reprezintă un fel de eflorescență a literaturii: „…aici, contrar (lui Beckett), nu avem niște larve care nu exprimă nimic pentru a merge nicăieri, sînt niște personaje care traduc absurdul existenței cu o anumită veselie. În spatele lui Beckett nu e nimic. În spatele lui Ionesco, există încă fărîme de speranță. Acest disperat e un clasic atașat unui anume număr de valori. Nu e totul pierdut.“
Un articol scris nu doar cu o bună documentare (ceea ce e cazul și cu celelalte două), ci cu un surplus de simpatie față de autorul român, cu un fel de mîndrie că i-am fost, pentru o perioadă, contemporani. Interesant este autoportretul pe care și l-a făcut însuși autorul Scaunelor: „Eram frumos, cînd eram mic, la zece ani, la doisprezece ani. O știam, mi se spunea. La treisprezece ani, am început brusc să mă transform. La paisprezece, tenul meu nu mai era proaspăt, ochii mei își pierduseră din strălucire; nasul mi s-a îngroșat, buzele mele au devenit mai subțiri. Devenisem urît precum ceilalți.“
Palou ne aduce aminte că Rinocerii s-a jucat în 1960 la Londra, sub direcția lui Orson Welles, cu Laurence Olivier în rolul lui Béranger, și-l citează pe Jean Anouilh care scria, în 1956, în „Le Figaro“, despre Scaunele: „Eu cred foarte tare că e mai bun decît Strindberg, pentru că este negru în stilul Molière, într-un mod adesea nebunesc de comic, este îngrozitor și amuzant, percutant și mereu adevărat (…) și că e un clasic.“
Pagina dublă consacrată celor trei români afirmați la Paris de către cel mai important supliment literar al Franței este o surpriză plăcută, mai ales în contextul în care ICR din capitala Franței tace… asurzitor. Singura acțiune constantă a acestui loc din care ar trebui să iradieze cultura română în Hexagon pare să fie încasarea salariilor.
Norocul nostru este că, tot în Paris, există un cotidian de mare acoperire care recunoaște valorile și le transmite. Mulțumim, „Le Figaro“!