Distinse domnule profesor, pe 19 februarie veți adăuga cel de-al 17-lea lustru vieții. Cu ce gânduri ați întâmpinat acest eveniment?
Dragă Cornel, recunosc, pentru mine este o vârstă nesperată. Deși fuga cifrelor mă tot avertiza, nu am prea luat-o în serios, încât inevitabilul m-a surprins oarecum nepregătit. Abia în fața faptului împlinit răsar întrebările. Nu le voi ocoli, ba voi răspunde cu încântare, mai ales că, iată, unele, printre primele, vin din partea unui vechi prieten, mai tânăr.
De regulă, la împlinirea unei vârste rotunde, scriitorii, plasticienii, muzicienii, oamenii de cultură, în genere, își fac un bilanț al activității, încercând să rememoreze astfel reușitele și, uneori, nereușitele, să puncteze elementele forte ale operei și să le proiecteze pe cele viitoare. Judecând în această lumină lucrurile care vă privesc, v-aș ruga să dezvăluiți cititorilor principalele repere ale vieții și creației dumneavoastră…
Trebuie să-ncep cu Tisa, locul meu de baștină de lângă Tazlău, alcătuire deluroasă înălțându-se la dreapta râului, în terase ale căror sugestii circulare te-ndeamnă să le urci. Existența mea se ghidează din acest punct. Pot să-mi zic oricând și ori de unde aici, căci la el mă-ntorc, dacă nu întotdeauna cu pasul, cum aș dori, cel puțin cu gândul, să mă verific, să-mi dau seama dacă am ajuns undeva, și unde anume sau dacă nu cumva m-am rătăcit, m-am împotmolit și, eventual, cum aș lua-o de la capăt. Cu toată nostalgia, o fac, mai întâi, din nevoia de rigoare, fie ea chiar iluzorie, pe care tot aici am căpătat-o. Multe lucruri aflate mai târziu, în alte părți, mi s-au părut mai lesne de-nțeles legându-le de curiozitățile de la Tisa. Între altele, libertatea ca mister, linia subțire, de-atâtea ori neidentificabilă, dintre realitate și ficțiune, jocul distanțelor, măreția anonimatului. La Verșești și Valea Rea (astăzi Livezi), școlile de bună tradiție mi-au trezit interesul pentru lectură și muzică. În clasa a treia, scrisesem prima poezie, din nevoia de a-mi spune ceva. Într-a șaptea, profesorul de matematică și muzică, dacă nu scosese mare lucru de la mine cu prima disciplină, mai spera să-i fiu de-ajutor la cor, unde, într-o repetiție, după ce ne încălziserăm vocile, mă chemă lângă el și, apucându-mi ușor mîinile prin spate, dirijă cu ele câteva măsuri. Bacăului îi datorez mult. Școala Pedagogică avea profesori de elită: Emil Tudor la psihologie, pedagogie, logică; Emil Leahu, la română; Petre Bărbuță și Emil Zaborilă la muzică; Remus Vrânceanu și Elvira Enea la desen. La orele lor n-aveai cum să nu înveți, să nu rămâi cu ceva, să nu simți că trebuie să știi și, până la urmă, chiar că știi ceva. Orașul lui Bacovia avea teatru, filarmonică, un cotidian, un cenaclu literar. Vorba de undă verde, „Ai stofă!“, a profesorului Leahu, care îmi văzuse versurile, mi s-a părut venită din cer. Aveam 17 ani când, la îndemnul și cu sprijinul său, am citit în cenaclul regional „N. Bălcescu“ și am debutat în pagina literară a ziarului. De la teatru, m-am ales cu Scrisoarea pierdută, de la filarmonică, în chiar prima ei stagiune, cu Concertul pentru vioară de Beethoven. La Iași m-a cucerit orașul-muzeu cu secole de istorie, cultură și civilizație, locul cărturarilor de frunte, al artiștilor și al marilor noștri scriitori, de la Dosoftei și cronicari la Sadoveanu. Am trăit acolo cinci ani, în cultul trecutului. Universitatea mai avea, și la Litere, somități interbelice, pe lingvistul comparatist Simenschy, autorul Dicționarului de înțelepciune și traducătorul Panciatantrei, sau pe esteticianul Dima, ori personalități în plină afirmare, ca profesorul Ciopraga. În cenaclul studențesc am cunoscut pe mulți dintre viitorii scriitori și m-am bucurat, încă de atunci, de prietenia lui Sorescu. Am publicat versuri la Iașul literar. De neuitat îmi sunt stagiunile Teatrului Național și ale Filarmonicii, ca și cursurile Școlii de Muzică (eram înscris la seral), unde aveam printre profesori pe Radu Botez, prim-dirijorul Operei. În fine, tot la Iași mi-a surâs șansa decisivă, apropierea de opera lui Călinescu. Nu i se reeditase nimic. În biblioteci publice nu circulau decât cărți apărute după 1947. Studenții din primii ani (eram în 1957), nu aveam acces la secția Documentare a Bibliotecii Centrale. Împrumutasem de la un coleg, pentru două zile, Viața lui Mihai Eminescu și m-am convins că se poate citi altfel. Oricât de fascinantă, marea temă rămânea în plan secund. Aveam în față un om și un stil, un autor care, trăind literatura, îmi spune ce i se-ntâmplă lui. De aici, nevoia de a-i citi și celelalte cărți. Le-am găsit mai ușor, până la urmă, pe toate, nu puține, și adevărate cărți de căpătâi care mă trimiteau la operele altora, mai vechi ori mai noi, de aici ori din alte părți. Așa m-am pomenit într-un prezent norocos, a fi contemporan cu Călinescu, încrezător în această formă a libertății, dar și a datoriei, care este literatura.
Întorcându-ne în timp, rescrieți pe scurt jurnalul itinerant al manifestării culturale pe care ați generat-o, sintetizând ceea ce a însemnat, de-a lungul a cinci decenii, ideea de Călinescu la Onești și care va fi soarta ei acum, la vreme de criză?
O idee culturală care a prins, aceea că marii creatori ai culturii devin adevărate instituții, cu atât mai mult în posteritate, când spiritul lor continuă să lucreze liber, neîntrerupt. Mai rămâne să se și înțeleagă aceasta. Aș crede că îmi era un lucru limpede în toamna lui 1962, la sosirea în Onești. Cum se vede, nu au lipsit șansele. Dacă prima fusese Călinescu, a doua șansă era chiar locul ales, noul oraș „muncitoresc“ ajuns celebru, „zâmbet cald pe harta țării“, cum glăsuia șlagărul. Deși prin industrializarea forțată se dislocase un sat vechi de cinci secole și se polua întreaga zonă, locuințele urbane și locurile de muncă rămâneau oferte hotărâtoare. Populația a crescut de la câteva mii la mai multe zeci de mii. Pe de altă parte, cele mai diverse obiceiuri și mentalități, aduse din mai toate colțurile țării, au dat, în confruntare, o altă culoare locală, mai aproape de receptivitatea la inițiative privind formele noi de cultură, neimpuse de autorități, dar acceptate de către acestea, chiar dacă sub rezerva unei strânse supravegheri. Astfel, Cercul literar „Al. Sahia“ de la Casa de Cultură, destinat propagandei de partid, a putut deveni, în mai puțin de trei ani, Cenaclul literar „G. Călinescu“, ale cărui întruniri săptămânale promovau talentele autentice și autonomia esteticului. Au fost invitați scriitori de prestigiu din țară, au avut loc schimburi de idei cu alte cenacluri, s-au publicat primele plachete colective, s-a editat revista „Jurnalul literar“ (la început ca pagină organizată în cotidianul regional, apoi ca publicație autonomă, în 4 ori 8 pagini), s-a lansat recitalul liric „Poetul în Cetate“. În alți trei ani, cenaclul s-a extins la profilul literar-artistic. Aceste trepte pregătitoare au făcut posibile inaugurarea, în 1969, a unui colocviu de anvergură, dialogul cultural anual „Zilele Culturii Călinesciene“ și permanentizarea lui în cele peste cincizeci de ediții de până azi. Între timp, instituționalizarea a continuat cu etapele Societate Culturală (1972) și Fundație Națională (1991). Am întâlnit, în cele cinci decenii, multe tipuri de criză, înclusiv de natură politică, precum în 1989, când Zilele (numai două, 9-10 decembrie) au avut loc sub interdicție. Sper să ne descurcăm ceva mai ușor cu cele care vin.
Reușind să o instituționalizați, mișcarea culturală G. Călinescu v-a răpit o bună parte din timpul pe care l-ați fi putut acorda creației, dar consider că nu numai acesta este motivul pentru care bibliografia dumneavoastra nu indică prea multe volume personale. Cred mai degrabă că exigenta și-a spus cuvântul și, în parte, faptul că nu v-ați putut rupe de catedră, activitatea didactică însemnând nu doar orele de curs și pregătirea lor, ci și responsabilitatea de președinte al Filialei Onești a Societății de Științe Filologice (1970-1985), precum și cea de metodist al Inspectoratului Școlar Județean (1970-1998), care v-au răpit, la rândul lor, alte numeroase clipe ce ar fi putut fi decisive pentru scris. Cum ați izbutit să împăcați cele două principale preocupări și din ce parte au venit satisfacțiile cele mai mari?
Satisfacțiile au venit, oricât de târziu, din ambele părți, aș zice în egală măsură, și chiar din altele. Fiecare latură cu importanța ei, se leagă cu celelalte, împreună tinzând spre un tot pe care abia dacă-l bănuiam cândva, iar acum îl recunosc. Cât despre creație, aceasta mi se pare suverană, își alege singură timpul, ritmul, prioritatea sau anvergura.
Încă de la începutul activității scriitoricești v-ați exersat și ca editor, mai întâi prin editarea revistei „Jurnalul literar“, apoi prin alcătuirea și tipărirea culegerilor cu același generic, iar din 1992 și ca editor atestat, în fruntea Editurii „Aristarc“, pe care ați inițiat-o și o conduceți. Alături de ediția anastatică a celebrei Istorii călinesciane, care sunt celelalte izbânzi ale acesteia?
Am publicat câteva zeci de titluri, încercând să încurajez nume din zonă și cărți despre această zonă, cu poeme, proză, eseuri, memorialistică, studii științifice, dicționare, monografii. O carte de succes, în premieră absolută: Umbre și lumini de Maria Cantacuzino-Enescu.
De-a lungul timpului, pe la întrunirile Cenaclului „Junimea nouă“ au trecut destui creatori ai zonei, dar, spre regretul meu, nu am sesizat să se fi conturat și o mișcare literară care să se impună. Puțini au fost și autorii de aici care au reușit să răzbată și mă întreb ce cauze au generat această situație?
Ajungem iar la materia sensibilă a creației. În treizeci de ani, cât a ființat cenaclul, cum bine îți amintești, ca unul de-al casei, au prezentet texte sute de propunători. Nimeni dintre aceștia n-are cum pretinde că i-ar fi lipsit climatul literar. Ba s-au situat, cei mai mulți, în mișcarea Călinescu, una de lux. Așadar, dacă există răspunsuri, ele trebuie căutate în altă parte.
Revenind la propria operă, în 2006 ați pus în circulație un inedit Jurnal itinerant, care se anunță un proiect de anvergură și, cu certitudine, va pune altfel în lumină întreaga creație de până acum. În ce stadiu se află și când considerați că veți încheia acest ciclu?
Proiect vechi, de la douăzeci de ani, care nu m-a slăbit în următorii cincizeci și cinci. Descoperisem că oricare zi este unică, alta, irepetabilă și de fiecare m-am despărțit tot mai greu. De-atunci sunt în plin șantier. Pe manșetele copertelor am desenul construcției. În acest an aș trece de jumătate. Am primit și câteva semne încurajatoare despre ce și cum s-ar vedea din afară. Însă nu simt nevoia să mă grăbesc, chiar dacă timpul s-a scumpit așa de mult.
Cu aproximativ patru decenii în urmă, preocupat de valorificarea moștenirii Rosettiștilor și a spațiului cultural de la Tescani, anunțati o iminentă carte dedicată acestui spațiu. A rămas un proiect aban donat sau încă nu ați ajuns la forma dorită?
Subiect actual. Materialul documentar crescând considerabil, am căutat o formulă adecvată. Sper că am și găsit-o.
Apropiindu-ne de finalul acestui dialog, v-aș ruga să faceți un exercițiu de sinceritate și să ne mărturisiți care vă sunt regretele marcante ale celor opt decenii și jumătate de viață?
Desigur că sunt și regrete. Ele țin de irosirea timpului și de neclarități în lupta cu propriile limite. Însă până și aici, învățatul din mers face uneori minuni.
Dar momentele cele mai fericite?
Mi se întâmplă încă destul de des: bucuria de-a schimba o vorbă cu cineva de pe aceeași lungime de undă.
Vă mulțumesc și vă doresc să vă dea Dumnezeu sănătate, pentru a vă duce la capăt proiectele!
