Vlad Russo în dialog cu Cristian Pătrășconiu

La jumătate de secol distanță de prima traducere în limba română a Eseurilor lui Montaigne, Vlad Russo oferă o nouă versiune integrală a acestor – magistrale –scrieri. Cele trei volume au apărut, în format de sărbătoare, la Editura Humanitas (ultimul dintre acestea, foarte recent, în toamna lui 2023).

 

Cristian Pătrășconiu: De ce e important să existe o traducere nouă din Montaigne?

Vlad Russo: V-aș spune mai întâi un lucru simplu, legat de meseria mea de editor: fiindcă prima traducere integrală, apărută în două volume în 1966 și 1971, nu s-a reeditat. O să mă întrebați de ce. Aici n-aș ști să vă răspund la fel de simplu. Multe traduceri românești vechi din autori clasici din toate timpurile au fost reeditate după 1990, în versiuni revăzute sau nu (unele în paralel cu noi traduceri, acolo unde cineva a simțit nevoia unei echivalări proaspete, oricând binevenită). N-a fost și cazul Eseurilor lui Montaigne. E adevărat că aici o revizuire era neapărat necesară, iar uneori revizuirea unei traduceri, „desprăfuirea“ ei, este o operațiune cel puțin la fel de complicată ca traducerea însăși, dacă nu și mai complicată. Și bănuiesc că de asta nu s-a încumetat nimeni să facă acest lucru cu prima traducere integrală a Mariellei Seulescu, fiindcă ea avea, cred, nevoie într-adevăr de o remaniere de proporții, al cărei rezultat risca să nu mai semene prea mult cu varianta originală. Pe de altă parte, sigur, retraducerea clasicilor este o practică constantă în culturile lumii, pentru că percepția asupra autorilor și operelor evoluează în timp, după cum și limbile-țintă evoluează. E drept că uneori limbile involuează, dar asta e o altă poveste. De care dacă s-ar ține seama, și piesele lui Shakespeare ar trebui traduse, la el acasă, în cine știe ce jargon al limbii engleze, pe înțelesul vreunei subculturi mai răspândite. Sau, și mai bine, croite toate pe calapodul unui basic English, ca să fie pricepute la fel de toată lumea, și mai ales rapid și fără niciun efort.

Cândva am mai vorbit despre acest proiect pentru care am toată admirația – imediat după ce a ieșit pe piață primul din cele trei volume ale Eseurilor. Am vorbit atunci despre „dat cu sapa“ la traducerea dintr-o franceză care e diferită de franceza de astăzi?

E adevărat, „datul cu sapa“ e o expresie pe care-mi place s-o folosesc când vorbesc despre munca de traducător. Nu vreau să spun prin asta că e la fel de istovitoare, ci că e o treabă care necesită un efort susținut și bine dozat, ca înaintarea cu sapa către capătul rândului din depărtare, la care odată ajuns te așteaptă alt rând de săpat. Tarlaua e vastă! Cât privește deosebirea francezei lui Montaigne de franceza de astăzi, ea este mare, mai mare decât deosebirea francezei folosite în epocă de alți scriitori, cel puțin atâta cât îmi pot da eu seama, fără să fiu un specialist în limba franceză veche (departe de așa ceva!). E drept, pe de altă parte, că Montaigne vorbea de fapt gascona, așa cum în fiecare provincie a Franței se vorbeau încă diferite limbi vernaculare. Ceea ce, desigur, nu înseamnă că nu vorbea și franceza!

E adevărat că până la 5 ani, el nu a vorbit decât în limba latină cu toți cei din jurul său?

E foarte adevărat. Tatăl său, inspirat de principiile unui pedagog italian, a optat pentru o metodă de educație „neortodoxă“: l-a pus să învețe latina de la cea mai fragedă vârstă, punându-i un preceptor german, care nu știa boabă franțuzește și îi vorbea doar în latinește. Lucrurile nu s-au limitat la dăscălirea micului Montaigne – nevoită să se înțeleagă cu el, toată casa a început s-o rupă pe latinește, ba chiar și în satele de pe domeniu țăranii adoptaseră cuvinte latinești pentru inventarul lor agricol și pentru diferitele munci ale câmpului. Așa încât se poate spune că nici măcar gascona nu era limba lui maternă, ci latina. Să nu ne mire, deci, diferențele francezei sale față de franceza epocii. Fapt este că deosebirea despre care vorbim e mare, dacă a făcut ca în secolul XX Eseurile să fie „traduse“, de mai multe ori, într-o franceză mai apropiată de limba zilelor noastre!

Ați spus așa – în mai multe forme: „Obiectivul meu a fost să ofer un Montaigne care să se poată citi cu plăcere“. Cum se obține așa ceva?

Acuma, știți cum e cu obiectivele, nu ți le propui neapărat din capul locului, te înhami la treabă și ți le mai propui și pe parcurs. Oricum, ce m-a frapat pe mine la un moment dat a fost să descopăr că Eseurile au fost citite în epoca modernă, uneori cu creionul în mână, de către oameni care n-aveau nimic de-a face cu lumea academică, nu pregăteau referate, disertații sau lucrări de doctorat. Adică o făceau din pură plăcere, fiindcă eseurile lui Montaigne îi interesau, le spuneau ceva. Și mi-am zis atunci că la fel ar trebui să fie lectura lor și în românește: pe cât se poate plăcută, fără poticniri, fiindcă avem într-adevăr de-a face cu un text extrem de viu care ne vorbește fiecăruia dintre noi, atingându-ne în tot ce avem mai intim, și asta se pierde dacă ești nevoit să descâlcești mereu frazele (bănuiesc că tot de asta a fost „tradus“ și în franțuzește). La întrebarea dumneavoastră „Cum se obține așa ceva?“, v-aș răspunde: „Cu dicționare, cafea și tutun.“ Dar, ca să nu mă ascund după această glumă, care nici măcar nu e o glumă, ci doar un fel de a spune că nu știu, am să-l invoc aici pe George Steiner și cartea lui dedicată semnificației traducerii în cultură, După Babel. Încercând să găsească principiile teoretice după care s-ar conduce actul traducerii, Steiner declară că el nu poate fi explicat fără rest, comparându-l cu rezolvarea unei probleme de matematică, în care soluția coexistă cu lipsa unei metode sistematice de obținere a ei. „Nu ne ocupăm de o știință, ci de o artă exactă“, conchide el. Așa că nu e vorba de niciun mister aici, ci de simpla neputință de a spune cum se obține o traducere, altfel decât alăturând cazuri particulare, punctuale, mai mult sau mai puțin semnificative.

Așadar, ați dat cu sapa – dar a fost și multă plăcere, nu?

Da, traducerea este și o muncă plină de satisfacții, care compensează cu vârf și îndesat efortul, câteodată. E satisfacția lucrului bine făcut, comună, în fond, tuturor activităților omenești. Firește că te poți și înșela, socotind lucru bine făcut ceva făcut mai degrabă de mântuială. Fiindcă, de fapt, nu tu ești chemat să judeci, asta o fac alții, dar dacă munca o faci cinstit, sentimentul nu ți-l poate lua nimeni. Nici sentimentul, dar nici îndoiala, gândul insidios că se putea mai bine, că au rămas locuri obscure, lucruri nefericite, ba chiar caraghios spuse. Asta e bucuria și asta e frământarea celor care folosesc ca materie primă cuvântul. Și nu numai cuvântul.

Cum apreciați că s-a schimbat percepția asupra lui Montaigne într-o jumătate de secol, în ultima jumătate de secol?

În cazul lui Montaigne, și în cazul unei culturi cum e cea franceză, în care el joacă un rol atât de important, n-ar fi de așteptat schimbări majore de percepție. În fond, vreme de cinci sute de ani cultura franceză a avut timp și mijloace să-l întoarcă pe toate fețele, și a și făcut-o, începând cu viața și epoca sa și sfârșind cu influența pe care Eseurile le-au avut în literele franceze și dincolo de ele. Cu titlul de exemplu, pot să vă spun că identificarea nenumăratelor citate din Eseuri – pe care Montaigne le-a risipit cu generozitate în text, fără a spune de cele mai multe ori de unde provin – a fost realizată într-o proporție covârșitoare încă de la începutul secolului XVII. Așadar, mari surprize ar fi greu de întrevăzut. Și totuși, în ultima jumătate de secol s-a redeschis o controversă privitoare nici mai mult, nici mai puțin decât la textul care trebuie să stea la baza editării Eseurilor. Disputa se învârte în jurul a două variante: prima ediție postumă (1595), folosită până la sfârșitul secolului XIX; și ultima ediție antumă (1588) cu modificările olografe ale autorului, din așa-numitul „exemplar de la Bordeaux“, găsit la sfârșitul secolului XVIII într-o mânăstire bordeleză. Cum principiile editării moderne cer să se ia în considerare ultimul text publicat împreună cu ultimele modificări olografe ale autorului, ediția postumă a fost abandonată, și vreme de o sută de ani s-a folosit doar această varianta regăsită. Numai că în prefața primei ediții postume se făcea vorbire despre un alt exemplar cu corecturile autorului, pierdut ulterior. Dar era o declarație care nu putea fi verificată nicicum. Totuși, evaluări comparative recente au arătat că ultimele modificări olografe ale autorului erau respectate, iar cele adăugate mergeau în genere în același sens. Așa se face că astăzi întreaga chestiune este reconsiderată, mulți editori și traducători, firește nu toți, optând pentru prima ediție postumă cu argumente solide. Este și ediția după care am făcut eu însumi traducerea.

Cum ar fi „navigat“ în lumea de astăzi Montaigne? S-ar fi descurcat, era un tip descurcăreț?

Nu știu ce să zic. „Descurcăreț“, cum spuneți, era, probabil, dar nu în sensul nostru de astăzi, ci într-unul ceva mai înalt. O dovadă ar fi că a scăpat nevătămat, el și domeniul lui, într-o vreme de cumplite crime, săvârșite de catolici și hughenoți deopotrivă, într-o provincie a Franței bântuită de unele dintre cele mai mari grozăvii petrecute în timpul Războaielor Religioase. Numai că n-a făcut-o strecurându-se abil printre pericolele care pândeau la tot pasul, zâmbind șiret și cu subînțeles către unii și către alții. Ba chiar, în două rânduri, a scăpat ca prin urechile acului din adevărate atentate la averea și la viața lui, povestite în capitolul Despre fizionomie din Cartea a treia. Încercând să priceapă cum s-a făcut că a scăpat, Montaigne a aflat chiar de la unul dintre atacatori că salvarea i s-a tras de la chipul său deschis și de la felul direct de a-i aborda pe oameni. Așadar, cu totul alt fel de „descurcăreală“, care nu mai e la preț astăzi!

Mai există însă o latură „descurcăreață“ a lui Montaigne, la fel de nobilă: preocuparea lui neîncetată de a descâlci complicatele ițe ale conflictului dintre catolici și protestanți, precum și încercarea necurmată de a face pace între ei. Dacă mă gândesc însă la cum ar reuși să facă așa ceva, păstrându-și cumpănirea și ținuta, în lumea noastră de azi, ca și în cea de mai-ieri, și teamă mi-e că și în cea de mâine, cred că ar fi depus urgent slabele arme de care dispunea: câteva principii de la care nu se abătea, ascultarea tuturor părților, purtarea deschisă și fără ascunzișuri. Trebuie spus însă că nici Montaigne n-a avut cine știe ce succes, fiindcă pacificarea Franței s-a făcut greu și abia când nu mai era loc de întors, anume atunci când Familia de Valois rămânând fără urmași la tron, acesta i-a revenit lui Henric de Navarra, devenit Henric IV, cel mai iubit rege al Franței. Oroare însă – protestant! Și, cu toate că a trecut la catolicism ca să poată accede la tron, el a fost în cele din urmă asasinat de un catolic fanatic. E un semn că oamenii au fost și au rămas aceiași, că se aseamănă cumplit când e vorba de rău.

Montaigne ar fi fost, poate, un influencer – de calibru – pentru lumea de astăzi?

De calibru sau nu, nu cred că ar fi nimerit să-l numim „influensăr“. Vreau să spun că nu intra în vederile lui să exercite vreo influență asupra nimănui. E destul pentru asta să citim cuvântul Către cititor care deschide Eseurile: „Ai în față o carte scrisă cu bună-credință, cititorule. Ea te previne din capul locului că nu mi-am propus, în ce-o privește, alt țel decât unul ținând de ale mele, și numai al meu; n-am urmărit cu ea nici binele tău, nici faima mea: puterile mele nu-s pe potriva unui asemenea scop.“ Așa stând lucrurile, nu-l văd făcând ochi dulci ca să-și adune „fani“. Asta nu înseamnă că, având mereu în minte modelul lui Seneca din Scrisori către Luciliu, una dintre operele sale de căpătâi, s-a ferit să ofere îndemnuri. Dimpotrivă, ele abundă și se referă la orice, la lucruri deopotrivă grave și hazlii, dar sunt de găsit printre rânduri, ca un corolar al lucrurilor trăite și povestite, în niciun caz nu sunt formulări apodictice menite să-l impună în ochii cititorilor.

Dacă mă întrebați însă ce influență a avut Montaigne asupra culturii din vremea lui și de după el, vă pot spune că ea a fost imensă. Dacă n-ar fi decât să ne referim la numărul pomenit de cititori „cu creionul în mână“ din Franța epocii și de mai târziu, ale căror exemplare adnotate s-au păstrat. Sau la cartea lui Léon Brunschwicg, de pildă, publicată în 1942, Descartes și Pascal cititori ai lui Montaigne, care arată ce a însemnat pentru doi dintre cei mai importanți filosofi francezi, dacă nu cei mai importanți în mod absolut, lectura lui Montaigne, fie și numai prin opoziția lor față de scepticismul său pyrrhonian. Deși există și influențe mai directe, cugetări celebre din opera celor doi filosofi regăsindu-se tale quale în Eseuri. Și, ca să lărgim un pic cercul, să privim dincolo de Canalul Mânecii, unde traducerea în engleză a Eseurilor de către John Florio (apărută în 1603) a fost citită mai mult ca sigur de Shakespeare, de vreme ce în Furtuna a transpus în versuri, cuvânt cu cuvânt, cugetările dintr-un întreg pasaj aflat în capitolul Despre canibali din Cartea întâi. Iar Francis Bacon, cititor și el, probabil, al Eseurilor lui Montaigne, și-a publicat nu mai târziu de 1597 propriile eseuri. În acest sens, da, Montaigne și Eseurile sale au avut influență din plin, atât în vremea lui, cât și de atunci încoace. În fond, a inventat un gen literar! Dar nu era o influență „de masă“, cum pare să sugereze întrebarea dumneavoastră. Oricum, e greu să ne închipuim șiruri lungi de oameni umblând pe stradă cu Eseurile lui Montaigne sub braț. Lucru valabil și pentru vremurile de atunci, și, cu atât mai mult, pentru vremurile noastre.

Care e atunci actualitatea lui Montaigne? Dincolo de actualitatea lui de clasic, ca să zicem așa…

Cu alte cuvinte: „La ce bun să-l mai citim pe Montaigne astăzi, când avem atâtea de citit și de văzut. Ce, nu putem și fără el?“ Sigur că putem, așa cum putem și fără Platon, și fără Dante, și fără Shakespeare, și fără atâția alții. Ei ne așteaptă cuminți pe rafturile bibliotecilor, tulburați la răstimpuri de diverși inși ciudați. Putem, așadar, dar cu prețul sărăcirii noastre ca oameni, cu prețul pierderii înțelesurilor fundamentale ale lumii, cu prețul uitării ideilor care ne-au călăuzit de-a lungul timpului și chiar al pierderii capacității noastre de a ne înțelege pe noi înșine ca ființe umane. Fiindcă toți cei pomeniți aici, și mulți alții nepomeniți, asta fac, ne vorbesc despre noi și despre viața noastră, îmbogățindu-ne interior. Asta este actualitatea lor – și e perenă. În rest, firește, nu se întâmplă nimic dacă nu-i citim, dar eu cred că merită să devenim fiecare, măcar din când în când, ciudați.

Care este eseul dvs. favorit din tot ce ați citit din Montaigne?

E greu să spui ce ți-a plăcut cel mai mult într-o carte care vorbește despre toate. Căci, dincolo de temele recurente, în Eseuri adevărata supremație o deține divagația. Într-adevăr, orice argument, oricât de strâns, poate fi întrerupt brusc pentru a introduce o observație asupra câte unui amănunt aflat foarte departe de tema în discuție. Așa procedează Montaigne în aproape fiecare eseu (paradoxal, ceva mai puțin, poate, în Apărarea lui Raimond Sebonde din Cartea a doua, în ciuda faptului că e cel mai lung dintre toate). Am putea spune chiar că e metoda lui, dacă procedeul n-ar fi atât de departe de orice metodă și dacă autorul însuși nu și-ar fi mărturisit lipsa programatică de metodă, libertatea totală cu care-și trata subiectele. Mai degrabă deci decât metodă, am spune că e o strategie, poate, una care face farmecul genului pe care l-a inventat, și care a fost folosită de mulți scriitori de eseuri pe urmele lui.

Sigur însă că preferințe am, și dacă e vorba să mă opresc la una, neexclusivă, aceasta ar fi pentru eseul Despre prietenie din Cartea întâi. Este unul dintre cele mai frumoase lucruri scrise vreodată pe această temă, de așezat lângă dialogul Lysis al lui Platon sau dialogul Laelius al lui Cicero (în paranteză fie spus, Michel Onfray, autorul prefeței actualei ediții a Eseurilor, subliniază că Montaigne a fost acela care a readus tema prieteniei, dezbătută intens de antici, printre problemele arzătoare ale filosofiei moderne). Ba eseul lui Montaigne stă poate chiar mai sus decât dialogurile antice, evitând, de pildă, impasul în care ajunge Socrate la sfârșitul dezbaterii cu Lysis și Menexenos, sau convenționalismul lui Laelius în conturarea virtuții ca temei al prieteniei. Memorabilă în acest capitol mi se pare însă mai puțin adâncimea dezbaterii (importantă și ea în epoca modernă, dacă n-ar fi să amintim aici decât libertatea absolută cu care comentează prietenia amoroasă dintre bărbați în Grecia antică), cât sublimul mărturisirii care-i alcătuiește nervul, ferind eseul de un discurs pedestru. Căci, cu marea sa dispoziție confesivă, Montaigne așază în centrul capitolului o mărturie unică, la care revine mereu, îmbogățind-o cu alte și alte nuanțe: e vorba despre prietenia sa neasemuită și irepetabilă cu Étienne de La Boétie. Întâlnirea celor doi tineri s-a petrecut în 1558, dar prietenia lor a durat numai cinci ani, fiindcă La Boétie a murit la 33 de ani (o scrisoare a lui Montaigne către tatăl său, scrisă „la cald“, imediat după moartea Prietenului, îi descrie cu înfiorare ultimele clipe). A fost o prietenie de mare intensitate care l-a marcat pe viață. Eseul acesta e, poate, singurul loc unde Montaigne, al cărui scris era mai degrabă străin de elanurile lirice, se lasă purtat de un patetism reținut, dar extrem de revelator. De altfel, ecouri ale acestei prietenii se fac auzite pretutindeni în Eseuri, ca și ecourile nemângâierii autorului pentru pierderea Prietenului. Și nu numai în Eseuri, ci și în scrisori, cum am spus, și în Jurnalul de călătorie în Italia, care va apărea la Humanitas anul acesta, alături de scrisorile lui Montaigne (în traducerea Ancăi-Maria Christodorescu). Cred că acest lirism colorează atât de viu eseul, încât e cu neputință să nu fii fermecat.

Cum apare Montaigne în autoportretele din eseurile lui?

Nu cred că e vorba de mai multe autoportrete, ci de unul singur, dar care, așa cum spune în eseul Despre căință din Cartea a treia, înfățișează nu ființa, ci trecerea, „nu trecerea de la o vârstă la alta sau, cum spune zicala populară, din șapte în șapte ani, ci de la o zi la alta, de la un minut la altul“. Însă adevărata problemă a acestui autoportret cu multiple fațete nu este, cred, cum ni-l înfățișează pe Montaigne, ci care e rostul lui mai adânc. Pentru Pascal, de pildă, care socotea că „eul este detestabil“, fiindcă se așază în centrul universului și nu aspiră să se piardă în Dumnezeu, proiectul lui Montaigne de a se zugrăvi pe sine rămâne de neînțeles. Numai că zugrăvirea de sine a lui Montaigne nu este un capriciu de gentilom, el se dezvăluie căutând mereu omenescul în integralitatea lui, interesat de situația omului în lume, a omului concret, în carne și oase, nu a cine știe cărui savant construct filosofic. Și caută chipul acestui om în omul pe care îl cunoaște cel mai bine, căci îl cunoaște din interior, și căruia îi analizează cele mai ascunse cute, fără niciun fel de complezență. Autoportretul rezultat este deci un portret al Omului cu luminile și umbrele lui, cu chibzuința și nerozia lui. În fond, despre orice ar vorbi – despre mari personalități ale istoriei sau despre mărunte gusturi și obiceiuri, despre indienii din America sau despre femeile din Franța sau Italia, despre educația ideală sau despre micile sale vicii – Montaigne urmărește să înfățișeze spectacolul acestei ființe neliniștitoare pe scena lumii.

Eseuri, în mod aparte Eseurile lui Michel de Montaigne – exerciții de libertate? E Montaigne (și) un profesor de libertate? Și: îndrumător pentru mai ce? Pentru moderație? Pentru spirit critic?

Într-o vreme când literatura, ca să nu mai vorbim de filosofie, asculta în mare parte de canoane, când romanul modern și teatrul modern abia își făceau apariția, genul inventat de Montaigne a inaugurat o libertate de creație de neconceput cu doar câteva decenii înainte. S-ar putea spune că eseul s-a născut cu gena acestei libertăți și a păstrat-o nealterată până astăzi. Și fiindcă tot am pătruns pe domeniul „geneticii“, aș continua spunându-vă că libertatea acestui gen se datorează neatârnării funciare a creatorului său, și în sensul ăsta, într-adevăr, Montaigne poate fi socotit un „profesor de libertate“, nu doar de libertate de creație, ci de libertate pur și simplu. Dar el nu îndemna la o libertate zgomotoasă, cum era nesupunerea bătăioasă afișată de gentilomii francezi în vremea aceea de mari cruzimi. Ci la una cumpănită și adânc cugetată. De asta am preferat s-o numesc „neatârnare“. E suficient pentru a-i înțelege natura să citim această mărturisire făcută în eseul Despre folos și despre cinste din Cartea a treia: „Nu-mi dau ghes nici ura, nici iubirea față de cei sus-puși, iar vrerea nu mi-e îngrădită de vreo jignire sau datorie anume. Pe regii noștri îi privesc, pur și simplu, cu afecțiunea îngăduită unui cetățean, nici stârnită, nici înăbușită de vreun interes al meu, și sunt mândru de asta. Cauza dreaptă și obștească nu mă absoarbe nici ea decât măsurat și fără patimă. Nu sunt înrobit de piedici și juruinți ascunse și apăsătoare.“ Vorbim, așadar, de o libertate născută din echilibru interior și din ridicarea peste orice compromis, din cunoașterea adâncă a oamenilor și a lumii. Ar fi poate de adăugat aici atitudinea lui față de imputările aduse primei ediții a Eseurilor de către cenzorii papali, cu prilejul călătoriei sale în Italia: modificările operate de Montaigne în edițiile ulterioare au lăsat textul practic neschimbat. Montaigne era un bun catolic, făcuse public mărturisirea de credință catolică, dar intruziunea Bisericii în libertatea sa i se va fi părut, desigur, inacceptabilă.

Că ar fi îndrumat către moderație e greu de spus, câtă vreme chiar el își condamnă de mai multe ori firea nestăpânită, înclinată spre excese. În schimb, ceea ce se desprinde din portretul pe care și-l face este o enormă toleranță, într-o vreme în care ea părea să lipsească cu desăvârșire în societatea franceză și în întreaga lume. Mărturie: Războaiele Religioase din Franța și cumplitele exacțiuni la care erau supuși indienii din America nou descoperită, pe care Montaigne le-a înfierat nu o dată. În ce privește spiritul critic însă, da, se poate spune că, având el însuși un spirit critic extrem de dezvoltat, într-o vreme când acest articol nu era la prea mare preț, a contribuit puternic la trezirea lui în cititori. Citiți ce spune despre procesele de vrăjitorie în eseul Despre șchiopi din Cartea a treia!

E, pe de altă parte, și un fel de stoic? Cum să trăiești – e o recurență evidentă a reflecțiilor sale. Dar și sceptic, nu?

Da, era și stoic, și sceptic, și epicurian. Montaigne nu poate fi subsumat însă niciunui curent filosofic, pe de o parte, pentru că, în lumina celor spuse mai sus, nicio doctrină nu-l putea confisca, independența lui era totală; pe de altă parte, aidoma filosofilor eclectici romani din care se adăpa, își extrăgea argumentele de acolo de unde le găsea, în funcție de „nevoi“. Cred, așadar, că putem vorbi despre atitudinile sale față de viață, om și cunoaștere: anume că a reacționat ca un stoic la vremurile zbuciumate pe care i-a fost dat să le trăiască, găsind în stoicism mijlocul de a nu se sminti; că a îmbrățișat scepticismul, pentru că vedea că înțelepții nu izbutesc să explice lumea, afundându-se în fantasmagorii și contradicții; și a fost și epicurian, pentru că avea o poftă de viață cumpănită, pentru care numai în școala epicuriană putea găsi argumente. Trebuie să spunem totuși că în istorie pecetea lui a rămas scepticismul, poate și fiindcă figura de filosof care l-a fascinat cel mai tare a fost, după cea a lui Socrate, aceea a scepticului radical Pyrrhon, pe care îl elogiază în nenumărate rânduri.

Michel de Montaigne – un central sau un provincial?

E o întrebare justificată. El însuși s-a mândrit de multe ori cu originea lui gasconă. Și era normal s-o facă, identitățile provinciale erau încă foarte puternice, în ciuda eforturilor de centralizare depuse de monarhia franceză. În fond, nici Războaiele Religioase nu erau altceva, dincolo de disputele religioase, decât o contestare a monarhiei și o manifestare a ambițiilor altor familii franceze. Așa că, din perspectiva momentului istoric, și poate și din perspectiva lui intimă, Montaigne era, și se considera, un provincial. Dar lucrurile trebuie privite și din altă perspectivă: anume aceea a culturii. Căci dacă regatul nu era încă pe deplin închegat, cultura franceză i-o luase mult înainte, devenind adevăratul centru al Franței. În acest sens, Montaigne era „central“ cu asupra de măsură; povestea întâlnirii sale la Paris, în 1588, cu foarte tânăra lui admiratoare Marie Le Jars de Gournay, care îl cunoștea doar din scrieri și care avea să devină îngrijitoarea primei ediții postume, e grăitoare în acest sens. Trecând însă pe un plan mai larg, european, cultura umanismului renascentist instituise o adevărată republică, ai cărei membri, răspândiți de-a lungul și de-a latul continentului, alcătuiau o adevărată comunitate a egalilor, din care, firește, Montaigne, citit și comentat încă în epocă de umaniști, precum flamandul Justus Lipsius (care l-a numit într-o scrisoare „un Thales francez“), nu are cum lipsi. Și cred că, de fapt, asta e adevărata „centralitate“ a lui Montaigne.

Nu de ce îl iubim, ci: de ce îl iubiți pe Montaigne?

Pentru omenescul pe care nu l-a dezmințit niciodată, nici în viață, nici în scris.

În fine: avem în față – și în Eseuri, mai ales în Eseuri – un înțelept?

Da, un înțelept capabil de mari nebunii, între care și aceea de a scrie Eseurile.