Se împlinesc, în 2024, 75 de ani de la trecerea la cele veșnice a lui Nicodim Ganea (1949-2024) „rapsodul moților“. A avut o viață zbuciumată și nefericită și din cauza împrejurărilor vieții de multe ori potrivnice față de el, poate și din cauza structurii sale sufletești, înclinate spre depresie, pesimism și tristețe. El ar fi putut murmura versurile lui Eminescu: „Ce suflet trist mi-au dăruit / Părinții din părinți/De-au încăput numai în el/ Atâtea suferinți“ – asumându-și-le autobiografic.
Anii din urmă ai rapsodului moților sunt evocați cu inspirat condei de Radu Brateș. „Cine trecea pe străzile Blajului, în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, întâlnea un om îmbrăcat sărăcăcios, cu o pălărie cu boruri largi, ferindu-se timid și de un copil (o timiditate care părea stranie la omul mare), modest și tăcut. Nu saluta pe nimeni, dar când era salutat își ridica pălăria cu plecăciune adâncă de parcă se înclina în fața unei notabilități.“
S-a născut în Bistra Apusenilor, comună de unde s-a ivit marele episcop Petru Pavel Aron, întemeietorul Școlilor din Blaj, acele vestite „fântâni ale darurilor“ ce și-au câștigat mari merite în istoria învățământului românesc. După studiile primare, rămâne o vreme în sat, până când preotul satului, conștient de marele său talent muzical îl îndreaptă spre Școlile Blajului, unde urmează cursurile Școlii Normale de Învățători și este cântăreț de strană în Catedrala Blajului: cu ajutorul Mitropolitului Victor Mihali de Apșa, își continuă studiile muzicale la Conservatorul din București, îndrumat de mari compozitori ai vremii. Întors la Blaj, nu poate ocupa însă o catedră de muzică la Școlile Blajului pentru că în Imperiul Austro-Ungar nu era recunoscută diploma obținută și este îndemnat să se înscrie la Conservatorul de la Budapesta. Suportă cu greu această umilință pentru puțină vreme, și apoi, părăsind Blajul, începe o adevărată odisee învățătorească în sate din județul Alba, întemeind coruri care au obținut succese remarcabile la concursurile Astrei. Cântecele sale sunt interpretate cu drag și devin tot mai cunoscute (îndeosebi Din poiana Vadului sau Du-te, dor, cu dorurile), încât sunt asemănate creației folclorice. Când, în sfârșit, în 1917, după moartea lui Iacob Mureșianu, ar fi putut ocupa o catedră de muzică la liceul blăjean sau la Facultatea de Teologie, este prea târziu, pentru că, înnegurat tot mai mult sufletește, trăiește într-o lume a închipuirilor create de o minte rătăcită. Ar merita, cred, ca un scriitor cu un talent evocator să ne dea romanul vieții lui Nicodim Ganea, mai ales pentru ultima parte a vieții, trei decenii de trai însingurat și trist, pentru care avem mărturiile unor blăjeni ce i-au fost admiratori și prieteni: pictorul Iuliu Moga, care ne-a și dat un sugestiv portret al „rapsodului moților“, profesorul de muzică Ioan Florea, poetul și profesorul Radu Brateș (pe numele său adevărat Gheorghe I. Biriș) ș.a. Colindând dealurile din împrejurimile Blajului, cu o pasiune maladivă și neclară pentru vestigiile arheologice și pentru poezia latină (opera lui Vergiliu), în ultimii ani cu o înfățișare jalnică de om bolnav sufletește, amintind de figura altui nefericit din literatura română, poetul Artur Enășescu, și el autorul unor poezii îndrăgite, Cruce albă de mesteacăn, Rița ș.a., se stinge din viață la mijlocul lunii octombrie 1949.
Puțini mai știu astăzi că Nicodim Ganea a fost și poet. În 1911, a publicat la Orăștie („Tiparul Tipografiei Nouă“), volumul de poezii Din sărmana mea grădină cu pseudonimul Strin (rostirea moțească pentru „străin“). Și pseudonimul, și titlul volumului sunt potrivite pentru Nicodim Ganea care a trecut prin viață ca un „strin“, într-o lume indiferentă la durerile lui și la zbuciumul său sufletesc. Plecat din casa părintească și din Bistra natală, s-a simțit în toate locurile pe care le-a colindat „un strin“; iar sărmana sa grădină e comoara sufletului său din care au răsărit acele minunate compoziții muzicale și câteva poezii ce alcătuiesc un volumaș, ce ne par nouă, cititorilor de azi, ca o lungă și dureroasă mărturisire lirică.
Nicodim Ganea n-a fost un mare poet, dar poezia completează cântecele și compozițiile sale muzicale, conturând un portret spiritual al „strinului“ prin câteva dominante ale stihuirilor sale lirice: o trăire creștină autentică – unele poezii se intitulează „rugăciune“ și sunt imnuri sau invocări adresate Sfintei Fecioare, ocrotitoarea celor necăjiți. În strânsă legătură cu aceste imnuri mariane este frecventa invocare a mamei ca la toți poeții care au resimțit dureros depărtarea de casă și nostalgia ocrotirii duioase a mamei.
Cu creația sa muzicală se însoțesc tematic stihurile dialogice dintre „un român pribeag“ (altă ipostază literară și autocaracterizare a lui Nicodim Ganea) și Doina în care cântecul sinteză al sensibilității neamului românesc, personificat într-o manieră coșbuciană, se autoprezintă ca o expresie lirică muzicală semnificativă a poporului. Și tot într-o comuniune lirică, prin melosul lor dureros, cu rapsodiile sale muzicale se află versurile de înstrăinare și cele în care își exprimă dragostea pentru codrii și izvoarele Munților de Apus, ilustrând parcă afirmațiile lui Geo Bogza din poemul în proză Moții și munții, iar doina de jale Coliba părăsită (cântec pastoral), cu acel duh al unei vechimi de autentică trăire românească, i-ar fi plăcut și lui Eminescu, notând în peregrinările sale prin Ardeal cântece de înstrăinare: „Și de cându-i codru verde/Păstorul în el se pierde/Până atunci târziu, târziu/ Ce rămâne biet pustiu;/ Un pribeag din lumea toată/ Când și când pe-aici s-arată/ Și cu glas tânguitor/ Cântă o doină de păstor,/ Cetina o leagănă/ Vântul lin i-o tragănă.“
Izvorâtă din poezia populară, pe care s-a grefat expresia lirică a unui zbucium sufletesc, confesiune lirică și elogiu al creației populare, poezia lui Nicodim Ganea ne apare ca un „joc secund“ al operei muzicale, completând „grădina creației sale“cu versuri sincere, dureroase și impresionante în simplitatea lor.