Compozitor și scriitor turc atipic, în sensul în care se încăpățânează să rămână o conștiință a Turciei republicane, seculare și multietnice, Zülfü Livaneli este un imperturbabil luptător pentru crezul său în umanitate, în ciuda faptului că a avut foarte mult de suferit, prin pierderea libertății și prin expulzare. Când pui valorile profund umane mai presus de dogma religioasă, de convingerile trecute de un prag al vâscozității, riști să nu transformi străduința civică în edificiu, ci în morman de pietre necesare lapidării. Zülfü Livaneli a pățit întocmai: a fost supus linșajului mediatic în Turcia, a primit amenințări cu moartea, a fost închis de două ori și apoi exilat, dar străduința lui nu a fost trecută cu vederea, opera i s-a răspândit în lume, fiind tradusă în peste patruzeci de limbi. „Ambasador al bunăvoinței“ pentru Națiunile Unite, co-fondator împreună cu Mikis Theodorakis și președinte al Asociației de prietenie turco-grecești, scriitorul turc are o operă care numără peste douăzeci de lucrări, începând cu Arafat’ta Bir Çocuk din 1978, o culegere de opt povestiri despre experiența graniței, exilului, expatrierii. Această temă a lumii marginale, fără dreptul de a-și căuta rădăcinile multietnice, este ceea ce reprezintă o constantă a operei sale. După excelent primita Serenadă pentru Nadia, a fost tradus de Maria Miu și publicat la Humanitas Fiction romanul din 2017, Huzursuzluk, în română cu titlul Neliniște. Prin acest roman, suntem desantați în zona de graniță dintre Turcia și Siria, care după proclamarea Califatului Islamic din 2014 a devenit principala poartă de intrare în Europa a populației siriene scăpate de sub tirurile de gloanțe ale grupării teroriste cu pretenții de statalitate. Neliniște e așezat ficțional în orașul Mardin, situat nu departe de granița cu Siria. Orașul-personaj a fost cunoscut multă vreme ca oraș al toleranței, în care au locuit (și mai locuiesc) turci, arabi, kurzi și armeni, și care a continuat să fie până în 1915, ulterior în mult mai mică măsură până la proclamarea califatului de la Mosul, leagăn pentru islamici și creștini de diferite culte, dar și pentru populația yazidită.
Firul narativ al romanului e relativ simplu. Un jurnalist din Istanbul, Ibrahim, care devine și povestitor, află întâmplător despre moartea lui Hussein Yılmaz, prietenul său din copilărie. Relatarea aparent simplă și liniară a jurnalistului – un excelent pretext de a construi un astfel de roman – aerisește atmosfera încărcată a unei lumi redate în profunzimile zbaterilor ei, în profunzimile, inclusiv etimologice, ale justificării unei forme de viețuire. Luând drept referință cuvântul arab harese, Zülfü Livaneli îl coboară pe lector în adâncimile conviețuirii umane într-o lume a violenței care duce până la îmbătarea cu propriul sânge:
„Știi ce-i aia setea de sânge, băiete? Există un cuvânt arab din vechime, harese. Cuvinte precum ambiție, lăcomie, dorință, ardoare, toate izvorăsc din el. Să-ți spun despre harese, copile: Știi cât sunt de rezistente cămilele, li se spune corăbiile deșertului, căci sunt în stare să-l traverseze fără să mănânce și fără să bea timp de trei săptămâni, mergând la nesfârșit? În deșert există însă un mărăcine pe care-l adoră. Și când îl văd se năpustesc să-l smulgă și să-l mestece. Țepii le rănesc boturile, și din acele răni curge sânge. Gustul sărat al sângelui amestecat cu mărăcinele le place și mai tare. Sângerează mâncând și mănâncă sângerând; dacă nu sunt oprite, mor înecate cu propriul sânge. Aceasta este harese. Cum spuneam mai înainte, ambiția, lăcomia, dorința, ardoarea, toate izvorăsc de aici. Așa-i obiceiul în tot Orientul Mijlociu, fiule: ne omorâm între noi de generații întregi, fără să ne dăm seama că ne ucidem de fapt pe noi înșine. Ne îmbătăm cu propriul sânge.“ (pp.50-51)
Jurnalistul descoperă în Mardinul copilăriei un spațiu al radicalizării și al urii. Singura proiecție luminoasă este aceea a iubirii dintre Hussein și Meleknaz, îngerul pângărit de teroriștii Daesh (în limba turcă, melek înseamnă înger) pe care îl descoperă în tabăra de refugiați sirieni. Meleknaz e o tânără yazidită, mamă a unui copil orb născut în urma violurilor repetate la care a fost supusă alături de alte femei sau copile de aceeași religie devenite sclave sexuale ale ISIS. În vechiul oraș tolerant Mardin ar fi existat, probabil, vagi sorți de izbândă pentru această iubire imposibilă dintre un musulman practicant, profund cunoscător al Coranului, și o tânără (probabil kurdă) de credință yazidită: o formă de sincretism între zoroastrism, islam și alte vechi credințe persane, în care lumea lui Dumnezeu a fost înfăptuită de îngerii în fruntea cărora se află Melek Taws, adică „Îngerul Păun“, cel dintâi creat, bun și rău deopotrivă, dar pe care musulmanii îl asociază lui Satan. În orașul radicalizat, Hussein, musulmanul practicant capabil de sacrificiul de sine nu poate să iasă de sub vălul dogmei întins de extremiști și nici de sub protecția mamei – „Nici dacă mă bagi înapoi în pântec nu mă mai poți ocroti de acum, mamă!“ (p. 13), vor fi ultimele lui cuvinte înainte să plece, denunțând comunitatea musulmană rigidizată în dogmă –, motiv pentru care povestea de dragoste devine imposibilă și tragică. După suferințele la care a fost supusă Meleknaz, Hussein ia asupra-i răul revărsat al lumii, acel rău care produce genocidul împotriva comunității yazidite, temă grea pentru literatura turcă, dar care nu a putut fi ocolită în scrierile lui de Zülfü Livaneli, care a tratat cu același curaj și alte teme grele, a exterminării kurzilor și a creștinilor din Anatolya, drama evreilor, dramele populației de origine tătărească, ale armenilor și ale altor etnii dintre granițele actualei Turcii. Opacitatea religioasă, convingerea în musulmanizarea prin violul repetat, intoleranța în raport cu „închinătorii la diavol“, dublând genocidul cu o formă de „vânătoare de vrăjitoare“ a căror șansă la mântuire stă tocmai într-un asemenea comportament abrutizant, sunt solzii unei realități dure în care cruzimea fundamentată religios nu se mărginește la arealul în care are acoperire semantică și faptică termenul harese. Cruzimea trece dincolo de Ocean, în orășelul Jacksonville din lumea democrată în care Hussein cade victimă unui altfel de radicalism, al extremei drepte, îndreptat împotriva celor de credință musulmană. Zülfü Livaneli nu se mărginește, așadar, la limitele unei națiuni ori la cele ale unei regiuni în care prin salut se invocă pacea, iar prin comportament se întărește diferența, ci propune o profundă meditație asupra radicalizării și discursurilor urii care transformă în acțiuni inumane cele mai simple gesturi de negare sau respingere. Așadar, nici neliniștea din titlu nu este una aplicabilă ca etichetă doar Mardinului, ori teritoriului amplu din Siria și Irak aflat sub ocupația, mai precis sub strivirea Statului Islamic dizolvat la doi ani după apariția cărții, ci se extinde la nivelul întregii umanități, în care practicile disjunctive, create pe scheletul unor discursuri ale urii, sunt prezente dincolo de lumea ficțională. Jurnalistul descoperă această lume absurdă, a tragediilor fără justificare, a comunităților incapabile (ori needucate) să respecte diversitatea etnică și religioasă, și este în măsură sa ia asupra-i nu numai povestea, ci și neliniștea ei, să o caute pe Meleknaz și pe orizontala unui Istanbul multietnic și supraaglomerat, și pe verticala istoriei. O va descoperi în templul soarelui de sub mănăstirea din Mardin, Deyrulzafaran (sau de șofran), situată în afara orașului, una dintre cele mai vechi mănăstiri ortodoxe siriace din lume, datând din secolul al IV-lea, clădită pe un templu zoroastrian al soarelui cu o vechime de patru milenii, care a fost transformat de romani în fortăreață și apoi a devenit locaș de cult și reședință a patriarhilor ortodocși siriaci. Pe această verticală a timpului va coborî în paginile romanului Meleknaz, pentru a găsi protecție într-un oraș al toleranței transformat în oraș al prigoanei.
Neliniștea e drama jurnalistului pus față în față cu această realitate cruntă, capabil să înțeleagă rătăcirea „bunului musulman“ Hussein în a se îndrăgosti de Meleknaz odată ce va deveni subiectul propriei rătăciri, capabil de compasiune umană, dar incapabil să înțeleagă felul în care răul se poate ascunde în cămașa binelui, acel rău ca exagerare a normei devenite dogmă, acel rău ca lume închisă într-un timp fără margini, adânc și sulfuros. Dar neliniștea e, deopotrivă, și a orașului Mardin, trecut de la toleranță la radicalizare, și a Istanbulului indiferent și clocotitor, și al lumii libere și democrate mult prea tăcute în fața crimei și a altor forme de comportamentul inuman. Neliniștea e, în cele din urmă, a lectorului care a putut să respire la început în scriitura aparent simplă, dar care și-a întețit suflul odată obligat să coboare cercurile dantești ale dezumanizării, atât de puternic zugrăvite în manifestarea ei sulfuroasă.