(fragmente)
Despre paradox s-au scris cărți masive și incitante, unele chiar remarcabile. Dar cred că nimeni n-a prins termenul în lațul sclipitor-diversionist al esențialității așa cum a făcut-o Cioran: „paradoxul izvorăște din condiția nedesăvârșirii“ (trăsătură umană de netăgăduit, deci lumea e inconceptibilă în absența lui); „joc iresponsabil“, „imoralitate teoretică“ (etica și epistemologia devin un gen de ludus sollemnis); „În paradox, rațiunea se anulează pe ea însăși“! Or, urmărind mai pe ocolite firul gândirii cioraniene, înspre ce teritorii poate duce infarctul rațiunii?: „Mistica este suprema expresie a gândirii paradoxale.“
E un soi de sedativ care anesteziază „teama neînțelesului“ din preajma dumnezeirii (necunoscuta de diamant din chinuitoarea ecuație a firii). Îl utilizează și sfinții, chiar intensiv, în aclimatizarea cu „indes cifrabilul divin“. Îl utilizăm și noi, fiecare, în rostogolul disperărilor.
S-o fi ivit paradoxul în lume pe post de kit de securitate al ogrăzii celeste?
*
Ieși în curte într-o noapte senină, îți ridici privirile spre boltă și te lași cuprins de ploaia de clipociri luminoase ce te parfumează asemeni unei povești din copilărie. Nu-ți poți reprima o întrebare: le vezi pentru că strălucesc, ori strălucesc doar ca să și atâta vreme cât le vezi?
Îți focalizezi privirea către regina lor, cea mai strălucitoare, blând-tăioasă și exuberantă, diafana Venus. Și întrebările ți se rostogolesc de-acum înspre galaxiile lirice: a cântat Eminescu Lucea fărul pentru că sclipea irezistibil, ori Luceafărul își trimitea șoapta fotonică să fie înnobilat în stihuri de Poetul Nepereche?
Îți trece pregnant prin minte că limpezimile, ca întotdeauna, vin dinspre cu totul alte tărâmuri, pe alte frecvențe. Revelația nu se sfiește să capete trăsături cosmologice: poemul Luceafărul s-a născut în fapt odată cu Marea Izbucnire!
Însă au trebuit să treacă vreo 14 miliarde de ani până să se plămădească și formula adecvată de rostire.
*
Între vacarmul apocaliptic al coliziunii planetare care a smuls din carnea pământului mirifica lună și ceea ce Emmanuel Lévinas numea „tăcerea înspăimântătoare a spațiilor infinite“ se întinde întreaga noastră paletă auditivă. Cu șoapta de iubire, cu țipătul de groază, cu scâncetul copilului, cu susurul pădurii, cu vorba înțeleaptă sau de ocară, cu Sonata lunii. Toate iau câte puțin din limanuri și le însăilează în mareele sonore, așa cum culorile înfățișează dansul mai molcom sau mai zvăpăiat al luminii cu întunericul. Sonata o redă la modul stupefiant. O resimți ca izvorâtă din resemnările Creatorului. Din angoasele inavuabile ale îngerilor. Tema melodică principală, alcătuită doar din trei note, dintre care una singură obsesiv repetitivă, pare să scoboare din punctul pitagoreic Unic, dincolo de care nu subzistă decât inaudibila – și impasibila – muzică a sferelor. Din ceea ce se prelinge tremurat dinspre geometria îndepărtărilor. Iar căderile mâinii stângi înspre abisurile grave ale claviaturii fracturează filoanele întunericului într-o tandru-catifelat-amenințătoare pulverizare a echilibrelor argintului luminii.
Absorbi Sonata lunii și mereu nu știi dacă ai sorbit din elixirul liniștii sau te pândește din neguri prăpădul magmelor.
(Beethoven a purtat pe umeri aceste extreme la modul inclusiv fiziologic. În plină „tăcere înspăimântătoare“ a surzeniei, a fost disponibil să zămislească vacarmul Simfoniei a IX-a.)
*
Câtă risipă pentru goana spre un „mormânt întunecat“!
100.000 de kilometri însumează toate vasele de sânge din organismul nostru. Prinse cap la cap, ar înconjura ecuatorul de două ori și jumătate. Atâta desfășurare în nici o jumătate de metru cub de carne, oase și viscere! Cu păr și unghii cu tot. Amețitor! Și nu e singura stupefacție pe care ne-o rezervă prea-trecătorul nostru trup.
Să ne gândim doar la neobosita inimă. Cu 7 500 de litri de sânge pompați într-o zi, de-a lungul unei vieți medii de 75 de ani, harnica inimioară împinge în cei 100 000 de kilometri de vase peste 20 de milioane de litri de sânge. Cam câtă apă trece printr-o secțiune a Dunării în 4-5 secunde!
Putem să observăm însă și lucruri mai subtile: spirala ADN din fiecare celulă, desfășurată, se întinde cam pe un metru și jumătate. Multiplicat cu 37 de miliarde, căci atâtea celule avem în organism, înseamnă că, dacă le înnădim cap la cap, se vor prelungi pe 100 de miliarde de metri, deci 100 de milioane de kilometri. E distanța medie până la fascinantul Luceafăr pe care îl admirăm pe bolta nopții și îl cântăm în versuri nepieritoare.
Dar puzderia de sentimente și gânduri ce ne bântuie mințile? Ele înroșesc circuitele a 500 de trilioane de conexiuni sinaptice din „tărtăcuța“ noastră. Dacă s-ar încumeta cineva să bată un tact tot la o secundă, ca să atingă această neverosimilă cifră, i-ar trebui vreo 60 de milioane de ani. Deci aproape cât a trecut de la dispariția dinozaurilor până în clipa asta.
Și acestea sunt doar o minusculă mostră din halu cinanta complexitate viscerală ce-și bătătorește coborâșul funebru precum iubita din poemul lui Heine. Să fie un subiect de „mira co logie“? Ori mai degrabă unul de schizo frenie a naturii?
Mai ales că se vehi cu lează, de milenii și cu in sis tență, autonomia sufletului…
*
Știm, picotit, câte ceva.
Dar nu știm în șuvoaie din ce în ce mai tumultuoase.
*
Prin cotloanele pudorii
În clipa în care Eva și-a acoperit pântecul cu frunza de smochin, fundamentele lumii s-au eterizat. Ceea ce era limpede, evident și firesc s-a ascuns după o perdea de ceață de nepătruns. Toate cele cărora Adam, inspirat de formele esențiale, le atribuise un nume, s-au prescris în substantive pleșuve. Nimic nu va mai ființa ca înainte. Iar ceea ce fusese cu adevărat o matrice cosmică, generatoarea sublimă a pulsației vii, a devenit (chiar dacă titlul ar vrea să recupereze câte ceva din simbolistica străveche) lucrul înfățișat de Gustave Courbet în celebra pânză Originea lumii: o prozaică vulvă.
În clipa în care Eva și-a acoperit pântecul cu frunza de smochin s-a născut și cultura. În chiar acea străfulgerare a început marea epopee de sfâșiere a frunzei. La început mai timorat, prin mâzgălituri cu linii infantile pe pereții grotelor ori bâiguind în slove stângace. Apoi în tot mai ample și complexe desanturi: de cuvinte, idei, sunete, culori, formule (Cioran vedea o legătură tainică între scrierea unei cărți și păcatul de la origini!). Stihială bătălie pentru frunză. Frenezie a devoalării. Sălbatic-tandră deflorare a pudorii.
Pudoarea este ascundere. Desemnează ceea ce e inaccesibil vederii, dar nu contenește a-și semnala prezența prin însăși fenomenalitatea ascunderii. Prin expunerea, în locul naturii nedisimulate, a paravanului disimulării, a lentilei perfide ce împrăștie razele către direcții contrafăcute. Pudoarea indică ceea ce este, dar nu se înfățișează ca fiind în fapt. Ceea ce, asemeni perlei, se închide între valve în așteptarea scoaterii la lumină din adâncul apelor, cu riscul marelui sacrificiu; asemeni Adevărului cunoașterii ce se sustrage abil tirului dezlănțuit al conceptelor; asemeni misticei siderări metalirice care nu mai încape în catifeaua versului. Iar la limită mărturisește ceea ce nu mai aspiră – sau poate nu mai izbutește – să fie în act: ceea ce s-a retras ireversibil din ce n-a meritat rămânerea. Deus absconditus – este traducerea în latină a sintagmei lui Isaia din Cartea sa ce abundă în admonestări dezabuzate. Preluată meticulos de Cusanus, Luther ori Pascal și care dă pudorii o dimensiune înfricoșătoare.
Pudoarea este respingere. Femeia pudică recuză în primele clipe privirile insistente ale pretendentului, așa cum opera în finalitatea ei respinge inițial strădania creatorului. Devoalarea semnificațiilor, precum a lenjeriei, impune un travaliu susținut și adesea dureros. Neputința închegării vine la pachet cu profunde depresii. Proust se confrunta adesea cu cele mai negre psihoze generate de invincibilitatea albului paginii, „virgină de scris“. Drame trăite anterior la cel puțin aceeași intensitate și de Amiel: „Mă apropii de patruzeci de ani și nu am niciun fel de consistență.“ O irepresibilă „nevoie de totalitate“ ce excede rigorile alcătuirii unei opere, care alterează până și extazele libertății, ale „acestei libertăți cu care nu fac nimic“.
Pudoarea este stârnire. Ascunderea și respingerea asmut apoteotic dorința ce capătă energii apte să rupă toate zăgazurile. Ferice de cei ce nu s-au anchilozat în primele două obstacole și și-au găsit vigoarea de a sfărâma paravanele. Căci femeia pudică, odată copleșită de atacator, se dezlănțuie în erotici explozive; iar artistul ce-a agățat fie și o scamă din veșmântul muzei jubilează în nestăvilite giuvaere. Magiile melodice mozartiene, răbufnind în cascade, adevărate delicii ale tragicului, poartă neastâmpărul fascina(n)t al copilului căruia i s-a deschis fereastra zilelor către 1001 de nopți. Iar Monet, din cele două hectare de tufe, nuferi și bălți din Giverny, a podidit cu capodopere inegalabile galeriile de pe continente. Însă frunza primordială e tot acolo. Căci nu e o simplă frunză, ci un hățiș vegetal care se autoregenerează în clipa în care un strat a fost sfâșiat. Dedesubt apare o altă frunză, mai groasă și mai rezistentă; iar după ea o alta și apoi iarăși una și mai și, precum păzitorii lui Kafka ce apără poarta legii. Cu cât asaltul e mai susținut, cu cât mai multe frunze pică sfârtecate, cu atât protecția insondabilelor se îndârjește în cortine impenetrabile.
Iar dacă un supra-geniu, un mega-erou, un imbatabil lăncier al gândului ar izbuti s-o defrișeze și pe ultima, pe cea unică și neregenerabilă, pudoarea edenică n-ar face decât să îi joace un ultim renghi: în locul inestimabilului diamant al originilor, în locul nepieritorului motor al însuflețirii, n-ar dezveli decât neantul. Ori, mai terifiant, în consonanță cu coșmarurile medievale: o inexorabilă vagina dentata.
*
O fi fost verosimilă lumea înainte de nașterea mea? Dar după moartea-mi, ce poncife mai poate rosti?
Sunt precum tampoanele dintre două vagoane ce rulează în sinistra tăcere accelerată a disipării. Zdrăngănitul meu de fiare ruginite e o zadarnică invocare a haltei.
*
Când vor ajunge să redea pura inocență, neprihănirea, adânca enigmă – acea opacitate lăptoasă, imaterială, extraterestră – a copilului, artele figurative își vor fi atins desăvârșirea. Deocamdată însă, circulând prin marile muzee ale lumii, nu izbutești să regăsești aceste trăsături simple, dar de intangibilă complexitate. Dimpotrivă. În evident contrast cu angelica de noblețe a chipurilor feminine, cu simbolistica mistică a fundalurilor, cu naturalețea dezarmantă a gesturilor. Și nu iau decât câteva exemple ce ar trebui să fie de necontestat prin notorietatea lor.
Să privim spre pildă Madona Litta a lui Leonardo da Vinci (Ermitaj). Pruncul Iisus, ținând sânul Fecioarei cu fermitate și nedisimulat simț al posesiei, aruncă din colțul ochișorilor priviri piezișe și suspicioase, de parcă un interlocutor din afara cadrului l-ar anunța că are de îndeplinit de îndată un comision inoportun. Intersecția celor două axe, cea a hrănirii și cea a atenției, sugerează o conflictualitate caracteristică mai degrabă altor vârste. „Vedeți-vă de treaba voastră!“ – pare a rosti meditativul sugar pe deasupra cearcănelor cenușii ca de matur sastisit la sfârșitul unei săptămâni extenuante.
Un pic diferit stau lucrurile la Madona cu pruncul și tânărul Ioan Botezătorul de Botticelli (Luvru). Copilașul are un dram de ingenuitate; delicatețea buzelor și privirile iscoditoare fixate spre chipul Mamei exprimă convingător vulnerabilitatea ființei la început de drum; dar expresia de ansamblu e mai degrabă cea a băiețelului de 4-5 ani pus pe tiruri de întrebări despre lumea înconjurătoare. În așteptarea răspunsurilor ce întârzie sau sunt incomplete.
Părăsind un moment artiștii peninsulei și dând o privire prin Muzeul de Artă vienez ne oprim la Fecioara cu pruncul a lui Albrecht Dürer. Aici, ceea ce vedem de-a dreptul consternează. Doi obrăjori excesiv bucălați, cel stâng sugerând chiar o infecție stomatologică acută, înghesuie între ei o guriță căreia par să-i fi răpit toate gradele de mișcare. Iar alura generală e mai degrabă cea a unei biete făpturi fără vârstă, oprită din dezvoltarea naturală de o afecțiune neurologică rară.
La polul opus, revenind la maeștrii italieni, sculptura Madona din Bruges michelangeliană (Catedrala Catolică Bruges) înfățișează un prunc de oțel călit în nenumărate ore de sală și aparate, privind concentrat înspre podea de parcă acolo o halteră imensă l-ar invita la o smulsă opintire.
Copilăria primă – o dimensiune fundamental diferită a ființei, imposibil de accesat indiferent de modalități, tehnici sau talent.
*
După torpoarea solară din relaxatele duminici, urmează invariabil ziua hipnotică dedicată lunii, zi turmentată și neverosimilă, cu miasmele și furtunile ei. Năprasnice și insațiabile. Ele își mai scad câte un pic din isterie pe măsură ce zilele următoare mărturisesc alte planete de pe orbite mai îndepărtate, mai ostenite. Mai insensibile. Dar lunea își dezlănțuie întreaga sa furibundă sete lucrativă. Pornesc asurzitor mașinăriile fabricilor, pneumaticele din hale bubuie stârnind seisme letale, vehiculele mișună pe șosele ca hăituite de demoni, indivizi trași la costume strâmte intră și ies răvășiți de responsabilități prin ușile de sticlă ale băncilor, școli, spitale, instituții se balonează de invazia necruțătoare a mulțimilor precum un organ șubred ce nu mai prididește să tranziteze atâta fervoare. Un vertij dezlănțuit al facerii, o nebunie a profitului, asalt fără rațiune și căpătâi a ceea ce cu stupidă mândrie numim pe la tribune progres.
Nu e de mirare că lunea toate muzeele își pun lacătul pe porți…