De când se fac și clădirile din prefabricate și hainele tot pre-fabricate, de când zeci de pre-uri și-au găsit locul în societate și-n rostire, lumea s-a lenevit, iar atunci când cineva dorește să se exprime, nu mai caută în memorie cuvintele din cărțile citite, căci nu mai are timp să citească, ci recurge la prefabricate. Și, oricum, e mai aproape ce a auzit ieri decât ce s-a întâmplat acum nu știu câți ani: un fel de Alzheimer invers… Primii care și-au ușurat astfel munca au fost ziariștii. În ziare au apărut prefabricatele cu aspect de expresii, așa cum erau altădată cele, desigur, mai pitorești decât uscatele astea, preferate acum când frumusețea vorbirii nu mai are importanță, pragmatismul comunicării ieșind la iveală, vorba unei expresii de demult, uneori, totuși, reluată și azi: „ca uleiul deasupra apei“.
De fapt, nu e prea sigur că există generații, intelectualmente vorbind, ci doar grupuri care au referințe culturale diferite.
O știre despre nu știu ce firmă sau ceva asemănător, care a descoperit că se poate apăra cu gâște, mi-a amintit că „gâștele au salvat Capitoliul“, ceea ce intra, cumva, acum câteva decenii, dintr-o legendă istorică antică direct în bagajul de cunoștințe al adolescenților și, desigur, al adulților și bătrânilor care acești adolescenți urmau să devină. Dar autorul știrii nu a făcut nicio aluzie la acest eveniment istoric, real sau poate legendar, lipsindu-i ceea ce alte generații știau. Nu trebuia să fi citit cartea lui Titus Livius, Ab urbe condita, unde istoricul roman relatează cum gâștele sacre ale Junonei au fost singurele care i-au simțit pe galii ce urcau colina într-o liniște de nici câinii nu i-au simțit. Ele, cu gâgâitul lor, de atâtea ori enervant, i-au trezit pe luptătorii romani și aceștia i-au spulberat pe atacatori. Azi, când nici româna nu mai are cine știe ce curs, cum să mai fie interesat cineva de niște legende și mituri din Antichitate, care nu mai fac trebuință, căci practica, regina balului prezent, se poate lipsi de orice nu e direct rentabil. Într-o lume căreia i se predică ideea că literatura e nici mai mult, nici mai puțin decât comunicare, adică rentabilitate, ce să mai caute asemenea înfrumusețări de stil?!
Zicalele pe care le puteai găsi nu neapărat în cărți, ci chiar în rostirea oamenilor, a celor care aveau timp să – vorba lui Arghezi – „gândească singuri“, azi beneficiază, dacă ăsta e un beneficiu, de modificări uneori hazlii, alteori, pur și simplu, stupide. Auzi sau vezi combinații de două proverbe luate câte jumătate, din ignoranță. Poetul Dan Laurențiu construia, cu umorul său cunoscut celor ce-l cunoșteau, asemenea produse: „pe umeri pletele-i curg râu și vuiet dau în cale“, rezultat, însă, conștient, insist, pentru efectele sale comice, al ruperii unor versuri clasice diferite și unirii primului vers din poezia lui George Coșbuc, Numai una cu versul al doilea din poezia Mama, tot de Coșbuc. Cum generația poetului Dan Laurențiu învăța astfel de poezii la școală, uneori chiar pe dinafară, mulți ajungeau să le stăpânească, ba chiar să le țină minte tot restul vieții, astfel încât un fantast precum poetul care-și zicea uneori „Laurențică/dihanie mică“ fabrica el însuși ceva care să bucure auzul celorlalți cunoscători ai poeziei române clasice.
Aud că o profesoară de franceză e acuzată de către părinți că spune obscenități copiilor. Iată o probă de obscenitate, în optica reclamagiilor: traducerea cuvântului românesc bec (în fr. ampoule)! Nu poți să ceri tuturor să știe tot, dar dacă știi ceva îți dai seama că mai există multe pe care nu le știi și astfel poți evita asemenea gafe.
Calea învățământului de azi nu mai e spre formarea unor cetățeni cu imaginație sau măcar cu o anume finețe intelectuală, ci aceea a prefabricării unor pioni necesari pe tabla de șah a economiilor. Nicolae Ceaușescu ura Clujul pentru că era prea intelectual și a dat ordin să fie mutată o facultate de la Politehnică mai aproape de fabricile unde absolvenții ar fi urmat să lucreze ca ingineri, pentru ca aceștia să simtă pulsul industriei socialiste de la început și, desigur, să se apropie, așa, de mentalitatea clasei muncitoare. No comment.
Nici prefabricații politici de altădată, nici cei economici din prezentul democrat(ic) nu dau doi bani pe rafinamentul gândirii. Cei care gândesc ceva mai subtil sunt un pericol pentru ei.
Un alt poet, Ion Barbu (Dan Barbilian) scria în poezia Riga Crypto și lapona Enigel: „Că sufletul nu e fântână/Decât la om, fiară bătrână,/ Iar la făptură mai firavă/Pahar e gândul, cu otravă…“. Or, lipsindu-i de referințe culturale, deci de trecut, pe oamenii care vin, se vor obține acele făpturi mai firave la care se referă poetul, care nu vor mai gândi, ca să nu se otrăvească. Spre ce lume din coșmarul lui Orwell vă îndreptați, fraților!