Paradigma iluziei
*
Ce rămâne? Un murmur de ape secate în albia cerului, un foșnet de iarbă-n memoria dusă-a
nisipului,
ecoul pașilor pe o stradă pustie, cartoteca tăcerii și scrumul scuturat al târziului, hieroglife pentru un ipotetic champollion, în palma închisă-a amurgului un strop de noapte: axioma zilei de mâine.
*
Așa au trecut, așa s-au scurs, așa s-au adunat zilele; ce grele sunt și ce fragilă ființa! S-ar surpa dacă drepte n-ar sta armăturile cugetului. Cu murmur abia deslușit curg clipele, sângele, viața. Doar în crucea văzduhului țipătul păsării-vânt.
*
Mereu între uitare și amintire, tărâm zgrunțuros plin de gropi și hârtoape, nisipuri și ochiuri de apă în care se-neacă memoria. Vedenia cuvântului lasă urme pe care vântul își numără arginții trădării, povara aducerii-aminte, vina de-a fi zămislit din incestul tăcerii. În rest paradigma iluziei și zațul apusului din care-și aprinde flacăra întunericul.
*
Și-acum îmbrățișările vântului, mâini de femeie îndrăgostită căutându-ți înserările trupului, blânde lumini rătăcind peste umbrele ființei, catena de care se leagă ziua de mâine.
*
O rază de soare din ochiul lui Dumnezeu. Îngăduit ți-a fost s-o vezi mângâind creștetul ierbii. De fulgerul ei vântul și ploaia își mai aduc aminte!
*
Din nou liturghia secundelor în orgile nopții, bachice rugăciuni
în țevile unde cândva răsunau tocatele bachice, sprintene fugi pe care mâinile tale nu mai știu să le mântuie. E pustiu ateneul, ecou pierdut dezmierdările flautului, prin tine trec vânătorile toamnei, un corn englezesc, o părere de tulnic și bătrânul heruv trecând în vârful picioarelor prin odăile vântului.
*
Zadarnică suferința luminii pe umărul zilei, zadarnică mila umbrelor în ochii amurgului, încăpățânarea cu care te-agăți de veșnicia secundelor;
cu viața de mână ispășești iluzia
că lumea ar sta măcar o clipă în loc
pentru tine!
*
Cu mâna ta tai gâtul poemului, frate-al tăcerilor tale! În lăuntrul cuvântului ghilotina spusului și nespusului. În lăuntrul cuvântului abatoarele stingerii, cântecul frânt pe care inima lui nu-l mai știe. Cu mâna ta răsucești gâtul poemului cum ai smulge din gâtlejul nopții limba privighetorii, cu mâna cu care duci la gură pâinea și vinul din care se-ncheagă ființa!
*
Nenumărate sunt zilele, nenumărate nopțile ce le sfârșesc ori le-ncep, nicicând socotite. Fără sfârșit e miracolul lumii; cum să-l tulburi cu aritmetica ta
desuetă? Sfiește-te în fața vieții, precum o dimineață sosită prea devreme dinaintea lui Dumnezeu