Sub titlul neutru Studii literare, Mihai Zamfir a început reeditarea a șase dintre cărțile sale de istorie literară de dinainte de 1989, într-o binevenită serie de autor. În actuala penurie de idei și dezbateri literare, care a împins disciplina criticii și istoriei literare românești într-un soi de catalepsie intelectuală, reîntâlnirea cu opera unuia dintre cei mai importanți critici și istorici literari ai noștri e mai mult decât un eveniment: e o tentativă de resuscitare, prin dezbatere și examen critic, a înseși disciplinei.
Cel dintâi volum al seriei adună laolaltă două cărți ale lui Mihai Zamfir, despărțite de aproape un deceniu. Căci, după un debut editorial survenit în 1968, cu antologia Gândirea românească în epoca pașoptistă (2 vol., în colaborare cu Paul Cornea), primul volum propriu al criticului a fost Proza poetică românească în secolul al XIX-lea, apărut în 1971, având la origine teza de doctorat. Cel de-al doilea, totodată primul în culegerea de față, Introducere în opera lui Al. Macedonski, a văzut lumina tiparului un an mai târziu, în 1972. A doua carte din prezentul volum, Poemul românesc în proză, din 1981 (pentru care autorul a primit Premiul Asociației Scriitorilor din București), a fost o reluare a temei din volumul din 1971, dar extinsă pe toată istoria literaturii române, de la începutul sincronizării cu Occidentul și până în contemporaneitate.
Astfel ordonate în noua ediție, cele două volume din 1972, respectiv, 1981, definesc împreună, în două etape, metoda pe care autorul lor a propus-o și acreditat-o. Căci Mihai Zamfir nu este un istoric literar tradițional, cum sunt mulți (și buni) în generația sa, ci unul dintre foarte puținii care au propus o metodă. Este vorba de stilistica diacronică: metodă de cercetare a literaturii care pune accentul pe „nucleul esențial“ al operei unui scriitor, sau ceea ce criticul numește „cifrul ei stilistic“. Aceste „cifruri“ aflate într-o permanentă metamorfoză, în istoria literaturii, alcătuiesc, spune Zamfir în Cealaltă față a prozei (1988): „suite formate din elemente retorice devenite funcții, adică încadrabile într-un sistem“. Sistemul, iar nu elementele particulare care îl alcătuiesc, reprezintă obiectul de analiză al stilisticii diacronice, metodă distinctă în raport cu lansonismul istoriei literare tradiționale, care pune accentul pe un alt fel de serii, aflate în succesiune linear-istorică. Metoda, utilizată pe larg în volumul Poemul românesc în proză – acolo unde criticul face istoria unei întregi specii, pe toată întinderea literaturii române propriu-zise – fusese, însă, mai întâi aplicată de Mihai Zamfir asupra operei unui singur scriitor (ce-i drept, bine ales în acest scop).
Este vorba de Alexandru Macedonski, poet, prozator și dramaturg cu care începe, de fapt, modernitatea în literatura română, dar care a beneficiat, din cauza unor circumstanțe cunoscute, de o receptare târzie și de o valutare incompletă. În Introducere în opera lui Al. Macedonski, Mihai Zamfir dispune, prin urmare, de un „teren de joc“ propice pentru a-și afirma și aplica metoda de lectură. Căci, pe de-o parte, scriitorul analizat monografic are în mod limpede o amprentă stilistică și provine dintr-o serie literară de lungă tradiție (poezia neolatinizantă, de inspirație franceză și italiană, care a animat în special imaginația debordantă a pașoptiștilor munteni, spune criticul). Pe de altă parte, fiind vorba de un autor mult timp marginalizat și insuficient interpretat, studiul stilistic în cadrul unei serii îl ferește pe exeget de tentația supraevaluării.
Reeditarea împreună a celor două cărți are semnificații multiple, așadar.
Prima este cea de a documenta nașterea și configurarea unei metode, care avea să culmineze în Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române (2 vol., 2012, 2017; ed. a II-a, revăzută și adăugită, 2021). O metodă care este departe de a-și fi epuizat potențialul de aplicație asupra literaturii române. E limpede că stilistica diacronică nu este un vis teoretic, așa cum au crezut unii lingviști mai puțin cunoscători într-ale literaturii. Formele literare nu sunt structuri arbitrare și cu atât mai puțin consecințe mecanice ale raporturilor sociale, cum credeau comuniștii (și mai cred destui „progresiști“ și astăzi). „Cifrul stilistic“ este tocmai rezultanta întâlnirii talentului personal al autorului cu acele structuri și tipare, de esență lingvistică, care guvernează textul literar. Ca atare, ele pot fi ordonate în serii istorice, chiar dacă nu lineare. Împreună, cele două volume din ediția de față ne înfățișează devenirea metodei, pornind de la monografia unui autor și ajungând la cercetarea istorică a unei specii, de la apariția literaturii propriu-zise la noi până în perioada contemporană.
Cea de-a doua semnificație este încă și mai profundă, pentru că e de natură morală.
Cine citește cele două cărți, apărute în 1972 și 1981, are sentimentul tonic al unor produse complet imune la ideologia comunistă a societății în care, prin forța împrejurărilor, au fost scrise. Mihai Zamfir a făcut parte dintre acei critici și istorici literari care, fără să se manifeste public împotriva regimului prin acte de opoziție politică, au refuzat, în același timp, să accepte cea mai mică ingerință a acestuia în disciplina lor. Și-a scris cărțile într-o perfectă ignorare a „sirenelor“ comunismului, deopotrivă a celor ideologice (sociologismul literar și politizarea explicației istorico-literare) și a celor administrative. Bibliografia occidentală a celor două cercetări este la zi, iar cea românească ocolește cu finețe și precizie reperele „otrăvite“. Astfel, ca să mă limitez la un singur exemplu, Macedonski este văzut de Mihai Zamfir, cum spuneam, drept poetul care validează prin creația sa acea serie neolatinizantă, de factură estetizantă, care după poetul Rondelurilor va cristaliza atât în poezia modernistă de la „Sburătorul“ lui E. Lovinescu, cât și în cea a avangardei, iar nu „poezia socială“ – sau de-a dreptul socialistă – a unora dintre simboliștii ieșiți din mantaua sa, cum afirmau unii istorici literari „pe linie“. Reeditarea acestei monografii, ca și a sintezei din 1981, depune mărturie despre nivelul de performanță atins de cercetarea literară românească, în acea epocă de absurde interdicții și de intervenții aberante ale Cenzurii.
Aceasta ne permite să evaluăm mai bine raportul dintre regim și literatură, în perioada comunistă, și să înțelegem importanța pe care a avut-o – nu doar în viața literară – „baricada estetică“ din jurul „României literare“, din care a făcut și face parte Mihai Zamfir. Cum afirmă el însuși, stilistica a reprezentat o excelentă cale de evaziune și de rezistență la presiunile ideologiei dominante, o modalitate de a (re)afirma autonomia literaturii și irelevanța explicației marxiste în cultură. Definind literatura prin ceea ce identifică în mod ireductibil un scriitor, și anume codul său stilistic, criticul literar afirma fără echivoc primatul individualității, împotriva colectivismului comunist, în actul de creație.
Nu-mi place formula „rezistenței prin cultură“, am spus-o de multe ori, pentru că eroizează un fenomen care a fost mai complex de atât. Însă cărți cum sunt cele ale lui Mihai Zamfir arată limpede că, și dacă nu a existat o opoziție organizată față de regimul comunist, unii dintre cei care i s-au opus tacit au știut ce fac și au acționat sistematic pentru protejarea valorilor umaniste, a unui minim spirit de libertate și a adevăratei literaturi.
Studii literare. Literatură română, vol. I, mai ridică o problemă devenită spinoasă în istoria literară românească de azi. Există atâta istorie literară câți istorici literari autentici există, iar istoric literar poate fi, zice G. Călinescu, numai cine este critic literar, adică un interpret al literaturii capabil a stabili valori. A stabili, cu alte cuvinte, a le identifica și a le impune. Mihai Zamfir a construit de unul singur ceea ce un întreg institut de „tineri critici“ pretinde că nu se mai poate face: o metodă de istorie literară și o istorie rezultând din aplicarea ei. Cât de adevărat să fie, atunci, „decesul“ istoriei literare, cu care ne tot amenință diverși cercetători care nu sunt critici? Ceea ce a realizat Mihai Zamfir pentru poemul în proză se poate face și pentru alte specii literare, dacă nu pentru toate. „Cifrul stilistic“ nu este o formulă definibilă univoc: alt critic poate găsi alte cifruri și, implicit, alte serii, configurând cu totul altfel structurile istoriei literare. Limita acesteia nu este nici decesul, nici infinitul, ci numai adecvarea. Care depinde, desigur, de talentul critic. Cele două cărți reeditate acum arată limpede că metoda, oricât ar fi de avansată, de „la zi“ sau „la modă“, nu are decât valoarea celui care o utilizează. Briliantă, în mâna autorului Scurtei istorii…, stilistica diacronică s-ar putea dovedi o catastrofă dacă ar fi utilizată de cineva fără talent.
Seria de studii Mihai Zamfir inaugurată de acest prim volum de Studii literare promite să ne ofere nu numai o reîmprospătare a unor repere bibliografice obligatorii, ci chiar, dacă le vom reciti cum trebuie, o redeșteptare a interesului pentru istoria literară.