Am văzut cum în nuvela lui Cehov Doamna cu cățelul, Dmitri Gurov, bărbat căsătorit, de o anumită vârstă, o întâlnește la mare la Yalta pe juna Anna Sergheevna, căsătorită și ea, dar singură în vacanță cu un cățeluș. Nu foarte timidă, Anna se lasă curtată. Într-o seară, cei doi se plimbă împreună, Gurov o îmbrățișează și o conduce la hotelul ei, unde fac dragoste. După care (surpriză!), copleșită de rușine Anna îi mărturisește că e nefericită, că are un soț lamentabil, că a dorit să afle dacă viața putea să fie altfel, și că acum, iată, a devenit o păcătoasă demnă de dispreț. Gurov o consolează, o liniștește, cei doi admiră frumusețea zorilor pe litoral, după care Anna se întoarce în localitatea nu departe de Moscova unde locuiește, iar Gurov se așteaptă să o uite, așa cum le uitase pe celelalte femei cu care avusese aventuri asemănătoare.
De data aceasta, însă, amintirea Annei nu dispare, ci, dimpotrivă, îi răspândește în suflet o lumină din ce în ce mai vie. Gurov simte nevoia să se destăinuiască cuiva, să ceară un sfat, dar cui? Pe cei din jurul lui nu-i interesează decât mâncarea, băutura, jocul de cărți. Viața printre ei i se pare banală, fără rost, fără scăpare, ca un balamuc, ca o închisoare. Trebuie să o revadă pe Anna. De ce? Nici el nu știe bine, dar are nevoie să stea de vorbă cu ea. Explicând soției lui că are o treabă importantă la St. Petersburg, se hotărăște să plece în orășelul unde locuia Anna.
Odată ajuns, ia cea mai bună cameră la un hotel în centru, află că soțul Annei, om cu stare, binecunoscut, locuiește nu departe, se apropie de casa lor, nu îndrăznește să intre, își spune că Anna cu siguranță l-a uitat, și se întoarce la hotel. Seara, se duce la teatrul local unde avea loc premiera operetei Geișa, mare succes englez recent. Toată lumea bună din orășel era bine înțeles prezentă, inclusiv Anna. Văzând-o, Gurov înțelege clar „că pentru el nu mai exista pe lume o altă ființă mai apropiată, mai prețioasă, mai importantă“. Prima oară în viața lui, era legat de o altă persoană, fără scăpare.
În pauză, când soțul ei, înalt, slab, încovoiat, nesigur pe sine, se scoală și iese din sală să fumeze, Gurov se apropie de Anna și cu o voce tremurătoare îi spune „bună seara“. Pălind, neputând să creadă ce vede, ea se luptă să nu-și piardă cunoștința. Lui Gurov i se pare că tot teatrul se uită la ei. Anna se ridică și se îndreaptă spre ușă, cei doi străbat culoarele și scările printre spectatori, fără să știe bine încotro merg. „Ceruri, cine sunt toți cei de aici! … orchestra!…“, se întreabă Gurov, a cărui inimă bate violent. Anna se oprește pe o scăriță întunecată deasupra căreia scrie Către Amfiteatru. „De ce ai venit? De ce?“ îl întreabă ea, palidă de spaimă. „Sunt atât de nefericită, continuă ea, tot timpul nu m-am gândit decât la tine. Voiam să uit, să te uit. De ce te-ai întors?“ Fără să-i pese că nu departe doi elevi fumau și se uitau le ei, Gurov o ia în brațe, o mângâie, îi sărută obrajii și mâinile. „Du-te, îl roagă Anna, am să vin să te văd la Moscova, jur că am să vin, dar acum du-te, dragul meu, scumpul meu, acum du-te.“
În această scenă, aproape singuri, pe jumătate ascunși, cei doi se tem de mulțime, o resping, refuză să i se supună. Cum bine întrevăzuse Gurov cu puțin timp înainte, viața lor de zi cu zi departe unul de celălalt nu mai avea niciun sens. Ei nu mai puteau fi într-adevăr ei înșiși decât în rarele clipe când se aflau împreună. Dragostea îi scotea din lume, dacă putem spune așa, și îi reunea într-un spațiu/timp ascuns, unde fiecare era al celuilalt, numai și numai al celuilalt. Bineînțeles, această ruptură de lume o tulbura pe Anna și o îndemna să exclame, înainte de a fugi înapoi în sala teatrului: „Nu am fost niciodată fericită, nu voi fi niciodată fericită, niciodată, niciodată!“
Avea dreptate? Vom vedea rândul viitor.