Pascal Bruckner în dialog cu Cristian Pătrășconiu

Din prietenia unui munte este cea mai recentă carte semnată de Pascal Bruckner (prompt tradusă și în limba română, la Editura Trei, de Doru Mareș). Acest volum a provocat, de altfel, și dialogul de față, în exclusivitate pentru „România literară“.

 

Cristian Pătrășconiu: Ce fel de prieten vă este muntele?

Pascal Bruckner: Este un prieten dificil, deoarece constituie, în același timp, o provocare și o plăcere. Îmi este prieten atâta vreme cât nu încerc să-l urc ori să-mi propun vreo sarcină care este, adesea, mult mai dificilă decât mă așteptasem. Cert este că muntele mi-e prieten permanent – merg acolo atât iarna, cât și vara.

Aveți o relație de lungă durată cu el.

Așa este.

Care sunt cele mai importante repere ale acestei povești?

Cele trei repere sunt Austria, Elveția și Alpii Francezi (zona Haute Savoie). Acestea sunt locurile în care merg cel mai des. În prezent, merg cel mai mult în jurul orașului Chamonix, Megève și regiunea Mont Blanc (Monte Bianco, în italiană). Acestea sunt zonele mele preferate pentru sporturi. Împreună cu soția mea, merg câte o săptămână la Engelberg, în Elveția, situat în Oberland – o zonă excelentă pentru odihnă, plimbări și schiat.

Prietenia dvs. cu muntele este una blândă sau, dimpotrivă, una tumultoasă, care a fost pusă suficient de des la încercare?

Este o prietenie solicitantă, pentru că poți considera muntele prieten, însă, atunci când te străduiești să urci o pantă sau să atingi vreun vârf, demersul devine mult mai dificil, așadar, după cum spuneam la început și după cum ați spus și dvs., este o prietenie tumultoasă, însă, tocmai pentru că se obține cu dificultate, merită să te străduiești s-o cultivi. O prietenie pentru care nu depui eforturi și care nu este pusă la încercare nu este de interes. E ca o provocare. Încerc an de an să urc un munte – este ceea ce numesc eu Testul Cocotierului, menționat la începutul cărții mele. Încerc să dovedesc, în fiecare an, că sunt în stare să ajung pe vârful unui munte, iar dacă sunt în stare, sunt bun, pot să merg mai departe, iar dacă nu reușesc, nu sunt bun, mă simt îngrozitor și îmi spun că trebuie să încerc, iarăși, anul următor.

Când este muntele cu adevărat periculos?

Muntele este periculos atunci când începi ascensiunea dimineața, pe vreme bună; crezi că va fi senin și însorit toată ziua, doar că încep să se adune norii pe la ora 12, pe la 14 sau 15 se iscă furtuna, iar tu ești surprins de furtună. Sunt trăsnete, plouă abundent și este deosebit de riscant. În primul rând, pentru că riști să fii lovit de fulger, ceea ce este foarte neplăcut, iar în al doilea rând, se produc avalanșe de pietre și trebuie să te îndrepți cât mai rapid către un adăpost, la vreo cabană, sau trebuie să te întorci acasă. Pericolul muntelui este caracterul neprevăzut al stării vremii, care se poate schimba într-o singură oră. De aceea, înainte de drumeție, trebuie să verifici cu atenție buletinul meteo, să-i consulți pe ghizii montani sau pe localnici, deoarece ei știu mai bine decât tine.

Pe de altă parte, relația dintre dvs. și munte ține și de respect. Poate deveni periculos dacă nu respecți muntele?

Sigur. Este o chestiune de respect și de măsură. Comparativ cu muntele (chiar și cu un deal!), omul este atât de neînsemnat… Suntem abia ca o furnicuță pe pământ. Da, trebuie să respecți muntele și să știi exact ce se poate întâmpla pentru a depăși acea dificultate, în caz că apare; în caz că se produce ceva rău. Oricât de precaut ai fi, tot ești prins, adesea, de o ploaie deasă sau de vreo furtună ori vreo furtună de zăpadă, pe timp de iarnă, iar atunci trebuie să fii cu mare băgare de seamă și să eviți ce-i mai rău.

Vara trecută am făcut o mică drumeție în Alpi. S-a lăsat ceața și am căzut într-o groapă, pe care n-o observasem din cauza ceții dese. Slavă Domnului, nu m-am rănit! Dar înțelegeți că, la altitudine mare, spațiul este foarte periculos. Fiecare piatră, fiecare ciob de sticlă poate constitui o capcană și, de exemplu, dacă mergi cu doar un metru prea departe, poți cădea pe un vârf ascuțit de stâncă. Muntele este un loc riscant, însă de aceea și este atât de incitant! O viață fără riscuri nu merită trăită.

Este muntele și un fel de „învățător“ pentru noi? Ne învață despre viață?

Da, este un „profesor“ de înțelepciune, de prudență, dar te învață și cum să te autodepășești, cum să mergi dincolo de propriile limite. Aș spune că muntele este un învățător ambiguu, deoarece te învață cum să-ți măsori riscurile, cum să-ți asumi riscuri, chiar cu riscul unei căderi sau al unui accident. Este, cu siguranță, un profesor ambiguu, dar de aceea îl și iubim. Un alt aspect pe care doresc să-l subliniez – pentru mine, cel puțin, muntele este un loc superb. Munții sunt printre cele mai frumoase locuri de pe Pământ. Nu sunt mare amator de mare. Mi-e teamă de ocean, nu sunt un bun înotător și nu știu ce se ascunde sub apă, deci nu m-aș aventura niciodată în adâncurile mării. Cert este că sunt mult mai puternic atras de munte, deoarece mi-am petrecut tinerețea în Austria și în Elveția, ceea ce face ca muntele să fie peisajul copilăriei mele.

În condițiile acestea, de ce iubiți atât de mult muntele? Care este sensul filosofic al iubirii dvs. pentru munte?

E o întrebare foarte bună. Pentru mine și pentru mulți alții, munții sunt un spațiu de transcendență. În fiecare religie, în fiecare mitologie, cele mai înalte vârfuri sunt locurile unde se află zeii. Nu sunt religios, dar când atingi un vârf de peste 3 000 sau 4 000 de metri, simți că ești singur în fața infinitului, a spațiului nemăsurat. Te simți mărunt și singur, e ca o întâlnire cu ceva transcendent, care te depășește de departe. Așadar, este un amestec de plăcere și de risc. Este exact tipul de încântare pe care o simt atunci când merg la munte, pe lângă frumusețea peisajelor și dansul soarelui pe zăpadă, pe lângă stânci și câmpurile cu vaci la păscut ori munții cu capre sălbatice, care sunt întotdeauna o priveliște plăcută. Eventual și niște lupi, din care n-am văzut niciodată – sau poate o singură dată, în regiunea Savoie. Dar știi oricum că lupii se află prin apropiere, simbol al prezenței naturii sălbatice.

Când vă aflați singur pe munte, chiar sunteți singur acolo, sau sunteți împreună cu muntele, purtând o conversație tăcută?

Nu sunt singur. Mereu merg însoțit de prieteni. Uneori urc câte o zi întreagă, dar pe trasee mai ușoare, pe vârful dealurilor. Este, într-adevăr, o conversație, însă este mai mult un monolog, deoarece muntele nu-ți vorbește. Muntele nu are nimic de spus, este mort; pare să fie un spațiu mort, dar, de fapt, când te oprești, îți dai seama că muntele este foarte vocal prin intermediul unei multitudini de zgomote: pâraie care curg învolburate la vale, pietre care cad și în special ghețarii! Dacă ai călcat pe un ghețar, produce mult zgomot, deoarece stratul de sub el se topește. Pe parcursul drumeției, auzi tot felul de cascade și de pietricele care se rostogolesc, uneori se întâmplă să vezi și câte o bucată mare de gheață care alunecă în jos, așadar ai interes să nu te afli dedesubtul ei, pentru că există întotdeauna risc de avalanșă. În realitate, muntele nu este niciodată tăcut. El îți vorbește permanent, doar că într-un limbaj pe care nu-l poți înțelege, deoarece este limbajul naturii.

Când preferați să mergeți la munte, vara sau iarna?

Îmi place în ambele anotimpuri, însă, cu înaintarea în vârstă, schiez mai puțin și nu mai cobor pistele cum obișnuiam să fac în tinerețe – nu vreau să-mi fracturez vreun picior ori vreun braț. Dar îmi place să mă plimb prin zăpadă. Totuși, prefer vara, pentru că pe vreme de vară poți face o varietate de lucruri, poți merge cu prietenii și escalada multe locuri superbe. Vara trecută am făcut numeroase cățărări, escalade, care sunt destul de dificile. Trebuie să nu urci prea sus, ești cu fața către stânci și trebuie să citești stânca așa cum ai citi o pagină dintr-o carte. Trebuie să pui mâna în poziția corectă, să fii atent la picioare, să revii mereu către centrul de greutate al corpului pentru a avansa. Este dificil. Dacă nu ai vertij (eu nu am, slavă Domnului!), e foarte palpitant. Când ajungi sus, după ce parcurgi 25m de frânghie, te simți ca un rege, după care o iei de la început. Eu sunt la un nivel de începător, nu reușesc mai mult de 4B, 4C… O singură dată am reușit până la nivelul 5, doar că m-a ajutat ghidul. Însă e foarte frumos că, atunci când vezi o stâncă, îți spui: „Doamne, pot urca stânca asta“, dar nu o poți escalada fără o tehnică și o pregătire bună, fără un instructor bun. Parcurgi câte puțin, foarte lent, după care ajungi la vârful muntelui, apoi cobori. Mie îmi place partea aceasta, când ții frânghia între picioare și cobori, e foarte palpitant. Te simți ca o pasăre, simți că zbori. Ai parte de o mulțime de senzații pe care nu le poți încerca în oraș. În oraș, stau pe scaun cât e ziua de lungă sau merg pe stradă, dar mărturisesc că nu mă joc de-a acrobatul prin Paris, într-o zi obișnuită.

Iată următoarea întrebare: să fii la munte, să urci pe munte e ca o luptă? Și, dacă este așa, este o trântă cu muntele sau cu propriile tale limite?

Cred că răspunsul se află chiar în întrebarea dvs. În primul rând, lupt cu propriile limite și desigur că totul depinde de gravitație, de dificultatea pârtiei… Primul obstacol în calea escaladei ești tu însuți. De obicei, când începi o drumeție la munte, te simți epuizat la început. În prima oră îți spui că nu vei reuși, că e prea complicat, prea greu. „Mă voi da bătut în câteva minute“, apoi îți vine un fel de al doilea impuls de energie. Îți recapeți stăpânirea asupra propriului corp, resursele necesare pentru a-ți depăși oboseala, epuizarea și reușești să o faci. În cele din urmă, chiar dacă e foarte dificil, îți cucerești propriul munte interior. Atingi culmile și ești recunoscător că ai ajuns în vârf, deși a fost atât de dificil. Desigur, poate dura o zi sau două. Multe ore, cu siguranță. Nu e niciodată ca o plimbărică pe un deal. Pornești dimineața devreme, la răsărit, care – apropo – e un moment superb când e vreme bună. E un moment de miracol, de comuniune cu natura, e absolut splendid, dar știi că ce e cel mai dificil abia urmează, așa că trebuie să înaintezi pas cu pas, foarte lent, iar dacă ai un ghid bun, îți spune să nu mergi prea repede, pentru că obosești în scurt timp, așadar avansezi cu câte unul, doi metri, te uiți în jur, iar o oră sau două mai târziu ai avansat deja satisfăcător. Vezi cabana, refugiul unde ai dormit noaptea precedentă cum devine abia o căsuță mărunțică în depărtare; lacul pe care l-ai traversat se vede abia ca o oglinjoară; te apropii tot mai mult de vârful muntelui, pe care vrei să-l și atingi până la prânz. Dintr-un motiv simplu: la munte, furtunile sau vremea rea își fac simțită prezența întotdeauna după-amiaza. Așadar, trebuie să urci până în vârf până la orele 13 sau 14, ca să poți coborî la timp dacă se întâmplă ceva. Apoi, desigur, și coborârea este dificilă, pentru că ai impresia că ai parcurs partea cea mai grea, însă ce-i mai greu urmează, deoarece la coborâre sunt puși în mișcare toți mușchii picioarelor și spatelui. Te dor picioarele, deci nu poți coborî prea rapid, și ești epuizat după o oră sau două. Te întrebi oare când vei ajunge, dar îți mai rămân vreo două ore de drum și mergi ca un robot, cu mișcări automate. În cele din urmă, însă, ajungi la refugiu și ești cel mai fericit din lume că ai reușit. În jurul orei 16 sau 17, cobori în vale, ceea ce este tot dificil, totuși este finalul unei zile excelente și răspunzi la întrebarea de la început, ți-ai depășit temerile și slăbiciunile. Este cea mai bună recompensă pe care i-o poate oferi escalada cuiva, bărbat sau femeie.

Când sunteți cel mai fericit? Când urcați sau când coborâți de pe munte?

Când cobor, desigur. Sunt foarte fericit când ajung în vârful muntelui. Când merg cu prieteni, ne îmbrățișăm toți, ne dăm „abrazos“ ca în America de Sud, ne felicităm că am reușit. Dar, cum spuneam și mai devreme, mai avem de coborât vreo 4-5 ore, deci trebuie să fim foarte prudenți. Se produc accidente la coborâre în multe expediții la munte, deoarece oamenii nu mai sunt atenți. Se bucură, cred că au cucerit Himalaya, deci sunt foarte relaxați și adesea cad pietre, deci trebuie adesea să poarte cască de protecție. Dacă ești înconjurat de munți, când sari cad o mulțime de pietricele – pot fi și pietre mari –, deci trebuie să fii cu băgare de seamă. E posibil să ai o percepție greșită asupra direcțiilor și riști să comiți o greșeală care să te forțeze să urci la loc ca să cauți drumul corect către vale, iar dacă se lasă întunericul rapid, te poți trezi pierdut în mijlocul nopții, îngheți și te afli într-o situație foarte neplăcută. S-a întâmplat așa ceva, astfel că trebuie să eviți cât de mult asemenea situații.

V-ați simțit vreodată trădat de munte?

Da, uneori sunt dezamăgit, pentru că ți se spune că e o pârtie frumoasă sau un vârf frumos, dar se dovedește mai puțin impresionant. Când ajungi pe culmi, deja au fost acolo zeci, chiar sute de oameni, e un obiectiv asemenea unei gări sau unui bulevard dintr-un oraș mare. Trădat nu m-am simțit niciodată. Întotdeauna m-am simțit fascinat de frumusețea munților. Singurul care mă trădează sunt eu însumi atunci când nu mă mai pot purta picioarele până pe culmi, dar asta e singura problemă. Muntele nu mă trădează, cu excepția cazului în care vremea este foarte urâtă, și atunci rămâi blocat în hotel 3, 4, 5 zile.

În cazul acesta, nu e neapărat vina muntelui. Ține de așteptările tale. Cum sunteți dvs. pe munte, de fapt? Cine este Pascal Bruckner când urcă pe munte? Sunteți vizibil diferit acolo.

Mă plâng mult în timp ce urc pe munte, dar în sinea mea. Sunt încordat, nu sunt prea bucuros, pentru că sufăr mult, mă întreb de ce naiba fac ceea ce fac. Pentru ce recompensă? La vârsta mea, ar trebui să fac altceva: să mă aflu pe o plajă, pe un vapor, cu prietenii, și să mă bucur de viață. Îmi pun toate aceste întrebări, care sunt cât se poate de normale. Când ajung în vârf dintr-odată, atât de neașteptat, ceva se deschide în mine asemenea unei flori. Atunci sunt nespus de fericit, îi mulțumesc Domnului că am reușit, îmi spun că e fantastic, că e atât de frumos; fac o mulțime de poze. O sun pe partenera mea și o anunț că am reușit. E un fel de transformare interioară. Trec prin greutăți când urc și mă simt împlinit odată ajuns pe culmi. Dar suferi mult înainte să simți acea împlinire fantastică. Transpiri, plângi, îți spui că n-o să reușești în veci, ești speriat de moarte, pentru că uneori trebuie să treci prin vreun loc aflat chiar deasupra prăpastiei. Îți spui că, dacă vei cădea, s-a zis cu tine. Iar ghidul te mobilizează să nu cazi, spunându-ți că nu vrea să te adune de la zeci de metri adâncime. Apoi se produce minunea și ajungi. Consideri că este o foarte bună disciplină și pentru un filosof, și pentru o persoană obișnuită, deoarece te învață valoarea neprețuită a efortului și a oboselii.

Care a fost muntele cel mai dificil de urcat pentru dvs.? Și care este cea mai mare altitudine la care ați ajuns?

Toți munții au fost dificili pentru mine. Dar unul dintre cei mai grei a fost Masivul Écrins, situat la 4 100 de metri. L-am atins într-o expediție de două zile, pe parcursul căreia a trebuit să escaladăm un ghețar deosebit de abrupt. Îmi amintesc bine urcușul. Am pornit la ora 3 dimineața, purtam lămpi pe frunte, deci înaintam foarte încet, iar când a răsărit soarele, spectacolul a fost splendid, doar că eu eram atât de epuizat, că nu am putut admira peisajul. Îmi aduc aminte, erau pante foarte, foarte lungi, parcurgerea fiecăreia dura câte o oră și jumătate, apoi am ajuns sub vârful înghețat al ghețarului, format din blocuri imense de gheață care atârnă deasupra și care se pot desprinde în orice clipă. Cântăresc vreo tonă sau două. Ghidul trebuie să-ți dea undă verde să înaintezi sau, dimpotrivă, să decidă întoarcerea. Ultimul obstacol a fost un zid de gheață, dar era un zid superb de vreo 25m și e mai ușor să te cațări pe gheață decât pe stânci, pentru că îți poți înfige piciorul în gheață cu crampoanele. Apoi am ajuns în vârf după 7 ore de urcuș, eram epuizați și acela a fost momentul de magie. Această expediție a fost extrem de dificilă pentru mine. Nu eram foarte bine pregătit, dar apoi coborârea a fost superbă. Eram șapte drumeți. Eram cu un prieten și vorbeam continuu – prietenul meu îmi povestea necazurile lui în dragoste. Tocmai îl părăsise soția și mi-a povestit despre asta pe toată durata coborârii. Ceilalți îi tot ziceau să tacă, pentru că vocea lui riscă să provoace o avalanșă. Îl rugau să se abțină să mai vorbească. Îmi amintesc că era foarte amuzantă situația. La finalul excursiei ajunseserăm pe un alt ghețar și o doamnă americană simțea o nevoie urgentă pentru ceva ce nu pot numi explicit. Amicul i-a spus că nu poate merge într-un loc ferit, că trebuia să facă în fața tuturor, deoarece era prea riscant. Erau crevase peste tot. Așa că a trebuit să ne întoarcem toți cu spatele și biata doamnă a trebuit să se ușureze în timp ce alți alpiniști coborau de pe munte. Îmi închipui cât de jenant a fost pentru ea, dar am consolat-o toți. Este genul de incident care poate surveni în cazul oricui se află la înălțime mare. În realitate, nici nu contează. Suntem toți oameni și corpul are imperativele lui.

Ce fel de cărți luați cu dvs. pe munte, sau nu aveți nicio carte în rucsac?

Nu car cărți de mari dimensiuni, de obicei iau poezii. Poți citi sau învăța pe dinafară o poezie când te afli în refugiul de pe munte, noaptea, unde poposești să te odihnești pentru ziua următoare. Poți citi poezii, eventual chiar împreună cu tovarășii de drum. Dar nu iau cărți voluminoase, pentru că, dacă ești prins într-o furtună de zăpadă pe munte, nu-ți arde de citit cărți, ci vrei să fii salvat de un elicopter. Faci tot posibilul pentru asta, iar cărțile nu-ți sunt de mare ajutor atunci. Un alt lucru obligatoriu când faci escaladă: rucsacul trebuie să fie cât mai ușor. Trebuie să transporți doar articolele necesare: mănuși, apă, mâncare, ceva îmbrăcăminte și cam atât. Cărțile groase nu ar fi o idee bună, doar dacă nu cumva mergi într-o scurtă plimbare; în acest caz, desigur, cărțile nu ar fi o povară prea grea.

Arată lumea mai bine văzută din vârful muntelui? Este o lume mai bună când te afli pe culmi de munte?

Când te afli în vârf, vezi trei tipuri diferite de peisaje: vezi piscurile, care sunt, de cele mai multe ori, înzăpezite și stâncoase, reprezentând o arhitectură uimitoare; arată de parcă vreun zeu smintit ar fi sculptat statui nebunești pe acoperișul lumii; vezi partea mediană a muntelui, cu sate, lacuri, cu turme de vaci și de capre pretutindeni; și mai vezi și valea, întotdeauna mai puțin spectaculoasă decât munții, întrucât în vale se află industria, autostrăzile, autoturismele și orașele. Prin urmare, celui care urcă pe munte i se desfășoară în fața ochilor imagini la trei niveluri diferite. Peisajul este superb, însă așa este, de sus vezi lumea sub o altă formă.

Ați scris în carte despre vreun secret, vreo enigmă a muntelui? „Întreaga enigmă a muntelui constă în convertirea adversității în bucurie.“

Da, întocmai. Pentru omul obișnuit de la oraș, munții sunt înspăimântători, ostili, dușmănoși. Când încerci să le cucerești înălțimile, îți lansezi o provocare. Îți spui că ești o ființă umană măruntă, de rând, și te întrebi dacă vei fi în stare să cobori panta care ți se întinde în față. Spuneam că suferi mult, uneori nemăsurat; te întrebi ce cauți acolo, de ce ai ajuns acolo, dar mergi în continuare, avansezi, iar dacă reușești traseul, este o revelație. Nu doar că admiri un nou peisaj, o nouă priveliște, dar te și deschizi către o nouă dimensiune. De fapt, constați că ești mai puternic decât crezuseși. Corpul tău este capabil de mult mai multe lucruri decât te așteptai, deci nu mai ești aceeași persoană. În tine sălășluiește mult mai mult decât crezuseși. Din punctul meu de vedere, aceasta este revelația incredibilă a reușitei de a urca pe munte.

Mai avem două întrebări. Muntele este ca viața noastră?

Da, este ca viața noastră, doar că, din păcate, în viață nu ne cățărăm. Sau urcăm pe o scară, dar capătul ei de jos atârnă deasupra prăpastiei: toți murim într-o zi. E o idee bună să comparăm muntele cu viața. E o zicală tibetană: „Când ajungi într-un vârf, pregătește-te să mai urci unul“ – întotdeauna se mai află alt vârf după cel pe care tocmai l-ai cucerit. Da, muntele este o metaforă pentru viață, dar la vârstele înaintate urcușul devine foarte greu de practicat, vă mărturisesc.

În aceste condiții, marea ar fi locul de unde venim pe lume și în care ne întoarcem? Este o întrebare deschisă.

Da, da. Mereu revenim în locul de unde am pornit, care este pământul, în ultimă instanță. „Din țărână suntem făcuți, în țărână ne vom întoarce“, cum se spune. Dar, între cele două stadii – și acesta este aspectul cel mai important – vedem atât de multe lucruri frumoase, trăim atât de multe clipe frumoase, cucerim atât de multe culmi incredibile, că merită să facem această călătorie a vieții. Cea mai importantă provocare este să rămâi în viață până în ultima clipă, iar muntele este exact acel cadru geografic care mă ajută să mă simt viu până la capăt.