O energie în variante

Poezia lui Nicolae Coande are uneori aerul unui suspans enigmatic. Autorul începe o confesiune, adoptă un ton decis, descrie un gest amplu, dar dintr-odată se oprește, trece la altceva, repetând procedeul. Elan incipient dar și rezervă, relație posibilă dar și evitare, într-un joc ce trece de la un vers la altul, de la un poem la altul. Energia remarcabilă a conștiinței cunoaște s-ar zice o sfială stilistică. O indecizie disimulând dinamismul temperamental: „Mica simfonie din care ai ieșit tu poate fi încă auzită/ dacă intri în urechea din care a plecat atunci muzica./ E peste tot dar n-o vezi/ poarta se deschide dar nu intră nimeni pe ea/ întunericul lăsat protector peste ochi matematica/ atât de mult lăudată de ultimul sapiens răstignit/ lumina care intră și iese pentru că a văzut viitorul/ și bănuiala că fiecare om are un satelit al său undeva“ (Oameni-pălării V). După care urmează o concluzie sceptică: „Tot ce este supravegheat e mort./ Cineva cântă la un motor spart./ Târziu va veni o antichitate de tinichea“ (ibidem). Tactica expresiei pare a corespunde uneia de factură morală. Există undeva un mister pe care ființa îl semnalează, însă se ferește a merge mai departe preferând a-l învălui în aproximații, sugestii, aluzii. O dezarmare, o dezolare, un plictis apar în scenă. Autorul cochetează cu devalorizarea. Un confrate se arată „obosit să numere stele fără viață plictisit/ să facă parte dintr-un zar care pierde mereu/ rătăcit într-o clepsidră din miile uitate sub soare“ (Băiatul plantă I). Cu o constantă vigilență sunt urmăriți semenii inclusiv în ipostaze defel onorabile, cinismul propriu găsindu-și rezonanța într-un cinism colectiv. Tabloul oferit atinge un realism sarcastic: „Sînt unii care se plimbă cât e ziua de mare/ prin târgul de vechituri/ caută și caută printre boarfele omului (…) sînt unii care scriu poezii le-ndeasă în pereții întunecați/ ai lumii electrice unde se zgâiesc cei plătiți să aclame/ sînt unii care nu se pot abține să nu-și pălmuiască,/ fața îndelung folosită în campanii publicitare“ (Puloverul norvegian VI). Dar, atenție, urmează o detentă. Exactitățile crude ajung a se estompa, materia se pierde într-o rarefiere până la invizibilitate. Ora vesperală e prielnică unei stări halucinatorii: „Umbrele sînt slăbite la ora încrucișată/ fluieram încet o melodie de care îmi aminteam/ câteva clipe am crezut că am prins-o veneau și imagini/ ale zilei când mă bucuram să fac asta/ dar s-au șters rapid“ (Strada V). Intervine un imaginar minimalizant: „Pe peron un singur om așteaptă un tren cu o singură/ fereastră unde va ieși să-l salute o mână discretă“ (Șaptezeci și șapte de ferestre VI). Cu toate că mâna unică se multiplică retrospectiv, egalându-se cu „toate mâinile pe care le-am cunoscut într-o viață“, până la dorința senzual livrescă: „Să-mi rămână/ în minte cum păstrez pulsul unei mâini de fată/ între pagini de cărți pe care nu le vei mai citi vreodată“ (ibidem). Spre a exista și o abilă pliere pe umilitatea ultimă: „Scutur praful de pe o mie de cărți și ascut un cuțit/ pentru nopțile când voi scrie un vers./ Sînt anonimul plecat după ramă“ (Oameni-pălării I). Cât privește erosul, acesta e unul circumspect printr-o inserție de mondenitate, altfel zis printr-o detașare formală ce preia seducția: „Îi seduci pe alții mult mai norocoși decât pe mine/ un solitar prin orașe bogate părul femeilor/ îndrăgostite prezervativul lui Arcimboldo/ le strânge părul nesupus într-un laț mătăsos/ pe terasele încărcate de melancolie“ (Piele vis III). Și nu în ultimul rând o recunoaștere a puterii verbului în sine: „Linia ce desparte stilul de lăcomia unei țări/ fără ieșire la mare“ (ibidem). În pofida secvențelor unei socializări temerare, eul liric se dorește a fi solitar. În consens cu siguranța dominantă de fond pe care am semnalat-o, întâlnim mărturia unei detașări de lume declarată cu franchețe: „Nimeni nu-ți dă telefon să-ți spună că a citit/ o carte care l-a răscolit/ nimeni nu sună să-ți spună că trece printr-o furtună/ nimeni nu te caută pentru că a simțit că se-apropie/ un gând întunecat/ nimeni nu te caută pentru că are nevoie să fie văzut“ (Meciul V). Ori sastisirea de un mediu literar pus în grotesc spectacol: „Sînt ultimul poet negru din România: departe de poeții de salon de fanteziștii/ care se aplaudă în festivaluri-plictis/ unde stau la prezidii oameni-plictis/ și tastează ecrane butoane-plictis./ Apare un pitic care dă un premiu plictis./ Limbi-plictis plescăie după aer“ (ibidem IV). Ori succint: „De ce/ provincie fadă mă închizi în moleșeala ta de icter/ cum trec prin tine adormit ca propria-mi minte (…)?“ (ibidem). Are loc astfel din nou un apel la coarda energică. Tăietura fermă a verbului e oricum a unui intrepid. Atitudinea primară a acestei producții revine în prim plan, în chip de pamflet: „Nu-mi plac tipii care-și lasă portretul posterității? Ochii lipsiți de viață sperând că vor vedea în viitor/ ce le lipsește azi/ un ins adevărat merge pur și simplu/ pe pământ neinfluențat“ (Doliu IV). Un aparent pas retractil, cel al solicitării decedaților, constituie doar un prilej al detașării critice de contemporaneitate: „Nimeni nu observă mai bine viața decât cei morți (…) râd la glumele noastre când sîntem posaci/ aplaudă fiecare premiu chiar dacă este nedrept/ știu atâta istorie cât să părem o vreme savanți“ (Oameni-pălării VII). Plecarea dincolo are parte de două imagini. Una e cea a unei înălțări celeste cu ajutorul propriei inimi: „E inima ta care face o decolare plăcută“ (Meciul VI). Alta virilă, cu son victorios, de trompetă: „Nu știi niciodată când e timpul să pleci/ nu știi ce-ți folosește la drum/ te ridici decis să-ncasezi viitorul/ te prezinți bărbătește ceri o trompetă“ (Meciul VII). Dacă în cea dintâi putem sesiza o nuanță de ironie, cea de-a doua coincide cu natura determinant impetuoasă a poetului. Să ilustreze notele de detașare și umilitate o tentație de ispășire sau reprezintă doar ondulații ale unui egocentrism rafinat? Nicolae Coande: o personalitate lirică dinamică, una dintre cele mai interesante afirmate în ultimul timp pe meleagul literelor noastre.