Herina. În prima zi de miercuri a fiecărei luni se aduna lumea în fața cofetăriei din Piața Centrală. Donika Akos și Dimka Brencis soseau cu marfa adusă de la Praga. Cutii de carton cu câte șase sticle verzui de absint. Au adus „Zâna Verde“, ziceau cetățenii bucuroși. Zvonul mergea până-n Iaremcea, preț de cincizeci de kilometri. Soseau cu trăsurile și domnii Plotinikoff și Wodobskin.
Din Iaremcea începea Galiţia şi ţinea preţ de două sute de kilometri, până dincolo de Lemberg.
În Galiţia se adunau bandele de hoţi. Adăstau lângă Iaremcea. O luau către Herina, Lipce, Debrecen şi se opreau tocmai la Budapesta.
Domnii Plotinikoff şi Wodobskin cumpărau două lăzi de absint. Se aşezau pe malul Prutului, gustau absintul pe băncile alea din lemn masiv, privind apa învolburată ce o lua către Colomeea. Acolo începea Pocuția. Din Iasinia apele curgeau către Tisa. Din Iasinia la Herina şi deacolo la Lipce.
Domnii Plotinikoff şi Wodobskin ţineau hotelul din centrul Iaremcei. Mii de turişti veneau în fiecare an. Din Cracovia. Din Budapesta. Din Bratislava.
Domnii Plotinikoff şi Wodobskin ţineau uniformele de atac în pivniţele hotelului din centru.
Marele băutor de absint al Herinei era bătrânul văduv Szatmari Ioszef, careşi mângâia, în fiecare joi, mustaţa întortocheată. Trăgea din sticlă lichidul verzui, fumând pipa.
***
Tinerii Leopold Bi ner şi Bercu Bernard se angajaseră ca lucrători la Cofetăria „Dimka şi Donika“ din Herina.
Învăţaseră să facă fierturile de caise verzi, de coarne sau de mure.
Porneau la drum înspre Iarem cea şi Lemberg sau către Lipce, War tezen ori Gross war dein, până-n târ gul de la Debrecen.
Verile erau călduroase. Marfa se pierdea. Dulceţurile făceau mucegai pe deasupra.
Leopold Biner şi Bercu Bernard închiriau şoproanele din locurile de târg, se apucau de gătit fiertu rile de fructe, stârnind poftele muierilor din Lipce, copiilor din Wartzen, bătrânilor din Grosswar dein şi întregii comunităţi din Debrecen. Lumea se îngrămădea să vadă şi să cumpere.
Leopold Biner şi Bercu Bernard păstrau secretul reţetelor de biscuiţi, fursecuri ori budinci. Tăinuiala asta devenise un sport al celor care învăţau meserie la Cofetăria „Dimka şi Donika“. Când punea câte ceva la cale, Leopold Biner se închidea în odaia din spatele atelierului de cofetărie. Bercu Bernard purta greutăţile balanţei în buzunarele de la pantaloni. După ce cântărea cantităţile de făină, zahăr sau fructe, le băga înapoi. Fiecare lucrător cofetar avea secretele lui.
***
În octombrie a început. Cu o săptămână înainte de sosirea bandelor de hoţi din Galiţia, croitorul Einhorn Moritz, din Herina, a ieşit din măcelăria lui Feier Emeric cu o pradă bogată. Îi atârnau cârnaţii din buzunare, în mâini avea mai multe chifle. Brusc, a început să fugă fără ca măcelarul să-l urmărească. Tot în acea dimineaţă răcoroasă, Demeter Francisc, fermierul, a oferit gratis un spectacol în Piaţa Centrală. S-a apucat să înveţe mersul pe bicicletă, răsturnări, tamponări în pereţi, până-n jurul orei zece. Șia continuat lecţiile în drum spre casă. După alte acrobaţii, a împachetat bicicleta şi a dispărut.
Bătrânul Szatmari, mângâindu-şi mustaţa întortocheată, aşezat pe banca din faţa fântânii, fumând liniştit, a dat din cap în stânga, apoi în dreapta şi şi-a spus că aşa ceva nu s-a mai pomenit.
***
Şi domnul Plotinikoff avea mustaţă, blondă, care-i atârna pe lângă bărbia rasă proaspăt. Când nu umbla cu trăsura, călărea un cal alb. Calul era iapă. O chema Brenda. Prietenul domnului Plotinikoff, domnul Wodobskin, împlinise, în douăzeci şi opt septembrie, şaizeci de ani. Scund şi îndesat.
Uneori, când se afla în fruntea bandelor de hoţi adunate în Galiţia, domnului Plotinikoff i se spunea „Colonelul“.
Când scriu cronica Herinei, am nevoie de linişte. Mă retrag în camera din spatele brutăriei, îmi spun: „Spitz Lieber, acuma să te văd, trebuie să laşi mărturie celor care vor veni şi vor fi mândri că s-au născut, au copilărit şi trăiesc în Herina“. Niciun cuvânt de scădere nu se strecoară în aceste rânduri. În cameră se stârnesc nori de praf, se aşază pe masă şi pe hârtii după ce-şi sfârşesc plutirea în jurul opaiţelor. Miroase a fotoghin dinspre podele. Într-o miercuri de început de lună, prin septembrie, domnul Wodobskin mi-a spus cu răutate în glas: „Măi, Spitz, grăsimea din şoldurile tale se pierde uşor, te duci pe un coridor lung şi prinzi a-l măsura cu un chibrit, pe care ţi-l dau eu, apoi te apuci să miroşi pardoselile şi către seară te pui la pescuit în chiuvetele de la cofetăria doamnelor «Dimka şi Donika»“.
Domnul acesta din Iaremcea mi s-a părut un inamic periculos. I-am spus doctorului Izrael Klein de la spital şi doamnelor călugăriţe care îngrijeau bolnavii secţiei de contagioşi.
***
„Toţi medicii din Herina se vor refugia cu diverse mijloace de transport, în afară de Izrael Klein şi contagioşii lui, dom nule Plotinikoff“, a spus Wodobskin.
„Strategia, Wodobskin, e să nu rămână mai mult de trei sute de cetăţeni în He rina“, a şoptit Plotinikoff.
„Să-şi lase seifurile Wertheim deschise“, a zis Wodobskin, bând cu nesaţ din sticla de absint.
„Deschise şi goale, Wodobskin“, a completat nervos Ploti nikoff.
„În pivniţe vor fi vinurile lor no bile, vechi, îm buteliate. Pe Kincsey ăla de la tutungeria din Herina îl lă săm fără ţigări, ca tribut de răz boi, şi-l recom pen săm cu un palton cu căp tuşeală din blană de vulpe. Vin vremurile chefurilor, ale aşternutu rilor curate, ale sacilor cu lenjerie de corp, ale meselor încărcate cu mâncare, ale ceasurilor de buzunar scumpe, domnule“, a spus Wodobskin.
„De doamnele Dimka şi Donika nu se va atinge nimeni, Wodobskin“.
„De acord, domnule Plotinikoff“.
„Orice nouă ordine, oriunde, deci şi-n Herina, se instaurează pe căi permise şi nepermise. Roadele ei devin vizibile, mai ales acolo unde nu se întâmpină piedici. Puţini vor fi cei care nu se vor lăsa înduplecaţi de puştile astea, de uniformele astea, Wodobskin“.
„Poate doar funcţionarul ăla de la orfelinat. Ca data trecută. Cu prezenţa sa de spirit, cu hainele alea sărăcăcioase, păzind casele cofetăre selor. Ăla care-i alunga pe înfometaţi cu o voce mieroasă. Vi s-a făcut milă de el şi v-aţi oferit să-l îmbrăcaţi, domnule Plotinikoff“.
„Csury Ianos, Wodobskin. M-a refuzat politicos. Să fie pregătit furierul ăla kirghiz. Vom avea nevoie de informări. Și anunţaţi contesa că-n două săptămâni pornim spre Herina, domnule“, a încheiat domnul Plotinikoff.
***
Inamicii aceia au ajuns în Herina la jumătatea lunii octombrie. Au dărâmat gardul, s-au aşezat în grădina domnului Morghenthal, au umplut păşunea de la intrarea în oraş, au spart dugheana refugiatului Darulovitz. Au băut şi au împărţit săracilor curioşi şi prezenţi materialele de stofă şi de perdele. L-au găsit pe domnul rabin, i-au luat cojocul de pe umeri şi pantofii, l-au alergat desculţ, pe străzi, până în Piaţa Centrală.
Li s-au alăturat cei dedaţi la fărădelegi din oraş şi împrejurimi. Veniseră cu saci goi în spinări. Adulmecau. Îşi umpleau sacii. Plecau la casele lor.
„Aşa se apără proprietatea privată, Plotinikoff ?“, a întrebat contesa Monthomas, supărată.
„Noi n-am venit aici să apărăm cetăţenii din Herina unii de alţii, doamnă contesă“, a răspuns „Colonelul“. Aşa a fost în prima zi.