O nouă panoramă a literaturii contemporane actuale se înfi ripă deja printre lucrările lui Răzvan Voncu prin volumele Poeți români de azi (I: 2015; ed. a II-a: 2019; II: 2023), Critici români de azi (2020) și, acum, Prozatori români de azi (2023). Așa cum arată în această etapă de elaborare, dacă nu vor mai surveni și cărți dedicate, să zicem, dramaturgiei sau eseului, întregul ia chipul unei ample trilogii critice – probabil cu cel puțin câte două volume pentru fiecare dintre genurile abordate (poezia le are deja) – despre care s-ar putea spune că este alcătuită, precum romanul unui prozator optzecist, din „aripa stângă“, „corp“ și „aripa dreaptă“. Corpul ar fi, probabil, ținând seama și de specialitatea autorului, critica, de astă dată, căci ea susține prin verdictele sale valorice ambele aripi și, până la urmă, zborul artei literare.
Încă din titlu se precizează, în ceea ce privește toate componentele, timpul la care se referă analizele pe autori și cărți: azi. Acest azi merge, în cazul prozatorilor, de la Marin Preda și D.R. Popescu încoace, ajungând până la apariții de ultimă oră, acoperind astfel, în bună măsură, perioada postbelică a literelor române. De altfel, Marin Preda este pentru autor un reper important, referirea lui la temele fundamentale ale scrisului fiind recurent amintită, în chiar formularea prozatorului: ca trimitere la „bleste ma tele chestiuni insolubile“. În rezumatul lui Voncu, aceste chestiuni sunt provocările esențiale ale vieții. „Proza care nu se confruntă cu moș tenirea nefastă a secolului trecut – al războaielor mondiale și regionale, al Holocaustului, al totalitarismelor, al «omului încapsulat» –, ignorând con diția umană în favoarea altor orizon turi, își trădează, spunea Preda, me nirea. Și ratează întâlnirea cu conștiința și cu morala care decurge din această întâlnire“. Prin urmare, un prozator care nu se azvârle fără preget în marile șuvoaie ale istoriei con temporane ce traversează, încercându-le, siluetele umane într-o încleștare pe viață și pe moarte nu se ridică până la atinge rea filonului adevăratelor provocări radicale ale destinului uman, rămâ nând de o importanță secundară. Este o profesiune de credință perenă, ce rezulta și din titlul unui roman faimos de André Malraux, autor care o și asuma explicit în scrisul său. Numai că problematica insolubilă, chestiunea modului etic validabil de a fi pe pământ, îngăduie o mulțime de unghiuri ale abordării, iar pe Răzvan Voncu tocmai acestea îl interesează mai tare, fiindcă „o carte cu miez“ are nevoie de adevăr și poezie (cum zicea și Goethe în titlul autobiografiei lui), adică de temei și de vibrație. Cu această convingere viguroasă, criticul estimează scrisul prozatorilor, distingând valoarea de nonvaloare. Astfel, cutare prozator a scris „un roman foarte bun, deloc comod, despre trei teme la fel de vechi ca literatura: viața, moartea și iubirea“. Un altul oferă cititorului „mici fabule, pline de înțelesuri, de semnale referitoare la fragilitatea omului, la mizeria morală și sufletească a lumii contemporane, la ravagiile lipsei de speranță…“. Un filosof convertit la roman scrie un text „pe toate planurile diferit de proza românească a momentului. Nicidecum «minimalist», defel autobiografic, ascunzând și, totodată, dezvăluind o problematică morală și filosofică, pe un fundal istoric spectaculos“. Sunt cazuri de reușită, recomandate ca atare. De altfel, autorul cărții o spune limpede și explicit atunci când precizează că sinteza sa „cuprinde, în mare măsură, numai prozatori validați critic“. În mare măsură, pentru că majoritatea sunt nume care au cucerit deja adeziunea criticii literare, găsind în comentatorul de acum un spirit nu numai avizat, ci și capabil să propună o nouă lectură. Dar și fiindcă alături de aceștia apar și nume încă nevalidate, pe care le autentifică, parafează și ștampilează însuși Răzvan Voncu.
Din astfel de alăturări punctuale – căci la origine capito lele cărții sunt cronici de întâmpinare, așadar măr turii ale unui amfitrionat critic „la cald“, la scenă deschisă – întregul se completează pas cu pas, agregându-se, în unele cazuri, din discutarea mai multor cărți ale aceluiași autor, în altele din semnalarea uneia singure și făcând, și prin asemenea recurențe sau unice punctări, delimitări axiologice necesare. Astfel, urmând parcă un model de construcție modulară pe care l-a introdus, cel dintâi, în cultura noastră modernă, B.P. Hasdeu, odată cu Istoria critică a româ nilor (1873-1875), lucrarea lui Răzvan Voncu dobândește o structură flexibilă și o formă, în principiu, lesne modificabilă (cu o „geografie variabilă“), prin noi adaosuri sau rectificări prin eliminare, în perspectiva timpului și a noilor ediții pe care acesta le va aduce. De pe acum deja puzzle-ul este însă multicolor și ritmat, asigurând cărții o lectură pasionată și ușoară, fără cazne.
Criticul face și pronosticuri, lansează ipoteze, ca atunci când spune că romanele unui autor actual „mi-au întărit convingerea că scriitura aventurii se întoarce, din nou, în proza românească și concurează, după aproape un deceniu de pauză, aventura scriiturii“. Este o formulare care are norocul de a fi și substanțială, și bine adusă din condei, semn că Răzvan Voncu este un critic cu talent literar indubitabil. Înzestrarea lui urcă dinspre expresivitatea și sinceritatea frazării până la viziune și construcție. Alcătuită din cinci secțiuni, între care prima adună patru eseuri introductive provocatoare, unde literatura română este privită în ochi și provocată să își dezvăluie și năzuințele, și neputințele, ea are în colimator proza afirmată în perioada comunistă (II), postmodernismul sub comunism (III), prozatorii afirmați după 1989 (IV) și proza criticilor (V). Desfășurată într-o succesiune istorică, materia critică se deschide astfel printr-o dezbatere de natură teoretică și se încheie prin seducția prozastică suferită de critici (interpretez ultima secțiune ca un gest de curtoazie față de confrații critici fermecați, ca Răzvan Voncu însuși, de tentația de a ficționaliza, altminteri criticul convertit în prozator având dreptul de a sta printre prozatori, pur și simplu).
Nu lipsesc nici reflecțiile istoricului literar, binevenite, căci se exersează mai ales asupra unor segmente de timp în care lucrurile nu au avut încă timp suficient să se cearnă sau pe care istoriografia literară nu le-a pritocit încă deloc ori de ajuns. Optzecismul întrunește mai multe reflecții critice demne de interes. „Dacă, la nivel tematic… proza generației optzeci… își propunea să se opună falsului roman politic de tip Dinu Săraru, Platon Pardău, Corneliu Leu e tutti quanti, la nivelul poeticii miza ei era și mai profundă. Optzeciștii doreau, nici mai mult, nici mai puțin, decât să renunțe la proza evenimențială, bazată pe conflict, pe arhitecturi narative, pe personaje puternice. Ei doreau (și vor reuși) să mute accentul dinspre ce se povestește înspre cum se povestește“. Acestei sintetice și limpezi precizări i s-a alăturat, cu un alt prilej, și aceea că „O parte din generația 80 s-a declarat a posteriori flaubertiană, inventându-și, sub imperiul influenței critice a lui Ion Bogdan Lefter, o ascendență în poetica prozei «târgoveștene» și a jurnalului lui Radu Petrescu“. În ambele cazuri este vorba despre decantări critice meritorii, de reținut în străbaterile ulterioare ale perimetrului literar optzecist.
Există încă un detaliu al discursului care stâr nește curiozitatea cititorului. Este vorba despre accentele pole mice în care autori sau direcții literare întregi beneficiază de „mușcătura“ alegră a criticului, altminteri jovial și cordial. El arată en passant precaritățile textualismului optzecist, ia o distanță sanitară de minimalismul prozastic, denunță ceea ce îi apare ca lipsă de miză ori îngropare în pitoresc (pariul pe limbă înțeles ca exploatare a neao șismului, argoticului, a intraduc tibilului), vorbește despre „mulții închipuiți ai «literaturii noi» (de la Claudiu Komartin la Radu Vancu)“ și despre „antropologia narativă realist-socialistă à la Dan Lungu“… Ba chiar, într-o singură frază, desființează „«arta» realist-socialistă, făcută astăzi benevol, pentru «gustul» festivalurilor internaționale de film“, care „nu e preocupată nici de semnificații spirituale, nici de nuanțe: ea pune etichete și «mobilizează» în favoarea unei «cauze»“.
Nici alte delimitări oportune nu lipsesc din pagină. „Momentul primului deceniu de după 1989 este, cred eu, unul fast pentru proza noastră, această deschidere a livrescului către natural, într-un timp social favorabil observației romanești, aducând o serie de opere … prin care romanul își ia revanșa față de proza scurtă, hegemonică în urmă cu doar un deceniu“. Un amendament legitim se aduce și uzului exagerat de hermeneutici generaționiste, căci „Critica a operat cam mult cu eticheta generaționistă, din motive legitime de politică literară, fără a insista asupra cuvenitelor distincții dintre o scriitură și alta“.
Reflecțiile lui Răzvan Voncu despre proza de calitate sunt de referință. Ele iau uneori înfățișări de-a dreptul aforistice. „Auzim adesea propoziția «Viața mea e un roman», dar puțini dintre cei care o rostesc bănuiesc cât de departe sunt de adevăr. Nicio viață nu este roman, până când nu este scrisă ca atare“. Sau: „Livrescul nu ține loc de verosimilitate“.
Închei cu un tablou pe care autorul îl face vieții literare românești actuale, pe cât de realist, pe atât de întristător. „Viața literară este viața unor marginali, într-o societate dominată de bani și de dorința de parvenire, iar breasla, în cel mai bun caz, funcționează ca o cetate asediată din toate părțile (inclusiv din interior). Nu mai există, cum scria Nicolae Manolescu nu demult, o reală atmosferă literară, în care să se dezbată teme și subiecte de interes intelectual. Metabolismul literaturii se consumă în atacuri la persoană și în insulte triviale, în mediul virtual. Tocmai generația optzeci, în partea ei substanțială din punct de vedere literar, … a contribuit la eroziunea mitului Marelui Scriitor și la repudierea unor criterii care îl defineau: în primul rând, a noțiunii de talent (considerată, nu se-nțelege prea bine de ce, arbitrară), dar și a prestigiului social al scriitorului, dacă nu cumva și a autonomiei literaturii față de societate“. Adevăruri crude, marcând o mutație de mentalitate și procedurală.
Cartea Prozatori români de azi, parte a unui proiect editorial cu cinci volume, se dovedește o contribuție solidă și valoroasă la fixarea fizionomiei literare românești dintr-un azi înțeles ca o contemporaneitate cu mai multe vârste postbelice ale scrisului în proză.