Viorel Mureșan s-a afirmat în climatul revistei „Echinox“, fiind coleg de redacție cu Emil Hurezeanu, Traian Ștef și actualul președinte al Academiei Române Ion Aurel Pop, din promoția 1979. A debutat editorial în 1982 cu Scrisori din muzeul pendulelor.
Poezia lui este dificil de încadrat într-una din direcțiile tematice și stilistice specifice generației optzeciste. În Istoria tragică și grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, criticul echinoxist Radu G. Țeposu îl plasa aproximativ în grupul „Poeților gnomici și ezoterici“, adăugând „Manieriști“. Iar Ion Pop remarcă în profilul poetului din „Echinox“. Vocile poeziei „fantezia complicată de factură manieristă“, „speculând elemente de contrast spectaculoase“. Cartea recentă, Monede în aer (Ed. Caiete Silvane, Zalău, 2023) ilustrează asemenea trăsături, plus altele definitorii, în trei capitole distincte: Respirație sub apă, Avuții plutitoare și Arhiva păianjenului. Titlul grupajului actual îl aliniază formal pe coordonatele celorlalte volume intitulate cu expresii contrastive – în spirit post-avangardist -, care marchează evoluția poetului: Pietrele nimicului, Ramele Nordului, Ceremonia ruinelor, Buchetul de platină, Soare tăiat cu o foarfecă, Rafturi de liniște ș.a. O artă poetică în acest sens este configurată în poemul chiar așa denumit În poem: „cuvinte și fraze/ spuse cu limba crestată a castanilor // odată ajunși sub rafalele vântului/ păream nemuritori/ fiindcă mergeam și nu vorbeam nimic despre moarte// înșirați cum eram în poem/ ca într-o seară de toamnă pe un peron/ cu luminile stinse// numai târziu ne-am putut dumiri/ că în văzduh erau paturi/ iar în ele se năștea cineva/ și murea cineva// pe când Dumnezeu scotea din cuptor luna“.
Viziunea poetică înclinată spre percepția fantastică a universului se întemeiază în versurile lui Viorel Mureșan pe contopirea realului cu supra-realul. Se conturează, astfel, imagini plastice de factură antropomorfă, pe fondul confuziei dintre abstract și concret. Precum în O rostogolire de stânci („observ că în locul frunzei smulse de vânt/ rămâne o gâscă albă pe cer// din ea cad ouă/ precum o rostogolire de stânci“) sau Herghelia: „câțiva cai citesc crucile de pe deal/ la fiecare număr scris pe lemn dau din cap/ tresar/ ba s-ar părea că și râd/ ori nechează/ cu gâturile întinse/ împing un oblon/ și undeva departe văd paradisul/ tapetat cu câmpii de ovăz“. Poetul travestit în martor fantezist cu deprinderi ludice își stabilește cu luciditate punctul de observație asupra vieții cotidiene: „Eu sunt păianjenul pus să observe/ și apoi să scrie cu ață subțire// cum își schimbă strada numerele la case/ cum își înnoiește pietrele în pavaj/ cum coboară în grabă o pantă spre centru/ cum trimite în lume mai multe rândunele/ și plopul de lângă cișmea/ mai multe rânduri de frunze// cum într-o dimineață/ călare pe un nor/ dă târcoale ferestrei/ cu gând să se despartă de un locuitor/ al unei clădiri de pe partea ei stângă// atunci dacă ai întoarce capul spre mine/ ai simți că înaintezi printr-un ghețar“ (Arhiva păianjenului).
În prezentarea de pe coperta a IV-a, Ioan Moldovan distinge în lirica confratelui echinoxist conjugarea expresionismului cu „suprarealismul mereu substanțial-poetic al lui Gellu Naum“. Este adevărat că poetul contemporan asimilează nonconformismul gândirii poetice din concepția acestui lider al „Grupului suprarealist român“ și alege să exploreze „partea cealaltă“, nevăditul realității. Mai degrabă, însă, imaginarul suprarealist conturat de Viorel Mureșan derivă din concepția lui André Breton, considerând visul ca „element esențial de interpretare a vieții“. În Poezie într-un parc, el enunță: „nici nu știu cum aș face să mă pot întoarce iar/ într-un vis/ avut într-una din nopțile acestea“; și în altă parte: „În fiecare dimineață grăbit să-mi transcriu ultimul vis“. Din perspectivă onirică se prefigurează în versurile sale o lume paralelă, prin efecte animiste și personificări, care se vădește „analogă lumii obișnuite“, cum afirma Dumitru Țepeneag în volumul Onirismul estetic. Ilustrativ este, pe lângă multe altele, poemul Un pescăruș verde zburând dintr-un nod de papirus: „groparii scoteau cărămizi din sufletul mortului/ și le treceau din mână în mână// odată ajunse la mine le duceam la ureche/ să aflu în care din ele/ șed încuiați prietenii mei/ cântând un cântec de beție// unul tocmai ce aruncase cu bâta în vânt/ altul azvârlise un harpon/ și aștepta să vadă monstrul/ ieșit din apă/ cum îl cuprindea dintr-o privire/ ca între pereți de măcelărie/…/eu izgonesc din somnul lor cercuri/ prin care trece un pescăruș verde/ zburând dintr-un nod de papirus“. În universul recreat sub auspicii onirice, totul devine posibil – ar fi deviza concretizată în asemenea poeme.
Autorul Monede-lor în aer, discret în manifestările publice, este un nonconformist însingurat în cadrul generației sale, detașându-se de maniera congenerilor care mizează pe biografism sau textualism. Pentru el visul vieții devine impuls creator în registrul unui imaginar non-metaforic ori fundamentat pe metafore încifrate. Concentrarea discursului poetic apare reliefată prin analogii asimetrice și, mai cu seamă, prin sentințele lirice din poemul care dă titlul primei părți a volumului, Respirație sub apă. De altfel, Viorel Mureșan a publicat în 2014 un întreg volum în formula de haiku adaptat, Rafturi cu liniște (și în versiune engleză).