În ultimele cîteva luni, copleșită de ale mele, nu am mai avut stare să vorbesc prea mult la telefon. Și de asta, după ce l-am felicitat de ziua lui în octombrie și i-am promis că ne vedem, nu i-am mai răspuns și nici nu l-am mai căutat pe Dinu Cernescu. Deși telefonul suna și suna… La puțin timp după ce anul cel nou a venit incert, acest mare regizor a plecat. Amestecîndu-și neființa cu un potop nesfîrșit de ploaie. Dinu Cernescu (18 oct. 1935 – 7 ian. 2024) a fost unul dintre cei mai mari și inovativi regizori, o figură, un personaj, un mare om de teatru, cultivat, cu o minte enciclopedică, nonconformist, cu o știință de carte și de limbă română desăvîrșite, cu o mare putere de seducție. De fascinație. Cu un tip de ludic introvertit, mucalit. Rîdeam cu el în hohote, iar el părea că se minunează, ca o dedublare de clovn care n-ar fi sigur că el a provocat hohotul.
Ne vedeam între casa lui și casa mea, la o terasă pe lîngă Parcul Carol.
Întotdeauna ajungea înaintea mea și mă aștepta cu două pahare, amîndouă pentru mine: unul cu Prosecco, celălalt cu suc proaspăt de portocale. Nu puneam întrebări. Spuneam doar nume, locuri, titluri de spectacole… Și începeau povești aproape fără sfîrșit. Mă ademenea cu Fellini… îl cunoscuse.
Ne întreceam în secvențe din filme, replici, cadre… Continua cu Dalí. Cu De Sica. Cu turneele nenumărate și adevărate cu spectacolele lui prin lume, glume care circulă libere prin folclorul teatrului românesc, zile și seri și nopți de la Craiova cu Vlad Mugur și tinerii frumoși și nebuni ai unei generații de aur… repetiții cu Mariana Mihuț și Silviu Stănculescu, cele cu Ștefan Radoff și Ștefan Iordache, taclalele cu Alexandru Paleologu. Teatrul se derula prin fața noastră ca niște aripi de păsări în zbor. Teatrul văzut și nevăzut, știut și neștiut, teatrul de pe scenele lumii și din culisele lor, din cabine, teatrul născut la repetiții, în discuții, în complicități, teatrul ca obsesie a vieții și a fantasmelor. Întotdeauna îmi aducea ceva. O carte, un afiș vechi, o fotografie. Iar eu, un disc sau un CD cu opere. Chiar și cînd rătăcea, uneori îl recuperam tot datorită umorului.
Odată, m-a invitat la el și mi-a spus: „E vară, este foarte cald. Am să te primesc ca într-o grădină răcoroasă.“ Ce grădină, mă gîndeam eu, într-un apartament mic, de bloc? Cînd am intrat, mobila veche și nobilă de la părinți dispăruse, iar în loc era un mobilier de grădină kitsch, cu o canapea care se legăna și, pe jos, cu un covor de iarbă din plastic… „Nu leșina! Bea un sirop rece! E arrivato Zampano!“ Debutul lui de la noul studio înființat Cassandra a fost cu Peer Gynt. Leopoldina Bălănuță și Florin Piersic jucau.
Cîte și mai cîte aventuri au urmat. A făcut parte din generația șaizeci, generația de regizori legată de reteatralizarea teatrului. A plecat la drum cu Radu Penciulescu, Lucian Pintilie, David Esrig, Valeriu Moisescu. Și ce drum!…
Teatrul Național din Craiova, Teatrul Mic, Teatrul Giulești, Teatrul „Nottara“, Teatrul de Comedie, Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, Teatrul de Televiziune, Teatrul din Galați, Teatrul „Bulandra“, Teatrul Național din București, Teatrul Odeon… teatru, operă, lucrul cu studenții… imense plaje ale minții și imaginației.
Coabitam în lumea teatrală, ne tatonam, am avut o fascinație față de faptul că Ștefan Iordache s-a lansat, practic, minunat, împreună cu acest regizor, că respectul reciproc i-a ținut alături o viață, că Vlad Mugur a existat pentru Dinu Cernescu ca un nod major al maturizării umane și profesionale. Ideile regizorului Dinu Cernescu – și mă gîndesc la montările cu Viziuni flamande, Tigrul, cu Hamlet, toate marcînd nu doar istoria teatrului „Nottara“, ci și modul profund de a înțelege și de a face teatru pe lume – au fost moderne, suple, inteligente, cu un pas înaintea timpului. Reconstruia perfect în fața mea, cu imagini clare și decupate perfect, decoruri semnate de Ion Popescu Udriște, de Jules Perahim, Mihai Mădescu. Nu o dată mi-a povestit Alexandru Darie cum l-a format, cu amănunte care relevau o cultură teatrală, și nu numai, solidă, precisă, adîncă. M-am văzut de atîtea ori cu regizorul Dinu Cernescu la teatru, la spectacole fel de fel și, poate, am comentat scurt, din priviri, mai mult decît o puteau face cuvintele atunci. Comentariile au fost și polemice, de nenumărate ori, iar mișcarea ochilor marca gradul înalt al disputei.
La Editura „Semne“, iarăși, poate nu degeaba tocmai acolo, din punctul meu de vedere, a apărut mai de mult un volum care se numește simplu și direct: „Dinu Cernescu. Regizor“. L-am deschis într-o dimineață de 14 septembrie.
De Ziua Crucii. Gîndul îmi zbura spre cei care nu mai sînt, spre patimi, spre poveri, spre ispitele care mă îndepărtează de mine însămi.
„Amintirea cea mai veche, și cea mai importantă, din copilăria mea este cea a unui telefon care sună, sună și iar sună. Nu îmi place această amintire pentru că a marcat ziua în care a fost arestat tatăl meu, adică 14 septembrie 1949. Zi de sărbătoare, Ziua Crucii! Tata fusese ridicat în timpul nopții! Eu eram la mine în cameră. Aveam 15 ani!“ Am avut un șoc. Ziua Crucii… Am citit începutul de cîteva ori. Un ritual care mă ajuta să mă desprind de mine, de zgomotul prezentului. Toate poveștile, faptele, oamenii de teatru pomeniți, tipul de observație, tonurile care alternează suplu, accentele care scot diferite reliefuri, prietenii comuni, imaginile aproape cinematografice, detaliile, filmul vieții, practic, m-au ținut pe loc ca să ascult și să vibrez la vocile interioare ale lui Dinu Cernescu. Nu l-am descoperit doar pe el. Citeam și mă întrebam, din cînd în cînd, cum putem să trăim în aceeași lume și să știm puțin unii despre ceilalți. Cum îi dăm la o parte, din principiu, pe cei care nu mai sînt în prim plan, la modă, care sînt prea modești, deloc gălăgioși și de aceea invizibili, parcă, și cum uităm de istorie, de istoria teatrului și, într-un fel, de noi înșine. Prezentul abulic înghite lacom trecutul, anulîndu-i, deseori, sensurile. Ce iluzie blestemată pentru unii că lumea s-a născut azi, acum, cu noi. Privind în urmă generos, interesat, fără ochelari de cal, poți să vezi lucruri incredibile care astăzi par imposibile. Cine ar mai face acum ce a făcut Vlad Mugur cu una dintre cele mai tari generații de actori absolvenți? Cine ar mai lua drumul provinciei cînd Capitala părea singurul și unicul miraj? În anii cincizeci, regizorul și profesorul Vlad Mugur pleca la Teatrul Național din Craiova însoțit de aproape întreaga sa promoție de actori: Amza Pellea, Gheorghe Cozorici, Constantin Rauțchi, Sanda Toma, Silvia Popovici, Victor Rebengiuc, Eliza Plopeanu, Ioana Bulcă, Dumitru Rucăreanu… Scenografii invitați de Vlad au fost Todi Constantinescu, Ion Popescu Udriște și pictorul Piliuță. Cei doi regizori cu care a descins la Craiova au fost Radu Penciulescu, prim regizor, și Dinu Cernescu. Mi-e dor de ctitoriile astea fabuloase, à la Don Quijote, de gesturi largi, de atmosfera pe care boierii teatrului românesc au știut să o degaje în jurul lor, de poveștile cu și despre teatru, despre oameni, despre lipsa derizoriului din minte, inimă și teatru. Îmi face bine simplitatea, liniștea cu care Dinu Cernescu vorbește despre toate astea.
Firescul cu care își definește destinul și pe cei care l-au însoțit. Portretul lui Sică Alexandrescu, un alt episod major pentru tînărul regizor de atunci, cercul alpiniștilor din care a făcut parte, a celor care au iubit muntele, aventura, ideea de urcuș, de curaj, numărul domiciliilor schimbate, regresul de la viața unei familii burgheze a generalului Alexandru Cernescu, a profesoarei Natalia Cernescu și a fiului lor Dinu la aceea nesigură, plină de spaime și socoteli pe care elita societății româ–nești a trebuit să o îndure ca pe un coșmar. Ca pe un blestem cumplit.
Nicio secundă tonul lui Dinu Cernescu nu devine unul melodramatic cînd își amintește adolescența și prima parte a tinereții. Dimpotrivă. Umorul, spiritul ludic aduc în prim plan farmecul unor chipuri pitorești, al unor locuri din București care ascundeau forme de supraviețuire, de sens al vieții.
Impresionant. Rafinamentul și eleganța acompaniază aceste însemnăriconfesiuni.
Sînt multe scene incredibile. Ca și celebra telegramă a lui de la Costinești, din sat, trimisă spre ajutor părinților, la București: „Nu am bani nici să plec, nici să rămîn.“ Sau: vi-l puteți imagina pe unul dintre cei mai mari oameni de teatru, Jerzy Grotowski, dormind pe o saltea, pe micul balcon al garsonierei în care Dinu Cernescu locuia împreună cu părinții la începutul anilor șaizeci? S-au cunoscut în august 1958, la Seminarul Internațional de Teatru de la Karlovy Vary, seminar dedicat marelui om de teatru ceh, E.F. Burian.
Grotowski încă nu deschisese la Wroclaw „Laboratorium 13 rînduri“, teatrul său unde avea să monteze Prințul constant. Unde aveau să se întîmple cîteva dintre cele mai semnificative revoluții ale teatrului. La scurt timp, Grotowski, în drum spre Moscova și Vladivostok, face un popas la București: „După trei ani, a venit la București, neanunțat. A sunat la ușa apartamentului meu și, cu aerul cel mai normal din lume, mi-a spus că a venit să mă vadă.
Locuiam pe atunci într-o singură cameră cu părinții mei, așa că l-am culcat pe o saltea, pe terasă. A fost chiar bucuros. A început să-mi povestească că peste o zi și jumătate va lua avionul spre Moscova și, de acolo, transiberianul pînă la Vladivostok. De ce așa departe?, l-am întrebat. Și de ce nu cu avionul? «Vreau să cunosc oamenii. Trebuie să merg cu clasa a doua. Altfel nu-i pot cunoaște. Vreau să-i cunosc pe ruși înainte de a-i cunoaște pe americani – pentru că eu, ține minte, voi ajunge în America – dar nu ca simplu turist. Turist în America! Asta pot să o fac și acum. Dar eu o să merg în America numai cînd voi fi invitat de universități, de cele mai mari, ca să țin cursuri, ai să vezi tu, așa o să fie…».“ Și așa a fost. Dinu Cernescu a aflat înaintea multora despre visul acestui artist uriaș, despre planurile lui clare întinse pe zece ani. În tot ce-i spunea în mica garsonieră de undeva, din România, nu era premoniție, nu era starea onirică a unui regizor tînăr și pătimaș. Nu. Era construcția clară a devenirii sale. Grotowski și-a povestit destinul amicului său, Dinu Cernescu. A urmat o corespondență caldă, întinsă pe ani de zile, despre care habar n-am avut. Documente palpabile care pot fi citite în paginile acestei cărți. Cînd l-am invitat pe Patrice Chéreau la Festivalul Național de Teatru din 2005, l-am simțit în preajmă și pe Dinu Cernescu. Am mers la repetiția tehnică pe care a făcut-o la „Bulandra“, în sala „Toma Caragiu“. În primul rînd, ca doi școlari, Ducu Darie și cu mine. Din cînd în cînd, el se ridica și îi făcea alb-ul, cum se spune, lucrînd cot la cot cu tehnicienii. În anii studenției, profesorul lui, Dinu Cernescu, le povestise despre forța lui Chéreau, despre celebra lui tetralogie wagneriană, pe care o vizionau împreună pe o casetă video. Sînt multe de descoperit… analiza la Hamlet, de pildă, o găsesc și astăzi extrem de modernă, de autentică, de motivată pînă la ultimul detaliu. Ștefan Iordache mă privește, tînăr și neliniștit, din fotografiile de atunci. În cartea aceasta se vorbește despre oameni și teatru, despre istorie, iubire și suferință, despre destine. Se vorbește simplu și normal. Firesc. Un ton greu de regăsit azi. Apropo, dacă vreți să aflați ce înseamnă „infinitul“ pentru regizorul avangardist, nonconformist Dinu Cernescu, deschideți cartea la pagina 160.
Iar eu, ca un blestem, am să aștept să mă sune. Ca să-i răspund. Și ca să-i spun „iartă-mă!“. Pentru că viața este îngrozitor de scurtă.