Cum ar arăta Soacra cu trei nurori corectată politic
Ochiul magic a căzut de data asta pe postul de televiziune Epic Drama, acela care ne-a delectat în anii din urmă cu seriale excepționale ca Endeavour sau Detectivul Murdoch. Aș fi spus că noul serial Mizerabilii reprezintă o surpriză plăcută, dacă n-ar fi existat un derapaj asemănător, cu Tom Jones, alt serial recent, despre care am scris nu de mult. Ambele, producții BBC. În ce constă derapajul? În adaptarea celor două faimoase romane la normele corectitudinii politice. Două dintre personajele cheie din Mizerabilii, a cărui acțiune se petrece în Parisul anului 1848, sunt, recurgând la eufemismul politic corect, oameni de culoare: Javert și Gavroche, veritabil afro, acesta din urmă. La Revoluție participă, de altfel, numeroși negri, între care femei. Cei care programează astfel de filme fie nu-și bat capul cu consecințele funeste, culturale și sociale, ale corectitudinii politice, fie sunt adepții ei. O lume întreagă se arată oripilată de mutilarea unor opere literare și artistice clasice, prin falsificarea adevărului istoric, de dărâmarea unor monumente închinate marilor personalități de altădată, în numele unei ideologii stupide, pe care o promovează de la un timp încoace tot soiul de grupuri minoritare, dar capabile de o considerabilă influență în toate mediile culturale. Primejdia unui fenomen, care, sub diverse înfățișări și denumiri, pune în pericol cultura omenirii este crescută în progresie geometrică de facilitarea impunerii ideologiei cu pricina de către indivizi iresponsabili, de către universități, de o media complice. De aceea programarea pe Epic Drama a celor două seriale este scandaloasă. SUA au scăpat de sub control fenomenul ale cărui capete de hidră se refac de câte ori sunt retezate. În Franța, presa de toate culorile luptă din greu să-l stăvilească. De cealaltă parte, se află editori, impresari, producători de film și teatru, de televiziune, care îi obligă pe scriitori, pe regizori sau pe actori să intre în acest joc fatal. Cu o miză extrem de mare. La noi, deocamdată, fenomenul pare mai degrabă ignorat de către oamenii de cultură. (Cu puține excepții, a se vedea articolul lui Mircea Mihăieș din pag. 5 a numărului de față.) Nu ne aflăm nici măcar în pragul întrebării practice: „Ce se poate face?“ Întrebarea noastră este încă în stadiul unei mirări teoretice: „Cum se poate așa ceva?” Suntem departe de a ne pune problema de cum ar arăta Soacra cu trei nurori corectată politic sau de cum ar fi Cațavencu jucat de o femeie. Aveți puțintică răbdare și o s-o vedeți și pe asta. (N.M.)
Justiția noastră cea de toate zilele
Citesc regulat articolele pe teme de justiție pe care le publică, de două ori pe lună, în „Dilema veche”, prietenul meu Valeriu Stoica. Bunicul meu matern, care era avocat, a fost cel dintâi care mi-a trezit interesul pentru acest domeniu. Țin minte cât de impresionat am fost când, decenii bune după ce se petrecuseră evenimentele, mi-a mărturisit că bunul lui prieten, Ioan Petrovici, fost ministru și student al lui Titu Maiorescu, l-a vizitat, imediat după război, în casa noastră de la Rm. Vâlcea, ca să-l consulte într-o chestiune de viață și de moarte: cum să evite să fie arestat de către comuniști. Nu mi-a spus dacă i-a dat un sfat și nici care a fost acela, fapt este că Petrovici n-a scăpat de închisoare. În anii studenției, am petrecut zile întregi prin tribunale, asistând la procese, penale mai ales, urmărind cu atenție rechizitoriile și pledoariile. Am înțeles câteva lucruri. De exemplu, că justiția, ca și inima, își are morala proprie. Și propria filosofie. Și, ca orice domeniu, jargonul propriu .
Mi-a luat ceva vreme, în privința jargonului, ca să pricep, de exemplu, de ce vinovat din culpă înseamnă vinovat fără intenție. Am priceput ceva mai repede unde stă greșeala de limbă a celor care, majoritatea, spun astăzi flagrant fără a adăuga delict. Toate acestea li se vor părea naivități specialiștilor în Drept. Deși recurg și eu la un jargon, și anume acela specific meseriei mele, mi se pare totuși importantă transparența limbajului. Situațiile nu sunt, desigur, perfect echivalente. Eu sunt obligat să conving un număr mult mai mare de oameni decât avocatul sau judecătorul. Aceștia ne pot trimite la închisoare fără să ne convingă de corectitudinea sentinței. Eu n-am dreptul să-mi trimit cititorii la plimbare folosind un jargon pe care puțini dintre ei îl înțeleg. Unde vreau să ajung? Urmăresc zilnic la TV numeroase dispute pe tema justiției. Majoritatea, critici severe ale sistemului judiciar. De multe ori mă întreb eu însumi de ce procurorii sau judecătorii ajung la sentințe care pot părea (sau chiar sunt) de neînțeles pentru cetățenii de rând, printre care mă prenumăr. Nu cutez să le apreciez. Dar, în naivitatea mea (relativă!), nu pot să nu mă mir în destul de multe cazuri. Uniunea Scriitorilor a trecut în anii din urmă prin câteva sute de procese. Ca și multe alte instituții publice sau private din România. Nu despre ele, câștigate toate, vreau să vorbesc acum. Doar despre acelea în care, cel puțin așa ni s-a părut mie și colegilor mei, justiția s-a comportat abuziv. Cazul cel mai frecvent a fost acela în care judecătorii au crezut de cuviință să ia în considerare plângeri referitoare la articole din Statutul USR, care, ca orice statut, fusese validat prin hotărârea unei instanțe judecătorești. Au existat instanțe care au acceptat punerea pe rol a solicitării unor doritori să devină membri USR care nu îndeplineau condițiile statutare. Deși am avut finalmente câștig de cauză, procesele au durat ani de zile și ne-au costat o groază de bani. Este doar un exemplu. Puterea exemplului negativ, uriașă în raport cu aceea a exemplului pozitiv, a creat numeroase precedente .
La sfârșitul anului trecut, Cornel Nistorescu a reluat într-un veritabil denunț public acuzații false la adresa USR, invalidate de multă vreme de organele judecătorești. Problema nu e că Nistorescu a rămas reporterul lipsit de onoare dintotdeauna, ci că nu puțini au fost, de-a lungul timpului, cei hotărâți să ne amenințe cu tribunalul sau care ne-au și trimis în judecată pentru motive inventate ori chiar absurde. Față de ce vedem zilnic la TV legat de justiție, cele întâmplate nouă pot părea derizorii. Mai ales că, în cazul nostru, justiția și-a făcut totuși, fie și în ultimă instanță, datoria (N.M.).
Părinți și copii
Așchia nu sare departe de trunchi, spune proverbul. E adevărat că părinții de astăzi n-au cunoscut la vremea lor drogurile, pe care copiii lor le cunosc prea bine. Dar aproape de fiecare dată când vine vorba despre copii dependenți de droguri, remarcăm contribuția părinților la dependența copiilor lor. Toleranța, devenită de la un timp obligatorie, ba chiar legalizată, a părinților și dascălilor față de apucăturile elevilor este una din cauzele principale ale răspândirii consumului de droguri în rândul acestora din urmă. În definitiv, e vorba despre o adevărată complicitate. Se discută frecvent astăzi despre drepturile copilului. Sociologi, psihologi, pedagogi încearcă să ne convingă că drepturile copiilor trebuie garantate ca și cele ale adulților. Mi-a fost, nu o dată, luată în nume de rău observația că nu copilul are drepturi, ci părintele are obligații. Un drept presupune responsabilitate.
Ceea ce, până la o anumită vârstă, copilul nu are.
În devălmășia de opinii provocată de flagelul drogurilor printre adolescenți, acest lucru nu e luat decât rareori în considerare. De unde, îngăduința lipsită de responsabilitate a multor părinți, mai ales a celor cu posibilități financiare. Dar cum adolescenții se iau unii după alții, până și cei mai săraci au acces la droguri.
La finele anului trecut, o instanță judecătorească l-a pus sub urmărire penală pe băiatul care, drogat fiind, a călcat cu mașina mai mulți tineri, ucigând doi dintre ei: sentința este ucidere din culpă. Toți am fost la curent cu detaliile nenorocirii. Pentru toți, sentința a reprezentat o surpriză neplăcută.
Ucigașul nu era la prima abatere, nici la prima mușamalizare, și nu doar se droga, dar făcea paradă pe rețelele de socializare, alături de prieteni, sfidându-i cu nerușinare pe cei care preferau să-și câștige existența prin mijloace cinstite. Băiatul era unul de bani gata, cum se știe. Părinții, care îi dădeau bani cu nemiluita, i-au pus la dispoziție o mașină luxoasă, cu care a făcut numeroase accidente.
Uneori la volan aflându-se tatăl. Pe care l-am văzut, după accident, mergând pe motocicletă la poliție, îmbrăcat sumar și încălțat cu șlapi (de ce nu i-or fi impus o ținută corespunzătoare?) și gata să dea cu motocicleta peste jurnaliștii strânși ca la urs.
Mama a fost și ea arestată la început, dar nu ca părinte vinovat de păcatele copilului, ci pentru că a încercat să cumpere justiția. A fost apoi pusă sub arest la domiciliu și, în cele din urmă, sub control judiciar. Ideea că amândoi sunt responsabili pentru felul în care și-au crescut odrasla nu pare să intre în preocupările justiției. Nu e primul caz în care părinții încearcă să-și salveze odraslele. Mai demult, o judecătoare și-a ascuns fiul vinovat de un accident rutier. I s-a întâmplat ceva? Dragostea părintească are, în astfel de cazuri, rezultate funeste.
Părerea mea, ca părinte și ca dascăl, este că în această ignorare a rolului pe care părinții nu-l joacă așa cum s-ar cuveni stă pericolul cel mai mare pentru soarta copiilor și a nepoților noștri.
De un alt pericol se face vinovată. După toate sentințele anapoda pronunțate în ultima vreme, ne putem aștepta la condamnări și la achitări fără nicio bază juridică. Partea bună este că opinia publică, media, presa scrisă par mai mobilizate ca niciodată în denunțarea derapajelor din justiție.
Deși polițiștii fac gafe, iar procurorii nu sunt totdeauna în stare să instrumenteze convingător cazurile, este evident că responsabilitatea principală revine judecătorilor. Ei sunt cei care se află la capătul procesului și iau deciziile definitive. Nu e prima oară când îmi pun, între altele, întrebarea dacă magistrații n-au copii care se droghează?
Nu sunt și ei părinți ai unor copii care au luat-o razna? Cum poți să califici fapta ucigașului de la Vama Veche omor din culpă, datorată unui ghinion sau unei conjuncturi nefericite, când cunoști toate antecedentele cazului? Sau, ca să intrăm și pe domeniul politicii, cum poți aprecia că uciderea lui Gheorghe Ursu de către fosta Securitate nu s-ar fi datorat disidenței acestuia?
Dacă lucrurile vor continua în același fel, nu cred că vom mai nutri speranța că generațiile care vin vor avea parte de o viață normală. Copiii de mâine sunt la mâna părinților de astăzi. Îi va trage cineva la răspundere pe acei părinți care își nenorocesc copiii din nepăsare sau din iresponsabilitate?
Ce credeți că vor face drogații criminali de astăzi când vor fi mâine, la rândul lor, părinți? E în firea lucrurilor să ne închipuim că unii dintre ei vor avea această șansă după ce își vor ispăși condamnarea.
Victime ale iresponsabilității părintești, vor învăța ei ceva din faptele abominabile pe care le-au săvârșit?
Am unele îndoieli în această privință. Poate doar dacă, odată eliberați, se vor simți obligați moral să se ducă cu sufertașul de mâncare la închisoarea în care se vor afla părinții lui. Dacă, așa cum s-ar cuveni, măcar părinții ar primi o sentință pe măsură.
Nu cred că justiția românească va fi vreodată atât de nemiloasă. (N.M.)