Katherine Pangonis, „Orașe la amurg”

Marea Mediterană este măr ginită de trei continente și înconjurată de golfuri cu nisip și stânci nemi ­loase. Pe suprafața ei agi­tată sunt risipite mulțimi de insule. Vreme de o mie de ani, această masă de ape a fost scena comerțului global și a războaielor care au dictat soarta multor imperii.

Este un tărâm mitic, scufundat într-o istorie peste care s-a așternut în bună parte legenda. Acest țărm a fost martor la ciclul existenței unora dintre cele mai mărețe civilizații ale lumii, de la zămislire până la pustiire. Plajele populate acum de șiruri compacte de șezlonguri aliniate la soare au fost odată câmpuri de bătălie; la doar câțiva metri sub nisipul alb-imaculat zace colbul generațiilor de soldați fără nume care s-au luptat și au murit ca să obțină controlul asupra Mării Mediterane. Întinderea sclipitoare ascunde tragedii în străfunduri: rămășițe ale civilizațiilor pierdute, nave pline de comori, osemintele marinarilor înecați cine mai știe când, dar și ale refugiaților moderni. Această imensitate de apă, abia mângâiată de flux și reflux, devenită un magnet pentru turiști din toată lumea, a fost odată cheia puterii globale.

De-a lungul acestor țărmuri străvechi au fost cizelate cetăți care se numără printre cele mai vechi din lume. Dintre ele, Tyr, Cartagina, Siracuza, Ravenna și Antiohia se disting prin bogăția culturii lor, însă din grandoarea lor nu a mai supraviețuit nimic. Distanța de la măreție la anonimat este surprinzător de redusă. Aceste orașe sunt adevărate palimpseste, cu straturi peste straturi de istorie, cultură și identitate, fiecare făcându-l de neînțeles pe cel dinaintea lui, fără să excludă pâlpâiri apărute pe neașteptate la suprafață. Prin arhitectura și spiritul lor, trecutul antic și medieval al acestor cetăți intră în coliziune și fuzionează cu realitățile secolului XXI.

***

Uneori este tentant să privim Mediterana ca pe o forță de dezbinare, care îi desparte pe oamenii din Africa de cei din Europa și din Levant. În realitate, marea unește. Culturile din jurul bazinului Mediteranei s-au ridicat în dependență față de mare și de ceea ce oferă ea – înot, navigație, comerț și cuceriri. Încă din zorii istoriei, marea s-a constituit într-un orizont comun pentru nenumărate culturi indigene. A fost un spațiu al traversării și al întâlnirii, de fapt, centrul lumii. Rutele maritime se încrucișau în toate direcțiile pe întinderea ei vastă, vasele transportau produse ceramice, alimente, meșteșuguri și oameni în toate zările și din toate zările. Acești călători purtau cu ei limbi, culturi, idei. Uneori și arme.

Tyr, Cartagina, Siracuza, Antiohia și Ravenna reprezintă cinci dintre cele mai uluitoare orașe ale Mediteranei. Cu toate sunt așezate în locuri splendide, iar în privința straturilor istorice și bogățiilor culturale sunt concurate doar de cetățile surori, Roma, Istanbul și Ierusalim. Soarta fiecăreia dintre ele a fost frapant de diferită de a celorlalte. Vizitatorii se adună an de an cu milioanele la Roma, Istanbul și Ierusalim; turiștii și pelerinii deopotrivă străbat mii de kilometri pentru a se scălda în istoria și cultura auguste ale acestor cetăți de poveste, al căror nume este cunoscut în toată lumea. Asemenea mulțimi nu se vor aduna niciodată la vestigiile Antiohiei, la Siracuza ori la Ravenna. Cartagina este o suburbie a Tunisului; Tyr este un oraș uitat, periculos de aproape de frontiera israeliano-libaneză închisă. Puțini pelerini se mai încumetă până la puțin cunoscutul oraș Antakya, din sudul Turciei, aproape de granița cu Siria, unde se afla odată „Antiohia cea Aurită“, cu toate că a fost, probabil, leagănul celui dintâi loc de venerație creștină: o biserică rupestră întemeiată de însuși Apostolul Petru, se spune. Siracuza și Ravenna atrag vizitatori, dar nici pe departe la fel de mulți ca Roma. Majoritatea celor ajunși acolo sunt atrași de promisiunea tihnitelor prânzuri italiene, de plajele însorite și de frumoasele bazilici aflate la tot pasul, și nu de mileniile de istorie spectaculoasă sau de povara vechilor teatre de război însoțite de dramele lor uitate, fără să se mai bucure de recunoașterea binemeritată de gloriosul lor trecut. Vocile celor care au dat cândva măreție acestor locuri se aud, atunci când se mai aud, doar ca șoapte.

Cartea de față este o încercare de a aduce la lumină trecutul ascuns al acestor orașe, de a le înțelege și de a vedea ce a mai rămas din imperiile și civilizațiile mărețe, dar dispărute, ale Mediteranei.

***

Zi de zi, înainte de răsărit, picioarele arse de soare frământau nisipul în micile golfuri din jurul orașului Tyr. Așa cum făceau de multe generații, pescarii se îndreptau spre bărcile lor încărcate de năvoade. Când primele raze luminau orizontul și sclipeau trandafiriu pe crestele valurilor, se lansau în larg, pe apa Mării Mediterane. Porneau în căutare de pești pe care aveau să îi vândă restaurantelor din port sau să îi pună în gheață, să fie trimiși la nord, spre Beirut. Când își încheiau toate treburile, mulți se aruncau în mare, să înoate și, cu puțin noroc, să prindă poate și o caracatiță-două.

Razele soarelui Tyrian au ars fețele pescarilor de pe acest țărm de mii de ani. Cetatea a fost întemeiată de un neam enigmatic de navigatori semiți care în vremuri străvechi bântuiau în Mediterana, făcând comerț cu sticlă, vopsea de purpură, lemn tare de cedru și uneori chiar cu oameni. În memoria istorică au rămas sub numele de fenicieni. Încă din ziua întemeierii, ei au ieșit pe mare din acel loc prielnic, devenit apoi portul Tyr.

Portul din care astăzi pleacă bărcile e îndreptat spre nord, către Beirut și Saida, fiind cunoscut din vechime ca port sidonian. Un altul se deschidea spre sud, către Egipt: portul egiptean. Un oraș-insulă cu două porturi – nu e de mirare că poporul Tyrului și-a făcut renume ca prim stăpânitor peste talazuri.

Tyrul este situat la extremitatea de est a Mediteranei. Partea cea mai veche a orașului era despărțită de țărmul din sudul Libanului printr-o mică peninsulă, legată de uscat printr-un un istm accidentat, înconjurat de ape scânteietoare. Când fenicienii și-au întemeiat orașul, pământul pe care au construit era o insulă, fără nicio legătură cu uscatul, situată la circa un kilometru de coastă. A fost aleasă datorită porturilor ei naturale și ușor de apărat. Pe țărm exista o așezare mai veche care servea de centru de aprovizionare al insulei. Papirusul Anastasi, vestigiu din Egiptul antic și datat 1200 î. Hr., descria Tyrul drept „o cetate pe mare“.

Acum trei mii de ani, această capitală insulară, scăldată de valuri, era gloria Mediteranei: bogată peste măsură și oraș-mamă al Cartaginei, Cadizului și al rețelelor comerciale care traversau marea de mijloc. Deșertăciunea și bogăția locuitorilor Tyrului aveau să crească, în asemenea măsură încât profetul Ezechiel din Vechiul Testament a blestemat Tyrul, asemuindu-l cu o corabie încărcată de comori la un pas de naufragiu. El a scris așa cum i-a grăit Domnul:

„O Tyrule! voi face ca împotriva ta să se ridice neamuri multe așa cum se ridică marea cu valurile ei. Zidurile Tyrului le voi dărâma și turnurile i le voi surpa, iar Eu îi voi vântura molozurile și-l voi face piatră netedă. Fi-va el în mijlocul mării loc de zbicire a mrejelor.“

Profeția lui Ezechiel s-a împlinit. Nu numai că Nabucodonosor avea să asedieze cetatea vreme de treisprezece ani, dar avea să cadă victimă unei serii de alte asedii. După ce mamelucii au prădat orașul în secolul al XIII-lea, Tyrul a rămas în ruine, populat doar de puținii pescari care își întindeau plasele la uscat în docuri. Pe când urmașii lor ieșeau vâslind din apele puțin adânci ale orașului sau pășeau la reflux până la insulițele stâncoase unde puteau prinde prada la undiță, sub ei se întindeau ruinele imperiilor din vremurile trecute. Dintre valurile care scăldau orașul încă se înălțau coloane de granit și de marmură; pe jumătate îngropate în nisip zăceau toarte de amfore, monede ruginite și cruci. Marea ieșea și intra din portul Tyr, la fel cum soarta părăsise cetatea în nenumărate feluri, pentru ca apoi să o umple din nou cu averi de nemăsurat.

Marea rămâne sursa unei bune părți din bogăția Tyrului, cu siguranță în orașul vechi. Pescarii depind de cât pescuiesc, iar apele azurii atrag hoarde de turiști în lunile de vară. Rezervele de gaze naturale de undeva, din largul coastelor Tyrului, au potențialul de a ajuta Libanul să iasă din sărăcie.

Tyrul a renăscut în ultimul secol, însă marile monumente ale trecutului lui au fost nimicite de agitația mării, de cutremurele devastatoare, de seria de jafuri și de scurgerea înceată a secolelor. Turnurile blestemate de Ezechiel au lăsat astăzi locul unor case modeste și blocuri înalte. Cărora uneori le cad balcoane: betonul ieftin nu este așa de rezistent ca lemnul de cedru. De-a lungul țărmului au răsărit mereu tot felul de afaceri, după care dezvoltarea urbană a început să se întindă spre interior. Localnicilor le face plăcere să arate fotografii vechi, cu orașul de acum cincizeci sau o sută de ani: „Nu era nimic în afară de nisip,“ explică ei.

Astăzi, Tyrul modern este cunoscut în primul rând drept centru nervos al Hezbollahului, ca loc preferat de cei din UNIFIL și pentru o vastă plajă virgină unde broaștele țestoase își depun ouăle. Este o ironie a sorții în faptul că membrii milițiilor libaneze, cunoscute pentru răpirile și extorcările puse la cale, își cumpără țigări și cartele pentru telefoane din aceleași magazine cu personalul postat în Liban pentru monitorizarea frontierei cu Israelul. Vara, fac plajă unii lângă ceilalți, pe nisipurile albe. Organizația UNIFIL, Forțele Interimare ale Națiunilor Unite din Liban, face parte din țesătura Tyrului modern la fel de mult ca Hezbollahul. Sunt o armată de 10 000 de soldați și 800 de civili care se află aici încă din 1978, cu misiunea de menținere a păcii. Aceste forțe au fost înființate de Consiliul de Securitate după invazia israeliană din sudul Libanului, la rândul ei un răspuns la atacurile mortale lansate de militanții palestinieni de pe teritoriul libanez. Forțele de menținere a păcii își petrec seara prin baruri din micul cartier creștin, de unde privesc apusul, adoptă câini și susțin businessurile din jur cu apetitul lor pentru bere locală și whisky de import.

Drumurile care duc spre Tyr sunt străjuite de urmele lăsate de război și de drapelele Hezbollahului, verde cu galben, zdrențuite de vânt. Fotografii cu liderul radical Nasrallah, cu martiri și cu generalul iranian asasinat Soleimani se văd peste tot de-a lungul șoselei, alături de reclame la Botox. În primul apartament în care am stat la Tyr, pe frigider exista o imagine holografică a lui Nasrallah, fixată cu magneți reprezentând familia Simpson. Drumurile sunt întrerupte de puncte de control ale armatei libaneze. Uneori protestatarii blochează căile dând foc la anvelope, dar de obicei sunt suficient de curtenitori să le stingă ca să lase cale liberă femeilor care merg singure. Șoseaua urmează linia țărmului și a unei căi ferate care vreme de un secol a legat Beirutul de Haifa palestiniană. Haifa este acum oraș israelian și niciun tren nu a mai trecut frontiera după 1948. Șinele se mai pot vedea – ruginite și acoperite de iederă și de gălbenele. De fapt, granița nu este deloc o graniță. Zona care separă Libanul de Israel – două țări aflate tehnic încă în stare de război – este cunoscută ca Linia Albastră. Este hotarul nemonitorizat pe care nu are voie să-l traverseze nimeni – nici măcar animalele. Păsările o pot face – pe riscul lor. Însă asta este greu de pus în practică. În 2021, șapte vaci au traversat granița provocând o dispută internațională. Libanezii au pretins că vacile fuseseră furate. Angajații UNIFIL au consemnat că doar șase din cele șapte au fost înapoiate, făcând oarecum amuzați speculații despre ce se putuse petrece cu cea de-a șaptea.

[…]

În Evul Mediu, termenul fenician a ieșit din uz. Însă locuitorii de pe țărmul libanez nu au renunțat niciodată la pasiunea lor pentru comerțul și explorările internaționale. Multe surse fac referire la „negustorii sirieni“ prezenți prin toată Europa și, chiar dacă nu putem ști cu exactitate de unde proveneau, putem presupune că mulți dintre ei veneau din Tyr și din zona înconjurătoare. Talentul de explorator se reflectă în mentalitatea libanezului modern. Alungată de acasă de crize economice, de război și instabilitate în general, diaspora libaneză s-a răspândit peste tot în lume. Comunitățile lor puternice există pe toate cele cinci continente. Astăzi, după multe crize care au lovit Libanul, tot mai mulți libanezi caută să se mute în străinătate. În 2023, trăiau mai mulți libanezi în străinătate decât în Liban. Și nu peste mult timp chiar și Bachir va părăsi orașul său iubit, alegând Elveția. Consideră că acea țară fără ieșire la mare îi oferă mai multe prilejuri favorabile decât Tyrul, dar se simte durerea intensă pe care i-o provoacă această hotărâre. Speră că va putea face măcar scufundări în lacuri.

Tyrul și întemeietorii lui fenicieni evocă anumite conotații în mintea celor care îi vizitează. Ghidurile afirmă cu entuziasm că fenicienii au inventat alfabetul, dar care este sensul adevărat al acestei afirmații? Vor să spună că Europa – semi-zeița care a dat numele continentului nostru – a fost răpită de la Tyr, iar frații ei, Cadmus și Fenix, au plecat să o caute. Mai vor să spună că Didona a pornit de aici ca să întemeieze Cartagina. Fenicienii s-au făcut faimoși ca adoratori ai lui Baal, Astarte, Melkart, Eshmun. Miturile și realitățile s-au îmbinat inextricabil și totul este atât de vechi, încât e mai ușor să iei miturile drept realitate decât să încerci să deduci acea realitate.

Dornică să simt direct ce au lăsat în urma lor acești evazivi navigatori, am stabilit cu Bachir să înotăm împreună într-o zi. El m-a asigurat că în apele care înconjoară Tyrul voi putea să îi înțeleg pe fenicieni și faptele lor mai bine decât în oricare din muzeele de pe uscat.

Ne-am întâlnit pe o plajă mică, sub soarele de amiază, în geana de umbră a unui turn de veghe al cruciaților, în micul golf învăluit în lumină aurie. I-am arătat soarele aflat sus pe cer, temându-mă pentru pielea mea sensibilă, dar Bachir a început să râdă – dacă înoți cât trebuie, așa o să te faci, a zâmbit el, arătând spre pielea sa cu un bronz de invidiat. Eram sceptică. Parcă simțeam înțepăturile arsurii, dar el m-a asigurat că era cel mai bun moment să intrăm în apa aceea extrem de limpede.

Mi-am întins pe nisip prosopul de culoarea gălbenușului, ca să am un loc al meu, mi-am împăturit repede lucrurile și l-am urmat pe Bachir în mare. După prânz, odată ce își termină treaba, pescarii ies pe nisip să se relaxeze, cu muzică și narghilele, iar acea plajă mică risca să se aglomereze. Dimineața, era mereu aproape pustie. Pășind grijuliu printre stânci, crabi și fragmente de țiglă spartă de la mal, mă uitam cu atenție pe jos în speranța că voi vedea melci murex, cei din care se extrăgea vopseaua purpurie care asigurase faima Tyrului. Apoi m-am scufundat în mare. Era agitată, cu valuri care ți se spărgeau în față când ieșeai la suprafață ca să respiri. Mă usturau ochii, iar sub apă se auzea murmurul coralilor vii, ca niște șoapte venite din altă lume. Arheologii se scufundă în aceste zone, când fac săpături, cu tot echipamentul profesionist, dar pentru cei ca mine, care nu vor decât să arunce o privire, ochelarii sunt suficienți și, desigur, o bună capacitate pulmonară.

Bachir înoată în fiecare zi, chiar și iarna, și folosește labe. Pentru mine nu era atât de simplu, trebuia să depun mult efort ca să mă țin după el în vreme ce ne apropiam de portul modern de pescari și de zidul maritim, lăsând în urma noastră turnul cruciaților. După ce străbătusem cincizeci de metri, m-am răsucit pe spate și am privit înapoi spre oraș. Deasupra apei se înălțau case otomane, unele dărăpănate, altele restaurate, zugrăvite în galben, ocru și alb. Peste zidul maritim abia dacă se vedea coroana Sfintei Fecioare. Statuia ei se ridica în mijlocul portului de pescari, cu palmele deschise, întâmpinându-i pe vizitatorii cetății. O prezență stranie și neașteptată în capitala predominant șiită a Libanului de Sud. Pauza nu a durat mai mult de o clipă; Bachir se scufundase din nou, făcându-mi semn să-l urmez.

Sub apă m-am trezit într-o altă lume, unde înotam trecând peste un șir de coloane. Monoliți de granit din vremea romanilor zăceau cap la cap pe fundul mării, la nici șase metri adâncime. Apa era limpede, nu ascundea nimic, iar eu îmi roteam privirile peste tot, atentă la orice detaliu. Era un vis să aluneci peste vestigiile acestui oraș antic, ca și cum ai da peste urmele suburbiilor Atlantidei. Citisem despre aceste comori: de multe secole, călătorii povesteau despre rămășițele vechiului Tyr, pe jumătate cufundate în apele strălucitoare. Acum mă aflam în mijlocul lor.

Coborând mai adânc, am atins pietrele – acoperite de licheni, alge și plante marine asemănătoare mușchiului. Mi-am trecut mâna peste ele, încercând să disting culoarea de dedesubt, sperând să fie și marmură, nu doar granit. Dar ceva s-a mișcat pe fundul apei și mi-a atras privirea. Curioasă, m-am apropiat și am văzut o caracatiță ce-și frământa brațele. M-a măsurat precaut, clipind din ochii ei lăptoși, și s-a strecurat lin sub o piatră. Bachir m-a luat din acel loc. Ajunși la suprafață, mi-a spus, „În mod normal, mă joc cu ele, dar ea era rănită, cineva a încercat să o captureze. Iar acum se teme.“ Nici nu era de mirare: Bachir mă invitase să mâncăm caracatiță în cea seară. Vânătoarea de caracatițe e o acțiune cât se poate de crudă: creaturilor li se înfige în cap o țepușă metalică, înainte de a fi trase din apă.

Am trecut înot de coloane. Bachir s-a scufundat iarăși, arătând spre fundul mării. Erau multe blocuri de calcar, prăvălite unele peste altele, acoperite și ele de alge verzui-maronii, fiind rămășițe din vechiul port fenician al Tyrului. Am ieșit din nou o clipă la suprafață. „Epoca bronzului,“ m-a lămurit Bachir. Ne-am scufundat din nou și am contemplat blocurile străvechi care alcătuiau odinioară digul de unde erau lansate acele faimoase vase. Fenicienii au influențat profund dezvoltarea culturală a civilizațiilor din întregul bazin mediteraneean: de aici a început totul. M-am gândit la navele care plutiseră pe aceste ape în vechime și la marinarii care sfârșiseră tot aici. Știam din fotografiile făcute în șantierul arheologic, tot de aici, că unele blocuri poartă inscripții în rune, al căror înțeles încă nu a fost descifrat, dar nu mai aveam suficientă putere să rămân sub apă ca să le caut.

Bachir mi-a făcut semn spre ceva ce se afla de sub noi, chemându-mă să cobor mai adânc. Am văzut o mișcare – o carapace maronie cu pete propulsată de aripioare marmorate. Una dintre țestoasele din apele Libanului luase hotărârea să ni se alăture. Aluneca leneș peste fundul mării, iar între noi plutea fantomatic o pungă de plastic.

În această zonă a litoralului libanez, adânc spre sud și aproape de Linia Albastră, marea este plină de vestigii din piatră și, uneori, și de comori. Dacă aș fi avut o privire ageră și mult mai mult timp la dispoziție, s-ar fi putut să găsesc și aur. Un pescar mi-a povestit într-o cafenea cum a descoperit odată în nisip un solidus, monedă bizantină din aur, când se afla la vânătoare de caracatițe. A vândut-o cu 1 500 de dolari americani. Amintirea s-a lăsat ca o ceață peste privirile lui: trecuse prin vremuri grele, dar umbrele trecutului se îngrijiseră de el.

Tensiunea politică și istoria augustă sunt mereu aproape în orașul modern. Peisajul este dominat de două situri arheologice, iar noile descoperiri sunt mereu la ordinea zilei. În vara când scriam, am participat ca voluntară la săpăturile care au scos la lumină vestigiile unui templu roman în vecinătatea cimitirului șiit și a ruinelor catedralei cruciate. Dar există mult mai multe comori care așteaptă să fie scoase la lumină, ascunse în apele din largul coastelor. Honor Frost, arheologă britanică, a fost cea care a adus tehnicile arheologiei marine la Tyr. Născută în Cipru, la Nicosia, străveche capitală din Mediterana, în copilărie înota în fiecare zi, și – cu toate că a rămas orfană și s-a mutat la Londra – a păstrat o strânsă legătură cu marea. „Timpul petrecut în afara apei este un timp irosit“, avea ea să scrie. A venit la Tyr după ce a văzut imaginile aeriene făcute de spionul-arheolog Antoine Poidebard la începutul secolului XX. Fotografiile făcute de el la Tyr au stârnit interesul de a cerceta vestigiile porturilor feniciene de unde plecau navele care au dominat comerțul din Mediterana.

Situat la marginea semilunii fertile, Tyrul reprezintă unul dintre primele centre ale civilizației.

 

(Volum în curs de apariție la Editura Baroque Books and Arts, în Colecția Savoir-vivre Imperial. Traducere din limba engleză de Mihai Moroiu.)