În elegantul volum The Internet Is Not What You Think It Is. A History, A Philosophy, A Warning (Internetul nu este ceea ce credeți că este. Istorie. Filosofie. Avertisment), Justin E.H. Smith, profesor de istorie și filosofie a științei de la Universitatea Paris, trasează o istorie intelectuală a internetului din Antichitate până în prezent. Pornește in medias res cu constatarea, declarat redundantă, că rețelele de socializare sunt, contrar numelui lor, „motoare de dezacord perpetuu“, care destramă țesătura societății într-un „război intransigent de dezinformare“. Un spațiu dedicat schimbului de idei care nu se bazează pe algoritmi concepuți în scopul maximalizării profitului rămâne un ideal.
Introducerea cărții întocmește rechizitoriul împotriva internetului și îi impută caracterul adictiv, funcționarea algoritmică, lipsa supravegherii democratice, lipsa răspunderii companiilor private care îl administrează în fața societății și transformarea acestuia într-un dispozitiv universal de supraveghere. Deși își propune să cerceteze unde s-au stricat lucrurile, volumul zvelt aduce mai degrabă o consolare erudită și stilată: nihil novi sub sole în încercarea oamenilor de a-și transcende limitele spațiale și temporale în stăruitoarea căutare a cunoașterii. Avem de-a face așadar cu „o filosofie a internetului“, exact cum se și autoidentifică, cu toate valențele mai mult interogative decât diagnostice ale oricărei filosofii.
În cartografierea eforturilor omenirii de a externaliza procedurile decizionale către mașini, Smith îl ia drept călăuză pe G.W. Leibniz, deși nu se identifică cu optimismul acestuia față de rolul unui limbaj formal universal (calculemus) în obținerea păcii mondiale. Profesorul parizian nu este însă nici adeptul pesimismului luddit, ci își declară afinitatea cu abordarea genealogică de tip foucaultian a problemelor. Investigația istorică este plină de mici și savuroase ocoluri în jurul bizareriilor tehnologice din toate timpurile, reale sau imaginare, menite să sprijine accesul la cunoașterea universală.
Primul capitol dezvăluie modul neliniștitor în care, în noua eră media, oamenii nu mai sunt exploatați doar ca forță de muncă în extracția resurselor naturale. Viața omului însăși – atenția și deci mintea sa – devine resursa extrasă, prin participarea acestuia la un proces „mai atrăgător pentru pasiunea umană decât pentru rațiunea umană“. Paradoxal, noua economie și politică extractivă ne sabotează prin risipirea atenției, a abilității noastre menite să ne sprijine tocmai pe calea prosperării personale. Într-o scurtă paranteză de filosofie morală cu care ar fi rezonat și Simone Weil, neamintită însă de Smith, profesorul spune că atenția este „în mod ireductibil și o stare morală“, iar internetul împiedică cultivarea acelei atenții care ne-ar putea zidi prin experiența intersubiectivității.
Un critic moderat, Smith nu exclude apariția în viitor a unor forme de artă intermediată de internet care ar putea implica același angajament conștient pe care îl manifestăm în prezent la citirea unui roman. Revoluția tipografică însăși a stârnit, la vremea ei, sentimentul „supraîncărcării informaționale“ pe care îl trăim astăzi în fața informației mediate digital. Substitutul modern al atenției, mindfulness, este departe de acea „investiție morală și cognitivă“ prin care devine posibilă transformarea radicală a sinelui în întâlnirea cu alteritatea, fie și sub forma unei opere literare. Rezistența împotriva acestei economii de exploatare a atenției și orientare a ei spre cât mai multe obiecte monetizabile este cultivarea atenției individuale.
O desfătare pentru orice iubitor al filosofiei, analiza sofisticată a lui Smith nu este nicidecum una pur teoretică. Volumul abundă în exemple care atestă atenția maximă a autorului la lumea și societatea în care trăiește, de la rețelele invizibile din floră și faună, la colaborarea dintre compania de analiză genetică Ancestry și furnizorul de muzică Spotify; de la observarea rețelei feroviare subterane din Tokio, la comentarea promovării accesului la internet ca drept fundamental.
După ingenioasa și rafinata radiografie filosofică a stării de fapt, Smith pornește în promisa călătorie istorică, plină de opriri delicioase și captivante în lumea științelor naturii și tehnologiei. Telecomuni cațiile ca amplificare de semnale nu constituie nicidecum o evoluție recentă în istoria omenirii. Ideea interconectării lumii a însoțit omenirea de la Hipocrate prin Marcus Aurelius și Lucian din Samosata, la șarlatanul Allix (care a prezis dezvoltarea unor dispozitive de comunicare de buzunar – că ar fi operate de melci minusculi este un detaliu tehnic minor care nu știrbește valoarea intuiției sale) și Gilles Deleuze. Tehnologia este doar o adăugire – chiar „naturală“, su gerează Smith – la arsenalul instrumentelor pe care omenirea, în sensul kantian al tehnicii, le întrebuințează pentru transformarea realității în scopurile ei proprii. Tele comunicația este o componentă esențială a firii umane, variind doar mijloacele și gradul de instantaneitate cu care o rea lizează. Din această perspectivă, Smith vede așa-zisele revoluții în istoria omenirii doar ca pe niște ficțiuni istorio grafice pe care analiza ulterioară le îmbracă în culorile unui elan, fără ca în momentul desfășurării lor continuitatea cu trecutul să fi fost ruptă întru totul.
Găsind că Leibniz s-a înșelat cu privire la utilitatea externalizării unor operațiuni mintale către mașini, Smith evidențiază efectul secundar advers al automatizării, anume că operațiunile efectuate de calculator – impozante prin volum, dar simple în esență, întrucât nu sunt creatoare – au ajuns să fie prezentate drept cea mai înaltă formă a intelectualității. Algoritmizarea pe care acestea o facilitează este punctul întunecat spre care converg tendințele sociale, politice și economice aparent antagonice, consemnează Smith într-un pasaj care reprezintă, în opinia mea, miezul și miza analizei sale:
„Oportunismul corporativ […], sinistrul populism de dreapta […] și campaniile identitare pentru puritate culturală, animate îndeosebi de tineri „progresiști“ autoproclamați pe rețelele de socializare, sunt inflexiuni ale aceluiași fenomen istoric amplu. […] toate sunt simptome ale unei schimbări istorice fundamentale mult mai vaste: orientarea către gestionarea algoritmică ubicuă a societății, care favorizează exprimarea opiniilor într-o formă suficient de neambiguă (adică suficient de dogmatică sau extremistă) încât IA să le poată detecta înțelesul și să le poată procesa în consecință, ceea ce îl scutește pe subiectul individual de orice imperativ existențial adânc sau datorie morală de a cultiva înțelegerea de sine, și permite în schimb vectori de identitate pe care chiar și inteligența artificială îi poate detecta și procesa, pentru a se substitui oricărei idei reale despre cine este persoana sau cine speră aceasta să devină.“ (trad. mea)
Ajuns la subiectul arzător al inteligenței artificiale, Smith încearcă să spulbere îngrijoră rile excesive legate de „ideea neo-alchimistă“ a inteligenței artificiale care ar deveni con știentă. Teama aceasta ar putea fi legitimă doar dacă am avea – dar nu avem – o înțelegere clară a propriei noastre conștiințe. Ba mai mult, susțin unii teoreticieni, umanitatea nu se epuizează în conștiință. Aș adăuga că inteligența artificială poate înlocui omul numai dacă acesta se identifică exclusiv prin funcțiile care pot fi îndeplinite de un robot, și tocmai evoluțiile tehnologice care îl „descojesc“ de toate straturile sale substituibile îl constrâng pe om să descopere esența sa nereproductibilă.
În aceste condiții, însăși sintagma „inteligență artificială“ rămâne doar o metaforă pentru modelarea parțială a funcției cognitive umane încă insuficient înțelese. Leibniz însă ne consolează că modelarea nu echivalează cu repro ducerea. După constatarea caracterului pur metaforic al termenului „inteligență artificială“, Smith continuă firesc cu explorarea, în capitolul 4, a funcției metaforelor și în special a celei privitoare la țesătura societății comunicative. Interesul față de războiul de țesut al lui Jacquard – moment crucial în automatizare – dobândește valențe metafizice prin contribuția matematicienei și scriitoarei Ada Lovelace. Aceasta stabilește o analogie între procesarea informației și crearea lumii. Pentru cititorul român, multiplele înțelesuri ale cuvântului „război“ devin și mai captivante în lumina faptului că primele iterații ale internetului au fost dezvoltate într-un proiect finanțat de Ministerul Apărării Americane.
Trecând prin poarta metafizică deschisă de Lovelace, Smith observă inspirația mistică neoplatonică în dezvoltarea calculului binar: jocul unităților și zerourilor poate fi văzut ca o reflexie a contemplării ființei și neființei. Autorul atribuie istoriei culturale și structurii metaforizante a minții un rol esențial în descoperirea și articularea adevărului, și consideră că evoluționismul timpuriu însuși reprezintă o transpunere a gândirii despre realitatea socială (văzută ca dezvoltare progresivă) în realitatea naturii. Internetul, prin comunicarea emoțiilor sau efectuarea plăților, împlinește aspirațiile unui șir de inventatori, șarlatani sau visători, de a transfera gândirea umană într-un sistem extern. Mi-ar fi plăcut să exploreze mai profund și implicațiile inversării acestui proces: modul în care sistemul extern ar putea influența sau chiar determina gândirea umană într-o manieră deloc metaforică.
Autorul își încheie reflecțiile cu un capitol elegiac despre lume și tendința omului de a „enciclopediza“ cunoașterea, Wikipedia fiind o realizare târzie a ambițiilor luministe. Cu multiplele și coloratele fire ideatice îmbinate într-un material fermecător de bogat și cadențat, cartea însăși exemplifică năzuința înnăscută de a „țese“ narațiuni pentru a înțelege lumea.