Inspirata republicare la Gallimard în 2021 a două dintre textele fundamentale ale lui Milan Kundera, discursul de deschidere de la Congresul Scriitorilor din 1967 și textul din 1983 în Le Débat, care a atras privirea Occidentului asupra Europei Centrale, a readus în prim-plan un punct de vedere uitat. (Un scurt comentariu, în R.L. cu câteva numere în urmă într-un editorial.) Vechea problemă a culturilor mici, noua problemă a hainelor iliberale în seducția răului fac din discursul lui Kundera unul actual prin profunzimea analitică, prin adâncimea la care coboară în timp în fundamentarea argumentelor de ordin cultural, dar mai ales prin fluxurile mareice ale istoriei care contribuie la redesenarea Europei. Ediția românească, în traducerea lui Bogdan Ghiu, incluzând cele două texte însoțitoare, semnate de universitarul Jacques Rupnik, născut la Praga, dar stabilit în Paris, profesor de științe politice la Sorbona, respectiv de academicianul Pierre Nora, istoric, co-fondator al revistei Le Débat care a găzduit celebrul text al lui Kundera, a apărut în 2023 la Humanitas Fiction. Înainte de a parcurge cele două scurte eseuri (și textele însoțitoare), să îl descoperim pe Kundera în ajunul Congresului Scriitorilor: profesor universitar la Facultatea de Film a universității pragheze, autor al unei cunoscute piese de teatru, Proprietarii cheilor (1962), al volumului de proză scurtă Ridicole iubiri, ajuns la a treia ediție în cehă în 1967, și al ro ma nului-manifest Gluma (scris în 1965, cenzurat și publicat abia în anul congresului). Având cuvântul în des chiderea eveni men tului, Milan Kundera își va intitula discursul Literatura și nați unile mici și va pleda explicit pentru libertatea de expresie: „Orice imixtiune în libertatea de gândire și exprimare – oricare ar fi metoda și denumirea acestei cenzuri – reprezintă, în secolul al XX-lea, un scandal și o grea povară pentru literatura noastră aflată în plină efervescență“ (p. 32). Forța cu care s-a opus cenzurii este remarcabilă, iar această forță va fi amplificată la congres de discursurile ulterioare, ale lui Kohout și Vaculík, anunțând cumva ceea ce urma să devină un an mai târziu Primăvara de la Praga . Suntem, așadar, într-o perioadă de adevărat dezgheț al culturii cehești, care se va fi delimitat deja, încă din 1963, prin conferința de la Liblice dedicată lui Franz Kafka, de realismul socialist, menționează Rupnik, și care trăia efer vescența unei națiuni care se alimenta din publicația săptămânală Literarni noviny, cu un tiraj de 250.000 de exemplare epuizate într-o singură zi. Trăgând cu ochiul la modul în care se vedea de la Paris acest dezgheț, o vom găsi pe Monica Lovinescu entuziasmată de acel 1848 al spiritului în pregătire în capitala Cehoslovaciei, care era anunțat în discursul lui Kundera de o radiografie dură (amintind de noi): existența națiunii cehe resimțită ca non-existență, somnul cultural al cehilor întrerupt de scurte și vagi episoade de prezență în istorie, ducând la ratarea mai multor „faze importante ale dezvoltării unui spirit european“ (p. 23), cultura cehă înțeleasă în limitele perifericului și minorului. În anii de limpezime a conștiinței și de orientare precisă, fără echivoc, spre Europa de la care se revendică, scriitorul ceh lansează ideea extinderii acestei conștiințe la nivelul națiunii prin intermediul culturii deopotrivă depozitară și emancipatoare, capabilă să configureze o viziune, un destin: „Este crucial ca întreaga societate cehă să devină pe deplin conștientă de rolul esențial pe care îl joacă cultura și literatura sa“ (p.27). În zorii acestei deschideri culturale, Kundera identifică și factorii inhibitori, frânând bunul mers spre o conștiință limpede. Imaginea de referință este aceea a „vandalilor“, categorie în care sunt incluși „oamenii care nu trăiesc decât în prezentul lor necontextualizat, care ignoră continuitatea istorică și cărora le lipsește cultura“ și care „sunt în stare să transforme patria într-un deșert fără istorie, fără memorie, fără ecouri și lipsit de orice frumusețe“ (p. 30), a căror îngustime a minții și a căror suficiență conduc la cenzură. Pledoaria curajoasă pentru „autonomia culturii“ și „libertatea spiritului“, subliniază Rupnik, face din eseul lui Kundera una dintre formele de rezistență reală prin arte. Prozatorul ceh, parțial înfrânt de invazia sovietică din 1968 în elanul său de conștientizare a națiunii asupra rolului culturii, se va retrage la Paris în 1975, iar opt ani mai târziu va publica celălalt text din dipticul de la Gallimard și Humanitas Fiction, text care dă, de altfel, titlul lucrării. Eseul din Le Débat este arhicunoscut prin faptul că a contribuit la atragerea atenției Occidentului asupra dramei Europei Centrale, că a schimbat percepția și că a contribuit la formarea unor intelectuali francezi, precum Alain Finkielkraut, subliniază Pierre Nora. Un Occident răpit este eseul unui intelectual matur, care reușește să îi facă pe occidentali să înțeleagă că pentru națiunile mici ale Europei Centrale, „situate geografic în centru, cultural, în Vest și politic, în Est“ (p.48), Occidentul și Europa sunt sinonime. Din perspectiva celui care câștigase deja experiența Occidentului, identitatea nu se putea defini decât la nivel cultural, iar
„Dacă această identitate este amenințată cu moartea, viața culturală se intensifică, se exacerbează și cultura devine valoarea vie în jurul căreia se reunește întregul popor. Tocmai de aceea în toate revoltele central-europene, memoria culturală și creația contemporană au jucat un rol mai mare și mai determinant decât în oricare dintre revoltele populare europene“ (pp.50-51).
Europa Centrală oferă lecția îmbinării culturii cu viața – aceasta e adevărata formă de rezistență culturală, nu cea a literaturii subversive – opunând modelul miniaturizat al Europei națiunilor: „maximum de diversitate pe minimum de spațiu“ (p.55), Rusiei vaste, uniforme, dar mai ales, nivelatoare. Să ni-l imaginăm pe Kundera deschizând ochii Occidentului asupra unui proces lent de subducție, în care placa Europei Centrale alunecă sub cea rusească, impu nându-se prin birocrația sovietică „a-națională, contra-națională și supra-națională“, astfel riscând să se topească în magma istoriei. Puntea de legătură a celor două texte este construită pe scheletul sintagmei „națiunile mici“ din eseul din 1967, care capătă o definiție într-un context de definire precis evidențiat: „O națiune mică este aceea a cărei existență poate fi oricând pusă sub semnul întrebării, care poate dispărea, și care știe asta“ (p.75). Con textul este acela al punerii în ecuație a celor două plăci din procesul de subducție: cea rusească sub care urmează să se scufunde și să se topească cealaltă, central-europeană. Elocventă este trimiterea la textul lui Cioran, „Rusia și virusul libertății“ din Histoire et Utopie, pentru care monolitul rusesc e pe cale a înghiți România (și restul Europei Centrale). Dar pentru a limpezi o astfel de perspectivă, Milan Kundera se poziționează în miezul tot mai subțire și mai fierbinte al Europei: „Vreau să subliniez încă o dată acest lucru: tocmai la granița orientală a Occidentului este, mai mult ca oriunde, percepută Rusia ca un anti-Occident; ea apare acolo nu doar ca o putere europeană, între altele, ci ca o civilizație aparte, ca o altfel de civilizație“ (p.58). Această perspectivă este de natură să limpezească o serie de aspecte asupra cărora Occidentul, în tăcerea lui, devine vinovat prin neimplicare. Nu spiritul slav este cel care trebuie să (re)dimensioneze Europa, ci spiritul experienței comune, afirmă cu tărie Kundera, plecând de la proiecția lui Karel Havlíček din 1884, „Rușilor le place să numească slav tot ce e rus, pentru a putea mai târziu să numească rus tot ce e slav“.
Înainte de a citi conflictul actual din Ucraina în termeni istorici, de a înțelege parcursul iliberal al Ungariei și al altor state care aveau cândva puterea de a se opune, de a admite că ceva s-a dislocat anterior în Occidentul care a trecut cu vederea dorința de expansiune a Rusiei indiferent de regim, să admitem că experiența comună nu este cea a asupririi, uniformizării și aneantizării prin care suprastatul sovietic a dumicat și înghițit popoare și culturi. Să admitem că acolo unde încă mai există cultură va exista și identitate exprimată. Este lecția pe care o transmite Milan Kundera despre națiunile mici, care pot aluneca oricând pe placa de subducție și pe care le ține la suprafață doar cultura.