Există un fragment chiar la începutul Bibliei, care dă bătaie de cap și pe care, tocmai fiindcă detaliile sunt sărace, nu-l putem tălmăci. Interesant este faptul că acest fragment precede hotărârea Domnului de-a declanșa potopul. Așadar, s-a întâmplat ceva care pe Dumnezeu l-a supărat foarte tare și din această cauză a luat o asemenea decizie majoră. Ce s-a întâmplat de fapt? Textul e din cale afară de zgârcit și nu ne e de mare folos. Ar trebui noi, cititorii, să citim ce nu e scris și să ajungem astfel la sensurile ascunse. Dar să revedem. La un moment dat, Fiii Domnului sau îngerii, privind spre pământ și observând ce frumoase sunt aici femeile, au coborât și s-au împreunat cu acestea. Rezultatul împreunării a fost acela al apariției unei noi rase sau seminții formată din uriași. Nu ni se spune cum erau făpturile acestea, aflăm doar că aveau dimensiuni colosale. Dar Dumnezeu nu i-a mai răbdat și astfel a luat hotărârea anihilării generale. Nimic din ce e pe pământ nu mai merită să trăiască. Decizia este, desigur, foarte crudă, ceea ce ne face să ne punem multe întrebări. Ca simplu scriitor, pun la bătaie fantezia și cred că noua rasă apărută dovedea niște atribute ieșite din comun. La urma urmei, poate fi socotită chiar o rasă excepțională, având în vedere că tații erau de origine cerească. Dar mânia Domnului s-a dovedit neiertătoare. Atunci care e cauza reală a acestei izbucniri nemiloase? Împreunarea dintre îngeri și muritoare a fost considerată un păcat. Chiar dacă rezultatul unirii îl reprezintă făpturi înzestrate cu calități neobișnuite, substanța păcatului este neschimbată. Fără a avea o cultură vastă în domeniu – am în vedere acele apocrife în care este abordată chestiunea acestor uriași –, îmi îngădui ca, bizuindu-mă tot pe imaginație, să propun următorul scenariu. Rasa excepționată a giganților ar fi avut misiunea de-a oferi pământenilor șansa unei istorii cu totul diferită față de ce aveau oamenii să trăiască. Aflându-se de timpuriu în posesia unor taine care mult mai târziu de-a lungul timpului aveau cât de cât să fie dezvăluite, și mă gândesc acum chiar și la secretul fisiunii nucleare, ei ori ar fi precipitat sfârșitul lumii, ori ar fi realizat o comunicare de neînchipuit între muritori și entitățile celeste informale. Ceea ce nouă acum ni se pare imposibil, adică intrarea în comunicare cu lumi paralele, iar în locul acestora, în mod jenant, îi punem pe extratereștri, prin perpetuarea rasei uriașilor ar fi devenit ceva perfect realizabil. Dar în asemenea condiții, ca s-o spunem pe șleau, soarta întregii lumi ar fi fost extrem de vulnerabilă. Într-un univers în care există totală transparență, iar între paliere, între vii și morți de exemplu, comunicarea nu suferă nicio îngrădire, ei bine, acel univers se află permanent în pericolul de-a se autodistruge. Cu alte cuvinte, istoria noastră aflată sub zodia uriașilor ar fi fost riscantă și improbabilă. De aceea Dumnezeu a intervenit și prin potop a pedepsit păcatul acelor împreunări.
Și totuși… Lucrurile nu stau atât de simplu… Îngerii sau Fiii Domnului, dacă au fost atrași de ce vedeau pe pământ, erau mânați în pornirea lor de cel mai autentic sentiment de iubire. Nu era distracție, simplu apetit, poftă, concupiscență… Un înger rămâne înger și orice ar face nu se poate destrăbăla. Oamenii, da… Deci însuflețiți de iubire, ei purtau în destinul lor o misiune superioară pe care în acel moment nu au putut s-o realizeze. Dar când atunci o mai puteau realiza? Întrebarea e perfect legitimă. Și astfel ajungem în zorii erei noastre și, chiar dacă unora li se pare deplasat, avem în vedere clipa magistrală a Buneivestiri. De fapt, cu Fecioara are loc cam același lucru. Și ea era o pământeancă frumoasă față de care forțele cele înalte nu aveau cum să rămână indiferente. Și către ea erau ademeniți îngerii. Numai că pentru a nu se repeta greșeala din trecut și, pe de altă parte, pentru a respecta unirea dintre cer și pământ, Dumnezeu găsește o soluție genială. Care este aceasta? Îi gonește pe toți fiii săi care ar fi dat târcoale așternutului unde Fecioara visa, iar în locul lor el însuși, prin mijlocirea Sfântului Spirit, își asumă misiunea de-a o fecunda pe Preacurata. Rezultatul e bine cunoscut. Se naște Isus Hristos și, desigur, orice comentariu e inutil. Dar să mai remarcăm un aspect, de altminteri esențial. Spre deosebire de uriașii care exprimau o putere nemăsurată și ale căror cunoștințe chiar și în domeniul științifico-tehnologic la o adică ar fi putut fi copleșitoare, Isus exprimă o gingășie și o fragilitate ieșite din comun. Isus nu mai face parte dintr-o rasă a făpturilor excepționale, ci este umanul în cea mai convingătoare ipostază. Și el are neînchipuite puteri pe care, Slavă Domnului, și le-a pus în practică, dar mai presus de toate acestea este slăbiciunea sa, condiția precară a omului care pentru a se mântui nu are nevoie de nimic altceva decât de icoana propriei inimi. Ceea ce este esențial…