La peste două secole de la moartea lui Napoleon, am găsit într-o revistă serioasă un articol care se întreba: „A fost Bonaparte cu adevărat scund?“ Un adevăr istoric după care încă se mai bîjbîie. Despre numerele lui de la pantofi nu am auzit să se întrebe istoricii, dar nu e timpul pierdut, deși cei care-i făceau încălțări la comandă nu au lăsat nimic scris.
Atunci, cum să-i cerem lui Ridley Scott să facă un film de reconstituire istorică despre Napoleon, cînd el de la bun început a declarat că nu a avut nici cea mai mică intenție să ofere publicului un film istoric în sensul pur al termenului?
N-am văzut încă Napoleon-ul regizorului britanic (pe afiș e un fel de supra-titlu „A apărut de nicăieri. A cucerit totul“), aștept să fie difuzat pe cablu, să pot să-l văd și să-l revăd, dacă e nevoie. Dar am citit sumedenia de articole ce i s-au dedicat, în general expresia unor reproșuri mici și mari făcute regizorului și scenaristului David Scarpa (cu care Ridley Scott a lucrat și la Gladiator 2), am văzut și dezbateri tv pe tema asta. Dacă ești francez, neapărat trebuie să ai o părere (sau alta) despre Napoleon.
În toiul acestor dezbateri, Jean-Christophe Buisson, istoric și cronicar de film la „Le Figaro Magazine“, are o poziție rezonabilă: ca reconstituire istorică, filmul e slab, dar ca operă cinematografică, e foarte bun, deși Joaquin Phoenix, zic alți comentatori, nu a reușit să intre prea bine în pielea personajului.
Există, însă, în biografia lui Napoleon un eveniment mai puțin cunoscut, ascuns în spatele unui eveniment foarte cunoscut: bătălia de la Waterloo. A greșit acolo, Bonaparte, strategia? A fost trădat? De ce nu a participat direct la luptă, ca pînă atunci? Cum de nu s-a aruncat în șa pentru a ajunge în punctele nevralgice ale bătăliei?
Răspunsul este unul banal și are aproape valoarea unui adevăr istoric. Adolphe Thiers, președinte al Republicii Franceze între 1871 și 1873, care avea 18 ani la momentul bătăliei, scrie, într-o carte de referință despre Împăratul Napoleon: „Napoleon, care nu se culcase decât după două ore de la miezul nopții, s-a trezit la cinci dimineața. Lovit în acel moment de o boală destul de neplăcută, el petrecuse totuși optsprezece ore pe cal în ziua de 15 și urma să petreacă tot atâtea în ziua de 16, ceea ce este o dovadă destul de izbitoare că activitatea sa nu scăzuse“. Adolphe Thiers avansează ideea că „boala destul de neplăcută“ ar fi fost o afecțiune a vezicii urinare.
Dar acesta este, se pare, un adevăr parțial. Militarul și omul politic Jean-Baptiste Charras (care avea cinci ani la momentul bătăliei), profitînd de un exil în Belgia, va face o anchetă amănunțită asupra acestei bătălii și, desigur, asupra stării de sănătate ale lui Napoleon, mai amănunțită decît ale lui Adolphe Thiers: „Napoleon a avut o dublă boală, și am spus acest lucru [pe baza] mărturiilor care ne păreau sigure și pe care M. Thiers ar fi putut, la fel de bine ca noi, poate mai bine decât noi, să le strângă. În 1815, Napoleon suferea deja de trei ani de o afecțiune disurică și, de un an, de o afecțiune hemoroidală în creștere. Aceasta din urmă, în special, i-a provocat dureri atroce chiar în ziua de la Waterloo. Știm acest lucru de la marele mareșal al palatului, Bertrand, și de la generalul Gourgaud; și i-am auzit de mai multe ori pe amândoi afirmând că aceste dureri au fost motivul pentru care, în timpul marii bătălii, Napoleon a rămas aproape mereu pe jos, și a rămas acolo chiar și atunci când ar fi fost necesar să fie călare, într-un punct sau altul… Bunul general Bertrand a intrat chiar în detalii atât de amănunțite despre afecțiunea de care suferea în prezent stăpânul său, încât era evident că vorbea […] în deplină cunoștință de cauză…“.
La aceasta, Charras adaugă o a treia afecțiune, la fel de incomodantă pentru călărețul Bonaparte: o fistulă, un abces între anus și testicule, afecțiunea care l-ar fi răpus pe regele Francisc I.
Contestatarii lui Napoleon vor fi și contestatarii acestor trei cauze naturale care ar fi dus la pierderea bătăliei. Ideea ar fi că nu a avut nicio boală, pur și simplu, marele strateg și tactician ar fi dat chix. Acest episod este mai puțin popularizat (oare există o pudoare publică eficace în astfel de cazuri?) poate și pentru că pare mărunt în raport cu Marea Istorie.
Se spunea că dacă nasul Cleopatrei ar fi fost mai mare, Lumea Antică ar fi arătat, atunci, altfel. La fel de provocatoare e și ipoteza că Europa ar fi arătat altfel dacă Napoleon nu ar fi suferit de hemoroizi la Waterloo.
P.S. Răspuns la întrebarea din prima frază: nu, Napoleon nu a fost cu adevărat scund, englezii sunt cei care l-au poreclit „Micul caporal“ și de aici i se trage. Se pare că avea un metru și 70 cm. Perfidia englezească l-ar fi vrut mai scund!