Într-o perioadă de tensiuni, crize, tonalități ridicate ale ambianței, Horia Gârbea conservă în versurile d-sale un firesc al existențialului nu tocmai la îndemână, o civilitate a scriiturii. Creația i se înscrie cu naturalețe în tiparele unei sensibilități ce-și propune a rămâne egală cu sine. Imaginea globală a poetului e cea de ființă echilibrată, totodată sociabilă și aptă de solitudine, încrezătoare, dar și sceptică, aflată la cumpăna vârstelor: „la ce sunt buni poeții m-a întrebat un copil (…) oamenii nu sunt mereu/ veseli și bucuroși/ uneori au o tristețe nelămurită/ și atunci e bun un poet// copilul a înțeles/ poeții îi fac veseli/ pe oamenii triști/ așa cum fac clovnii/ – aproape ai înțeles am zis/ dar e invers/ oamenii triști îi întristează și pe poeți/ și dacă tristețea se împarte/ e mai lesne de suportat“ (purtătorii de ricșe). E drept intervine câte o iritare momentană: „sufăr cumplit (…) pentru că îmbătrânesc/ dar nu atât de mult/ încât să nu-mi pese/ pentru că sunt tânăr/ dar nu atât de tânăr/ încât să mă cred nemuritor“ (furia). În fapt avem a face cu o natură stenică, de un optimism care nu cedează provocărilor curente, gata de-a lua de la capăt un lucru care i-ar putea provoca reticențe, de-a netezi asperitățile. Confesiunile în acest sens sunt numeroase. Una de ținută angelică: „îmi pare rău/ că nu pot face nimic/ i-am spus/ dar sunt atât de fericit/ că ești cu mine/ ei vezi/ m-a luminat îngerul/ acum știi de ce am venit“ (un dialog cu îngerul). Alta auctorială: „cu orice epavă/ poți cuceri poezia/ mai ușor decât cu un iaht/ orice zid ruinat/ te ajută să înțelegi/ rădăcinile timpului“ (rădăcini). Nu în ultimul rând o certitudine sub siglă divină: „-tu crezi că/ fiul lui dumnezeu/ a înviat după trei zile?/ m-a întrebat un budist/ -desigur/ e lucru cel mai firesc/ -tu crezi/ că vei învia și tu?/ -desigur/ doar toți suntem/ fiii lui dumnezeu“ (la teatru). La distanță de dubii ori anxietăți, misterul e consemnat cu estetică voluptate. Poetul e aidoma unui pictor cu o relație angelică: „am să pictez un cer de toamnă/ spre apus/ cu câțiva nori/ dar și cu primele stele/ (…) și dacă pe el/ va trece un înger/ plăcerea va fi încă mai mare“ (despre cer).O extrovertire euforică e în genere direcția de înaintare. Insuficiențele, incomoditățile, semnele răului mundan au un caracter pasager. Totul va deveni strălucitor, exuberant, promițător în absolut, izbăvind finalul: „verde va fi iarba/ în primăvara ce o să vină/ albastre vor fi/ florile de cicoare/ argintiu o să se vadă/ cerul răsăritului/ toate așteptând să încremenim“ (înaintea iernii). Predomină deschiderea spre lume a ființei, nu în ultimul rând spre cea a confraților, într-o pitorească evocare a mediului de odinioară al Casei Scriitorilor: „nino mi-a sus într-o zi/ -adresa mea sigur o știi/ ale(e)a jacta est/ la ploiești/ nu poți în niciun caz/ să greșești// dar eu m-am luat/ cu ale vieții/ care nu sunt mult mai simple/ decât ale morții/ și am uitat/ poate încerc acum// dar nino/ de când ai plecat/ lucrurile pe aici s-au cam încurcat/ avem multe boli/ confuzii din plin/ bem la fel/ dar râdem mult mai puțin// dacă îi vezi/ pe mazilescu și pe nichita/ spune-le că scriem ca să-nvingem ursita// și dacă-ți permite oraru’/ pupă-l pe don cezar/ și pe brumaru/ pe sandu pe madi/ și pe traian/ spune-le că ne gândim la ei/ peste an// (mulți v-ați mai adunat/ salutări tuturora/ lui drăgănoiu/ lui flora// eu te-aștept/ și în orice condiții/ o să bem o bere/ la tanti miți// dacă nu poți ajunge/ nu-ți face probleme/ vin eu/ după câtăva vreme“ (scrisoare lui nino stratan). Nu lipsește totuși contrastul, un scepticism adnotat cu stăpânire de sine, ca pentru a valoriza suplimentar fondul pozitiv. Un viitor al indiferenței e astfel schițat: „cei care ar fi citit/ cuvintele scrise/ cu cenușă pe cenușiu/ le-ar fi dorit/ dar nu știau să citească// iar cei învățați/ care știau arta scrisului/ nu voiau să le descifreze“ (posteritate). După cum creatorul se vede ocazional acompaniat de umbrele sale pictate pe ziduri sau trotuare, care nu îi seamănă: „parcă ar fi un joc/ în care un necunoscut/ mă maimuțărește“ (umbra). Ca și o seamă de regrete relative care se resorb în propria lor formulare: „toate cuvintele mele/ se întorc asupra mea/ ca niște bumeranguri/ în afara celor/ aruncate greșit/ care se pierd în iarba înaltă/ aș vrea să se piardă toate/ nu mai am răbdare/ să le prind pe cele întoarse“ (bumerang). Sau o vindictă împotriva unui obstacol local-financiar, de factură picant fantezistă: „eu nu sunt poetul orașului/ primăria nu are bani/ ca să țină un poet al orașului/ și de aceea eu mă răzbun/ scriind despre oameni/ și despre case/ care n-au existat/ și nu vor exista niciodată“ (malul râului). După cum o teribilă operație tehnică fiind ratată, operatorul neîndemânatic al unei „arme distrugătoare“ rămâne în fața unui câștig nesperat: „n-am înțeles pe ce mi-a spus să apăs/ am lovit cu mâinile la întâmplare/ poate nu am nimerit unde trebuia/ dar văd că lumea încă mai există/ și e plină de cuvintele mele“ (am inventat o armă). Oricum s-ar întoarce lucrurile, n-ar putea fi vorba de o fatalitate, de un absolut sumbru. O culoare proaspătă se menține, o rază de lumină răzbate constant în această lume a cărei deviză pare a fi carpe diem: „acum când nu mai sunt tânăr/ înțeleg cât de misterios/ este coridorul întunecat/ cât de dulce/ laptele cu zahăr/ și cât de frumos/ miroase această hârtie“ (căutările). Umorul e pe aproape. Vizitând un parc zoologic din Roma, autorul are surpriza de a cunoaște niște maimuțe care „își doreau cu ardoare/ să găsească pe undeva/ șase computere/ cu claviaturi primitoare/ pentru a scrie în grabă/ propriile lor fantezii/ mai colorate și mai frumoase/ decât orice sonet de shakespeare/ decât oricare dintre poemele mele“ (șase maimuțe). Sau theatrum mundi concentrat în două ipostaze tragicomice contrare: „dacă un bărbat/ ar aduna într-o/ sală de teatru/ toate femeile vieții lui/ pe scenă/ s-ar juca o tragedie/ în care el/ ar fi singurul personaj// dacă o femeie/ ar putea strânge/ în jurul unei scene/ toți bărbații din viața ei/ ar asista/ la o comedie mortală/ cu fum și paiete“ (la teatru). În amenințător copioasa producție lirică a prezentului, Horia Gârbea înfățișează neîndoios un profil propriu.
O natură stenică
Gheorghe Grigurcu
România literară nr. 51-52/2023
România literară nr. 51-52/2023
- Horia Gârbea, de 12 lei iarbă, Editura Neuma, Cluj-Napoca, 2023