(Vasile Andru, Mirele, 1975)
În 1975, un autor în curs de afirmare, Vasile Andru (pseudonimul lui Vasile Andrucovici) a publicat un roman de o originalitate candidă, Mirele, care a atras atenția lumii literare. Același autor a scris ulterior numeroase alte romane, dar și cărți de propagare a unor practici sapiențiale, care l-au transformat într-un fel de guru al unei mișcări de „ameliorare a omului“. Pledoariile sale pentru yoga și isihasm au înecat și aruncat în uitare paginile sale de literatură bună, inclusiv romanul Mirele. Acest roman, cel puțin, merită redescoperit.
În unele sate românești din nordul Moldovei există o tradiție stranie. Dacă o fată moare fără să fi ajuns să se mărite, este îmbrăcată în mireasă înainte de a fi așezată în coșciug. În concepția populară, naivă, dar înduioșătoare, biografia fetei, întreruptă pe neașteptate, are parte în felul acesta de o completare postumă. Și mai tulburător este faptul că un tânăr dintre cei care au cunoscut-o trebuie să joace, pe parcursul ceremoniei înmormântării, rolul de mire. Romanul Mirele se bazează pe această situație epică insolită, generatoare de trăiri metafizice. Să te căsătorești cu o moartă, fie și temporar, în cadrul unui ritual funerar, iată o experiență cu totul ieșită din comun.
Venind în vizită la unchiul său din comuna Podoleni, din apropierea orașului Siret, un tânăr cam tomnatec – trecut de 30 de ani – care părăsise satul de peste 15 ani, află că vecinilor tocmai le murise o fată. În comună nu prea se mai găsesc bărbați tineri care să joace rolul de mire, întrucât cei mai mulți au părăsit agricultura și s-au stabilit la oraș. Iar dintre cei rămași, pe niciunul nu îl îndeamnă inima să o facă pe alesul unei fete moarte știind că ulterior va fi considerat în comunitatea sătească un fel de văduv. Bărbatul proaspăt sosit în Podoleni se oferă să-i fie el „mire“ moartei, iar părinții fetei, Ștefan și Petra, acceptă. Se duce deci seara la priveghi, iar a doua zi, cu o floare prinsă în piept, ca orice mire, participă la ceremonie stând între părinții fetei și ținând mâna pe sicriul transportat cu o căruță. Participanții la înmormântare se uită la el curioși, considerându-l străin de comună, iar el nici măcar nu știe cum o cheamă pe mireasă. Convoiul, la care se adaugă mereu oameni din sat, îl are în frunte pe preot. Îi însoțește o fanfară care face să răsune asurzitor – și involuntar triumfător – cântece de jale. La fiecare răscruce toți se opresc. Improvizatul mire se tot gândește, între timp, la posibilul nume al miresei; i-a rămas în minte numele Ana, scris pe panglica de pe o coroană de flori. Este o zi călduroasă de august, iar convoiul străbate lent tot satul, lăsându-l pe bărbatul încă tânăr să reflecteze în voie la propria lui viață, ceea ce n-a mai făcut de multă vreme. Își amintește că a doua zi va fi la el acasă, la oraș și se va întâlni cu Adriana, o publicistă cu care conviețuiește, cu întreruperi, de șase ani, fără să se fi căsătorit.
Anterior bărbatul cunoscuse o altă fată, Isadora, cu care a avut și un fiu, Daniel. După despărțirea de Isadora, copilul a fost dat la orfelinat, iar mama s-a căsătorit cu un bărbat mai în vârstă, Ignat. Acesta a luat copilul de la orfelinat ca să-l crească împreună cu Isidora, iar tatălui lui adevărat i-a interzis să-l mai vadă vreodată. Vechea relație amoroasă și copilul rezultat din ea sunt adeseori un motiv de ceartă a bărbatului cu Adriana, marea lui dragoste. Dar de fiecare dată ei se împacă și conviețuirea lor este salvată.
Toate acestea îi trec prin gând orășeanului în timp ce participă la înmormântare, în calitate de mire de ocazie. Practic își regândește viața, reintrat temporar în lumea satului, din care a plecat pe vremuri. Este locul în care își recapătă, parcă, identitatea. L-a impresionat noblețea arhaică a satului, în mod special atunci când, cu o zi înainte, părinții fetei moarte i-au oferit zestrea miresei. I-au oferit-o cu adevărat, nu simbolic. A primit deci ca zestre tot felul de pânzeturi minunate, lucrate și brodate de mână și a mai primit – ce surpriză – un cal. Această generozitate ritualizată, transmisă din generație în generație, i-a răscolit sufletul. Emoționat, a simțit nevoia să-i răsplătească și el, pe loc, pe părinții îndoliați. I-a făcut cadou socrului temporar ceasul de la mână și două cămăși, iar soacrei – un aparat de radio cu tranzistori; până la urmă le-a dăruit valiza cu totul.
La acestea și la multe altele se gândește tânărul înaintând împreună cu convoiul mortuar spre cimitir. Ajung în sfârșit, cu toții, la trista destinație. În momentul în care sicriul este coborât în groapă, se întâmplă ceva uimitor pentru un orășean. Muzica funebră de până atunci se transformă într-una sărbătorească, plină de veselie. Iar preotul și dascălul, după ce au oficiat slujba de înmormântare, o oficiază acum pe aceea de cununie.
Momentul ne face să ne gândim, inevitabil, la balada Miorița, în care moartea este reprezentată ca o nuntă cosmică. Cultura țărănească ajunge, prin mijloace proprii, fără emfază, la o viziune înaltă asupra existenței pe care unii intelectuali de azi o disprețuiesc fără s-o înțeleagă. Acesta este sensul profund al cărții lăsate nouă ca testament de regretatul Vasile Andru.